Frontal: un spectacol despre asistaţi

Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ aduce pe scenă o meditaţie cu privire la  discursul urii îndreptat împotriva asistaţilor social. "Frontal" este cel mai recent spectacol regizat de Gianina Cărbunariu şi a avut premiera în luna septembrie.

Condiţiile de muncă tot mai grele şi sărăcia îi fac pe români foarte receptivi la discursul urii. Acest tip de raportare agresivă la ”asistaţii sociali” a fost iniţiat de Traian Băsescu. El, într-un moment propagandistic de-o eficienţă incredibilă, a împărţit România în două. Omul mic şi slab care munceşte pe rupte – evident, în privat – şi omul mare şi gras care trăieşte în spinarea omului slab şi harnic. A fost o genială mişcare re PR politic menit să direcţioneze frustrările populaţiei care într-adevăr munceşte în mediul privat în condiţii foarte grele către ţapi ispăşitori uşor de demonizat. Atunci a avansat şi halucinantul număr de 12 milioane de asistaţi sociali. 

El introducea în această categorie toţi angajaţii în instituţii publice, mamele aflate în concediu de îngrijire a copilului, pensionarii, medicii, profesorii. În fine, toţi cei care nu lucrau în firme private. Indiferent câte contra-argumente s-ar fi adus, această imagine distorsionată a fost preluată de televiziuni şi diverse categorii sociale au devenit ţinta jurnaliştilor neprofesionişti care au început să-le hăituiască efectiv. Traian Băsescu, reprezentant al administraţiei prezidenţiale, era el însuşi un asemenea asistat, după propria sa definiţie. Dar, fireşte, acest lucru conta mai puţin. Scopul său era să facă în aşa fel încât frustrările populaţiei să se îndrepte spre categorii cât mai vulnerabile. Furia trebuia îndreptată către cei slabi şi fără apărare. Săracii au fost demonizaţi şi portretizaţi ca leneşi, alcoolici, iresponsabili care huzuresc pe banii alocaţi din ajutoare sociale. 

Un cumplit război al săracilor cu alţi săraci s-a declanşat în timpul mandatului lui Traian Băsescu şi el continuă şi azi. Din păcate, această tehnică propagandistică de incitare la ură nu e specifică ţării noastre. Peste tot elitele politice se bazează pe un discurs al resentimentului care direcţionează frustrările populaţiei către categorii vulnerabile. În România asistaţii sociali au devenit fantoma care ne bântuie. În 2018 am realizat un studiu privind imaginea beneficiarului de venit minim garantat în presă. Exerciţiile orwelliene de ură publică se desfăşurau pe micul ecran. Pe pagina de Facebook a postului România Tv unde s-a publicat un asemenea material sute de comentarii curgeau invitând la crimă, la tortură, la sterilizare forţată, la deportare, la transformarea beneficiarilor de ajutoare sociale în săpun! O violenţă fără margini umplea spaţiul virtual al canalului de youtube al televiziunii cu privire la ”asistaţii social” fără ca cineva să modereze ce se scria acolo.

E violenţa alături de care trăim şi pe care vocile conservatoare spun că nu vor s-o vadă pe scena teatrului. Nu, aceste lucruri nu au ce căuta la teatru. Cu aceste lucruri să se ocupe doar activiştii şi sociologii. Arta trebuie doar să pună întrebări – dar nu prea incomode şi actuale. Oamenii de teatru trebuie să facă o artă frumoasă, delicată şi profundă care să ne mângâie în mod plăcut certitudinile plimbându-ne etern prin livezile de vişini în locul unde e bine să rămânem pe veci capivi ai manierismului şi trăirilor vicariale. Din aceste definiţii ale actului teatral nu avem voie să ieşim fără a risca să ni se spună că ”învăţăm din vest să aducem mizeria pe scenă” sau că preluăm teme la modă ca să şocăm sau că, pur şi simplu, ceea ce facem nu e teatru sau critică teatrală.

