FOTO O urieşească harababură

Joi, 3 octombrie, puţin după ora 20, sala Teatrului Naţional din Cluj-Napoca e plină ochi. Sunt convins că e imposibil să mai găseşti măcar un singur loc liber. Tout Cluj, cum ar fi spus doamna de Sévigné, şi-a dorit să ia parte la dublul eveniment cultural ce tocmai stă să înceapă.

E vorba despre Întâlnirile Internaţionale de la Cluj, dar şi de premiera spectacolului cu piesa Ce nemaipomenită aiureală!, spectacol montat de Silviu Purcărete. Se anunţă o seară sub însemnele francofoniei. Dar şi sub cele ale interferenţelor culturale româno-franceze. Întâlnirile ... îi sunt consacrate, la ediţia din acest an, lui George Banu, teatrolog român de 40 de ani stabilit în Franţa. Ionesco, cel născut la Slatina, a scris partea cea mai consistentă a creaţiei sale tot în Hexagon, oricât ar vrea feluriţi falşi şi patriotici de serviciu exegeţi ai literaturii sale dramatice să îl anexeze în cel mai forţat chip cu putinţă dramaturgiei româneşti. Regizorul Silviu Purcărete a locuit, cred că încă mai locuieşte, în Franţa, deşi, spre bucuria noastră montează din ce în ce mai mult în ţara natală. Compozitorul de muzică de scenă Vasile Şirli, aşijderea.

Programul tipărit, ce ne-a fost distribuit cu grijă invitaţilor de către organizatori, ne previne că, înaintea spectacolului, vom avea parte, în chip fatal, de o deschidere oficială. Sala e încă luminată şi iată, pe neaşteptate, îl zărim pe Cornel Răileanu, deţinătorul rolului Personajul, urcând pe scenă, pierzându-se undeva în cvasi-întunericul acesteia. Spaţiul scenei dă impresia a nu fi luminat decât de un bec.

Scenă din piesa „Ce nemaipomenită aiureală”, Teatrul Naţional din Cluj   FOTO Nicu Cherciu

Să fi renunţat oare organizatorii la deschiderea oficială? Peste poate! Câteva momente mai târziu, tot din sală, apar pe scenă sărbătoritul- George Banu- şi gazda- directorul Naţionalului clujean, regizorul Mihai Măniuţiu. Ambii, reputaţi, mari, imenşi oameni de teatru. Ambii, oameni de condei. Amândoi, pricepuţi oratori. Îşi scot totuşi fiecare foile dinainte pregătite. Sunt condamnaţi să îşi citească discursurile, nu au voie să improvizeze fiindcă ceea ce vor spune trebuie să fie înţeles şi de numeroşii invitaţi străini, iar condiţiile tehnice nu permit traducerea simultană. Ci doar supratitrarea.

 Îi ascultăm, îi ascultă tăcut, mirat şi Personajul, un alter-ego al celebrului Béranger. Spre deosebire de el, noi înţelegem despre ce este vorba. Pentru noi e vorba despre rituri sociale, pentru noi totul are valoarea unei prefeţe la sărbătoare. Pentru el, necunoscătorul, pentru el, inocentul, e doar începutul aiurelii, al formidabilei harababuri  ce i-a fost hărăzită de Ionesco, demult, prin 1973, atunci când a decis să îşi rescrie în limbaj teatral romanul Le Solitaire. O aiureală ce tocmai se pregăteşte să se mai declanşeze o dată, graţie lui Silviu Purcărete şi colaboratorilor lui.

Când partea festivă e gata, Personajul rămâne singur în scenă. Singur, dar numai pentru câteva secunde. Nu, de fapt, nu neapărat singur, în spatele lui sunt deja felurite manechine. Unele imaginate de scenograful Dragoş Buhagiar, altele întrupate de actorii Naţionalului. E o singurătate mentală, o singurătate în tăcere, o singurătate în linişte. E vorba despre singurele momente de singurătate în linişte de care are parte, de-a lungul a vreo sută de minute de spectacol, el, Personajul. El, acest Bérenger mut sau cvasi-mut, care îşi drămuieşte cu grijă, cu parcimonie, cuvintele. Le foloseşte doar spre a-şi anunţa sosirea în casa tocmai cumpărată din moştenirea primită pe neaşteptate. O moştenire ce trebuie să îl fi scăpat de toate. De grija zilei de mâine. De zgomote, de turbulenţe, de excesul de vorbărie fals- binevoitoare. Chiar şi de rinocerita colegilor de serviciu. De intruziunea vieţii altora în propria lui viaţă. De harababură, de aiureală. Trebuie. Dar nu, nu va fi aşa.

