Fulgurante întâlniri ce nu pot fi uitate

Pornind de la titlul tabletei intitulate „Cea mai frumoasă liturghie”, mi-am amintit episodul, când, chemat în momentul recepţionării dezastrului de la TNB, în urma atacului cu napalm, m-am întâlnit cu un mare arhitect din colectivul lui Horia Maicu, care proiectase iniţial TNB ca pe o pălărie a lui Caragiale, înconjurată pe acoperiş de o frescă, urmând a fi semnată de Sabin Bălaşa, rămasă nerealizată.

Acel arhitect se numea Romeo Ştefan Belea, astăzi membru corespondent al Academiei Române.

Ajuns director la Teatrul Naţional, mi-am dat seama că Sala Mare a Teatrului trebuia redusă la 800 de locuri, sporite arbitrar,  deoarece plătitorii a 150 de locuri, unii nu vedeau, alţii nu auzeau mai nimic. 

Primind aprobarea proiectului reducerii celor 150 de locuri în plus, mi-am dat seama că cel care poate să facă acest proiect nu poate fi decât unul dintre colaboratorii apropiaţi ai lui Horia Maicu. Astfel, am aflat că ultimul apropiat al lui Horia Maicu se numeşte Romeo  Ştefan Belea. Am reuşit să mă întâlnesc cu el, întâlnire fericită susţinută de autorităţi în vremea ministeriatului cultural al academicianului Răzvan Theodorescu, al prim-ministrului şi al ministrului Finanţelor.

Cu un devotament care nu poate fi uitat, am colaborat cu un arhitect de zile mari ale cărui proiecte îmi ard şi astăzi palmele, cu atât mai mult cu cât este şi cel care, la sugestia mea, a construit în demisolul din dreapta intrării oficiale muzeul iniţiat la început modest de Liviu Rebreanu, acum, în viziunea arhitectului Belea, o uriaşă sală în care au fost puse în valoare opere de artă plastică – tablouri şi sculpturi semnate de mari artişti – şi obiecte de patrimoniu ale directorilor, actorilor şi scriitorilor Teatrului Naţional în frunte cu documente privindu-l pe însuşi I.L. Caragiale.

Nu pot uita astfel că, vizitând muzeul, directorul Festivalului Internaţional George Enescu din acel an, directorul Teatrului şi Operei din Viena, Ioan Hollender, s-a declarat impresionat şi tulburat de existenţa acestui muzeu, dorindu-şi şi pentru teatrul şi opera din Viena un asemenea muzeu, unic în Europa. 

Astfel, amintirea colaborării cu arhitectul Romeo Ştefan Belea se împlineşte ca o datorie ce nu poate fi uitată niciodată pentru că ea s-a aflat la începutul intrării acestuia în istoria Teatrului Naţional pentru totdeauna.