În faţa acestui tăvălug propagandistic stau curajoase câteva iniţiative dramaturgice şi teatrale printre care se numără şi spectacolul Frontal în regia Gianinei Cărbunariu. Realizat la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ cu o echipă impresionantă ca număr şi dedicare de actori şi beneficiind de sprijinul cercetătorului Valer Simion Cosma, de la Muzeul Judeţean de Istorie şi Artă Zalău, instituţie parteneră în proiect, Frontal este un spectacol ”inspirat din fapte reale”! Atât de reale încât ele te izbesc de la primele replici. Pentru că debutează cu o discuţie preluată întocmai de pe reţelele sociale. Una în care asistaţii sunt înfieraţi cu mânie justiţiară şi mult aplomb. 

E un procedeu pe care Gianina Cărbunariu l-a folosit şi în spectacolul Artists Talk şi care este menit să arate modul în care violenţa de limbaj legitimează practici abuzive faţă de categoriile vulnerabile. Obtuzitatea şi agresivitatea se întâlnesc în blamarea victimelor. Săracii sunt făcuţi vinovaţi pentru că au mulţi copii fără ca acuzatorii lor să îşi pună problema că mulţi trăiesc la limita supravieţuirii şi nu au acces la educaţie sexuală şi metode contraceptive sau că, de multe ori, sarcinile sunt, poate, rezultatul violului marital. Într-o ţară în care de la amvonul Facultăţii de Teologie ni se predică faptul că o sarcină nu poate rezulta în urma unui abuz sexual asemenea acuzaţii nu au cum să nu se rostogolească pe reţelele sociale. Iar faptul că le vedem pe scenă este o mişcare foarte inspirată întrucât această opţiune regizorală are darul de a ne pune în faţă o oglindă. Noi suntem cei care comentăm, care rostogolim adesea ura şi o încurajăm. Când auzim discuţiile interpretate această ură prinde un contur şi mai ameninţător. Mereu a citi şi reciti cu voce tare te ajută să înţelegi la un alt nivel mesajul acelor texte.

Spectacolul Frontal nu este teatru documentar, dar este bazat pe o serioasă documentare. Interviurile luate şi transcrise de actori au fost apoi recitite şi analizate.

În mai actorii au făcut cele aproape 50 de interviuri. Eu mă gândeam că în iulie o să începem repetiţiile, dar am avut senzaţia că e nevoie să stăm la masă cu aceste interviuri în faţă, să le citim împreună şi să le discutăm şi cred că actorii în primă fază au avut tot felul de întrebări în sensul în care, în primă fază, fiecare le-a transcris şi nu înţelegeau de ce ar fi nevoie să le citim. Şi, apoi, au fost primii care au zis, vai, cum sună interviul ăsta citit cu voce tare. Dincolo de rânduri sunt foarte multe chestii interesante şi efectiv în luna iulie, de pe 1 iulie până pe 22 iulile, noi am stat la masă şi am citit interviurile lor şi le-am discutat. (Gianina Cărbunariu, regizoarea spectcolului)

Această etapă de documentare este, cred, foarte importantă pentru că ea ajută actorii să iasă din spaţiul sigur al teatrului şi să meargă spre cei ale căror poveşti urmează să le aducă pe scenă. E şi un foarte util exerciţiu anti-narcisic. Când ceea ce ai de făcut este să interpretezi o partitură teatrală reprezentată de un rol dintr-un text arhicunoscut întreaga presiune este una de a ieşi în evidenţă tu, ca actor. Fără a minimiza aceste eforturi, considerăm că e un exerciţiu anti-narcisic efortul de documentare pentru că te pune în situaţia în care te izbeşti de dramele unor oameni reali care te scutură de certitudini. 