Scenă din piesa „Ce nemaipomenită aiureală”, Teatrul Naţional din Cluj   FOTO Nicu Cherciu

Încă din primele minute ale spectacolului, Cornel Răileanu, distribuit în rolul Personajului, familiarizat cu dramaturgia lui Ionesco (să ne amintim ce rol minunat a creat actorul în Omul cu valizele, un text înrudit cu Ce formidable bordel!) se arată a fi fără cusur. Tace, nu scoate  o vorbă, dar se exprimă, cu o superbă elocvenţă, prin tăceri, prin priviri, prin atitudine, prin ansamblul propriului corp.Un corp ce pare pe de-a întregul copleşit, stingher, nedumerit de ceea i se întâmplă. Tăcerea noului Béranger e necondiţionat, sistematic, sadic întreruptă, contrapunctată, violată de câte cineva. De tot felul de personaje care, în spectacolul lui Purcărete, se multiplică, aşa cum se multiplicau, la Ionesco, cele din Jacques sau supunerea, bunăoară, ori în montările regizorului cele din D-ale carnavalului sau din Pălăria florentină. Parte a poeticii regizorale? Fireşte. Dar şi însemne ale unei unităţi. A unităţii absurdului. Doar ştim foarte bine că atât Caragiale cât şi autorii de vodeviluri sunt precursori  ai noului teatru, la fel cum ştim că absurdului îi este proprie dorinţa de a se întinde peste tot, de a lua orice în posesiune, de a nu lăsa nimic neatins.

Iată,  nu, nu mai e vorba despre o singură bătrână doamnă, ci de trei (Irina Wintze, Anca Hanu, Romina Merei). Nu, nu mai e vorba doar de o doamnă cu căteluş, ci de două (Patricia Brad, Ramona Atănăsoae). Şi soţul doamnei e multiplicat, şi încă de patru ori (Ionuţ Caras, Cătălin Herlo, Silvius Iorga, Matei Rotaru). Iar Portăreasa, de care toată lumea îl sfătuieşte insinuant pe noul Béranger să aibă grijă, să se ferească, e multiplicată de cinci ori (Romina Merei, Irina Wintze, Ramona Atănăsoae, Anca Hanu, Patricia Brad). Agnès apare la puterea a şasea ( Patricia Brad, Romina Merei, Irina Wintze, Anca Hanu, Ramona Atănăsoae). Rusul (Cristian Grosu) e unul singur, dar vocea lui e triplată (Ionuţ Caras, Cătălin Herlo, Silvius Iorga) şi dobândeşte inflexiuni felurite, câteodată neomeneşti, halucinante.

Scenă din piesa „Ce nemaipomenită aiureală”, Teatrul Naţional din Cluj   FOTO Nicu Cherciu

Suprabundenţa fizică, agitaţia, goana îşi află oglinda în spaţiul sonor al spectacolului. La început, un bec e ţinut să joace rolul unui microfon. Mai apoi scena e invadată de microfoane la care vor cu tot dinadinsul să ajungă personajele. Ele nu se exprimă doar verbal, ci şi muzical. O fac vocal, o fac şi la pian (Anca Hanu, Ionuţ Caras). Iar în vreme ce Personajul mănâncă, dorind, impunându-şi să îşi păstreze calmul, în jurul lui izbucneşte revoluţia. Revoluţia? Posibil. De fapt, o nouă aiureală. O aiureală de restaurant. O aiureală de bodegă. D-ale carnavalului! La folle journée. O zi nebună în care nimeni nu mai are nici un fel de identitate, în care toţi cei de pe scenă schimbă mască după mască. Doar Personajul rămâne acelaşi. Singur, izolat în mijlocul aiurelii ce se tot amplifică. O aiureală care, în spectacolul lui Silviu Purcărete, pare a fi o replică la războiul civil din Spania, dar parcă, mai apăsat, la atât de controversatul şi, azi, atât de regretatul mai 1968. Un război (Viva la muerte!), o revoluţie, o aiureală, cu multă agitaţie, cu zgomot, dar numai cu doi revoluţionari (Cristian Rigman, Ionuţ Caras), cu un rănit (Silvius Iorga) şi cu o mamă a rănitului (Irina Wintze).

Scenă din piesa „Ce nemaipomenită aiureală”, Teatrul Naţional din Cluj   FOTO Nicu Cherciu

Purcărete a organizat perfect aiureala. Nu pare să îi fi scăpat nimic. Nimic cu excepţia unui mic, aproape imperceptibil moment, imediat după secvenţa de război civil, când lasă impresia că e puţin descumpănit. Deruta trece însă repede. Ritmul nebun revine. Revine şi magia. Magia pe care el, Regizorul, da, Regizorul cu majusculă, a exercitat-o asupra actorilor pe care i-a convins că aşa, numai aşa trebuie să fie Ce nemaipomenită aiureală! Şi care, la rându-le, ne conving şi pe noi despre adevărul lui Silviu Purcărete. Despre adevărul lui Ionesco citit urieşeşte şi cuceritor deopotrivă de Purcărete şi de artiştii Teatrului Naţional din Cluj-Napoca.     

Teatrul Naţional din Cluj-Napoca- CE NEMAIPOMENITĂ AIUREALĂ! de Eugène Ionesco;

Traducerea: Vlad Russo şi Vlad Zografi;

Regia: Silviu Purcărete;

Scenografia: Dragoş Buhagiar;

Muzica: Vasile Şirli;

Asistent regie: Cristian Luchian;

Cu: Cornel Răileanu, Irina Wintze; Anca Hanu, Romina Merei, Patricia Brad, Ramona Atănăsoaie, Ionuţ Caras, Cătălin Herlo, Silvius Iorga, Matei Rotaru, Cristian Grosu, Cristian Rigman,

Data premierei: 3 octombrie 2013