Cel mai provocator lucru mi s-a părut toată partea asta de documentare, pentru că am luat interviuri unor oameni pe care să zicem că-i cunoşteam. Cunoşteam doi dintre intervievaţi şi m-a… rupt pentru că am luat interviu unui băiat care avea handicap locomotor şi el şi lucrează. I-am spus despre ce este vorba în spectacol şi am văzut că era foarte reţinut. Şi când am ajuns la subiectul ajutorului social pe care era clar că-l ia pentru eu îl cunosc demult şi l-am întrebat: tu iei ajutor social? A spus: nu! Şi apoi a pus mâna pe telefon şi a spus: nu vreau să se ştie că iau ajutor social pentru că e o ruşine. Şi chestia asta m-a şocat. Dar de ce e o ruşine? Tu şi munceşti, de ce să fie o ruşine? Mi-a spus că nu, nu-i adevărat, o să spună lumea că stau pe ajutorul social şi nu vreau să se ştie că iau ajutor. (…). Eu am copilărit într-un cartier sărac. Am copilărit cu romi, cu oameni cu o situaţie nu foarte bună şi cu unii dintre ei sunt prietenă şi acum. Or, pentru ei sărăcia şi fatpul că nu au o situaţie financiară bună este o mare ruşine. Adică să spună că nu au avut bani să cumpere bani să cumpere o pâine e o mare ruşine. (Ruxandra Maniu, actriţă)

Nu toate spectacolele se bazează pe documentare şi pe o etapă de preproducţie. De regulă, tendinţa este de a condensa cât mai mult timpul dedicat producerii unui asemenea ”produs cultural”. Dar şi pentru actori este un demers interesant şi provocator: Provocatoare, din punctul meu de vedere a fost partea de pre-producţie a spectacolului, discuţiile cu oamenii şi cumva interviurile pe care le-am luat şi toată experienţa aceea a fost destul de dificilă. (Mircea Postelnicu, actor)

Spectacolul este o ficţionalizare a acestor interviuri care are drept sursă literară de inspiraţie Povestea unui om leneş, cunoscutul basm al lui Ion Creangă. E povestea unui om pe care oamenii îl percep ca leneş şi îşi propun să îl spânzure ca să scape satul de el. Pare un basm al zilelor noastre. Basmul în care săracul e considerat vinovat de sărăcia lui pentru că e leneş, în care lenea trebuie pedepsită cu moartea şi în care, iată, caritatea bunei cucoane cu care se întâlnesc oamenii în drum spre spânzurătoare e inutilă. Leneşul mai are tupeul să întrebe dacă sunt moi posmagii! Doar că basmul lui Creangă e mai subversiv decât am putea crede. 

E interesant de aflat, nu-i aşa, oare ce face cucoana, care se plimbă cu trăsura. Ea, pentru că e bogată, poate să fie cât de leneşă pofteşte. Lenea devine o problemă numai în cazul celor săraci. Citit fără ochi critic însă, basmul lui Creangă este biblia actualilor guvernanţi. Fără milă pentru săraci. În vara lui 2018, într-un tandem vrednic de o cauză mai bună, parlamentarii au decis că e cazul să modifice legea venitului minim garantat. Democrat-liberalii, aceşti oameni liberi de orice idee de responsabilitate socială, au propus un proiect prin care ajutorul social se sistează la refuzul unui loc de muncă. Până acum, beneficiarii de venit minim garantat aveau dreptul să refuze de trei ori locul de muncă. Refuzau foarte puţini. Acum însă, parlamentarii i-au predat pe tavă primarilor care se întrec în a scăpa de ei. La primul loc de muncă refuzat, indiferent cât de departe, indiferent de condiţii, se sistează ajutorul social. Care este de 142 de lei pe lună, dar care asigură accesul la servicii medicale. 

Plecăciunile pe care politicienii le fac în faţa oamenilor de afaceri îşi găsesc expresia în relaţia pe care cucoana, cocoţată pe o rochie imensă, o are cu primarii care se întrec în temenele. Ea ţine microfonul şi ea decide cui dă glas. Nici că se putea o imagine mai sugestivă pentru relaţia dintre politic şi economic, dintre primarii gata să-şi sacrifice consătenii mai săraci şi puterea financiară a femeii de afaceri, cucoana din zilele noastre. Interpretarea unui asemenea personaj poate fi dificil de asumat: I-am spus Gianinei, măi, mie mi-e destul de greu să mă pun în pielea cucoanei ăsteia, că e … opusul meu, adică nu sunt deloc aşa. Iar ea îmi spunea: să fii mai drăcoasă, mai drăcoasă, că aşa trebuie! Asta mi s-a părut un pic complicat. (Ruxandra Maniu, actriţă).

Violenţa societăţii actuale este explorată cu mijloace dramatice, spectacolul aducând în faţa noastră tablouri ale unor ”execuţii pe criterii economice”. Avem elevi slab pregătiţi. Profesorii se coalizează să-i lase repetenţi pe aceia care sunt foarte săraci şi ai căror părinţi nu-i pot apăra. Se decide să fie lăsaţi repetenţi ca să se poată face mai multe clase, să iasă normele. Sistemul în care sunt prinşi cu toţii, acela în care logica economică dură ia locul oricărui alt criteriu, ne arată cum, din capul locului, accesul la educaţie e dictat de statutul părinţilor. 

Avem femeia romă din Zalău care este snopită în bătaie de şoferul de microbuz deşi are lângă ea un copil mic şi în braţe un bebeluş. Nici cerşetorul rom din Suedia nu scapă de furia unor adolescenţi care îl ucid în bătaie. Sunt scene care au fost intens dezbătute în presă şi care, iată, au ajuns în prim planul discuţiilor şi chiar pe scena unui teatru de star. Elementele ce ţin de expresia estetică a spectacolului se află în perfectă armonie. Jocul actorilor este fără cusur, elementele de decor, lumini, muzică, mişcare scenică sau costume sunt perfect dozate şi foarte bine gândite.

Un personaj aparte este antreprenorul patriot care e împiedicat să aducă progresul pe calea afacerilor de lipsa personalului. Fireşte, dezamăgit de lipsa forţei de muncă încearcă să obţină câţi mai mulţi salariaţi vietnamezi a căror cultură este ”să servească”! E foarte interesant cum o mulţime de declaraţii de presă ale diverşilor antreprenori sunt ”topite” într-un text pentru a construi tabloul violenţei alături de care trăim de multe ori fără să o mai sesizăm. Violenţă pe care şi noi o reproducem de multe ori.

E drept că deşi a fost regizat într-un teatru de stat unde publicul e diferit faţă de cel al bulelor de stânga în care sunt proiectate spectacole pe teme sociale, discursul riscă să se lovească de aceleaşi preţiozităţi conservatoare ridicole. Poate sunt eu pesimist dar cred că e destul de greu să schimbi oameni şi să schimbi mentalităţi. Da, sunt sigur că spectacolul nostru ar ajuta, dar cred că trebuie să existe disponibilitate şi în omul care receptează mesajul. Pentru că dacă eu vin la un spectacol, dar am o părere cât se poate de puternică mă va lăsa rece sau voi căuta motive ca să-mi justific reţinerea. Cum s-a întâmplat aseară. A venit un domn după ce am terminat spectacolul să mă întrebe de ce folosim cuvinte vulgare pe scenă. Adică ei cu asta a ieşit de la spectacol. Şi evident că problema adevărată a spectacolului şi discuţiile de după, că au stat şi la discuţii, trece pe lângă ei, pentru că preocuparea lor e blocată în nişte false probleme. (Mircea Postelnicu, actor)

Am lăsat la final partea care mi se pare de deaparte cea mai controversată. Este momentul în care pe o muzică punk la volum maxim personajul care îl personifică pe cel mai abuzat dintre cei cu care echipa a luat contact îţi ţine monologul final. În ce mă priveşte am încă sentimente amestecate în legătură cu acest moment. 

Este violent, strident şi creează un profund disconfort. Atât de puternic este momentul de final încât, la câteva secunde după final spectatorii rămân captivi acelei stări şi se feresc să aplaude. Deşi aş fi optat, poate, pentru un final care să ducă în direcţia revoltei şi solidarităţii, se pare că momentul ultim al spectacolului este exact ce şi-a dorit regizoarea. Să aducă în faţa noastră o parte dintr-o experienţă care a zguduit-o, întâlnirea cu un băiat de 22 de ani, extraordinar de inteligent şi plin de umor a cărui viaţă a fost un lung şir de abuzuri. 

Dat de la şase ani la muncă într-o stână, băiatul a îndurat chinuri greu de descris, iar acum este bolnav psihic fără niciun fel de ajutor. Se tratează cu etnobotanice şi alcool pentru că sunt singurele mijloc de a-şi calma suferinţa psihică şi afecţiunea cu care a fost diagnosticat. Prezentarea lui la final într-un mod şocant şi dur este şi un soi de avertisment pentru noi, cei care trăim într-o bulă de bunăstare şi ne imaginăm că aceste politici profund antisociale n-o să ne aducă în veci faţă în faţă cu cei ale căror destine au fost strivite fără milă.

Spectacolul foloseşte ca mijloc de expresie proiectarea unor imagini video în direct. La final, o fetiţă cu chibrituri aprinde un foc, căci, aşa cum personajul ne lasă să aflăm: O altă lume e încă posibilă, dar pentru asta trebuie să trecem printr-o apocalipsă! E foarte curios cum sensibilitatea aparte a artiştilor aduce uneori în faţa noastră scene şi personaje foarte similare.

Senzaţia mea este, uitându-ne la ce se petrece pe plan internaţional, lucrurile astea deja sunt în aer. Adică s-a ajuns la o un moment critic. Chiar vorbeam cu actorii, pentru că noi am avut premiera pe 15 septembrie şi eu pe 1 octombrie m-am dus să văd Joker. Efectiv mi-a venit să râd că şi acolo, filmul se termină cu maşinile în flăcări, cu poliţistul care spune: ”Uite ce ai făcut” la care Joker replică: ”Da, dar nu-i frumos?”. E acelaşi personaj care e lăsat de sistem cu problemele lui să şi le rezolve singur. Şi el şi le rezolvă cum poate. (Gianina Cărbunariu, regizoarea spectacolului)

E important ca teatrul să ne zguduie pentru că, probabil, înainte de a gândi o revoltă, trebuie să înţelegem că dacă noi credem că ne costă mult asistenţa socială ar trebui să vedem cam cât ne va costa să nu acordăm asistenţă socială şi sprijin celor care au nevoie. Frontal nu e un spectacol care să te lase să dormitezi două ore şi să părăseşti sala la fel cum ai intrat. Chiar dacă vei fi revoltat sau dimpotrivă, cucerit, spectacolul lasă o urmă, motiv pentru care îl recomand cu căldură.

FRONTAL o adaptare foarte liberă după „Povestea unui om leneş“ de Ion Creangă

un spectacol de Gianina Cărbunariu

scenografie & video: Mihai Păcurar

documentare: Valer Simion Cosma

mişcare scenică: Ioana Marchidan

muzică: Ciprian Iacob

light design: Cristian Niculescu

asistent de regie: Vlad Socea

Cu: Emanuel Becheru, Paul Ovidiu Cosovanu, Nora Covali, Corina Grigoraş, Florin Hriţcu, Dragoş Ionescu, Lucreţia Mandric, Ruxandra Maniu, Andrei Merchea Zapotoţki, Cristina Mihăilescu, Mircea Postelnicu