Gaiţele - o compoziţie sonoră
0
Dacă mai era nevoie de încă o dovadă că Gaiţele lui Alexandru Kiriţescu este o piesă pentru toate vremurile şi pentru toate anotimpurile, care face succes de casă în orice moment al sezonului teatral ar avea loc o nouă premieră, iată, dovada a venit odată cu spectacolul Teatrului Clasic „Ioan Slavici” din Arad, inspirat regizat de Laurian Oniga.
Spectacolul este însă, o spun de la început, mai mult decât un succes de casă şi cu mult mai mult decât o revalidare a garantatului succes al textului. Pe care e evident că regizorul l-a citit atent, minuţios, cu infinită şi mereu reînnoită plăcere, cu voluptate chiar, fapt ce i-a îngăduit să depăşească în montare limitativele şi comodele cadre ale satirei sociale. Ca şi cele ale interpretării strict realiste ce i-au fost frecvent impuse. Capcane în care mărturisesc că mă temeam că va cădea Laurian Oniga atunci când, în prologul spectacolului, am auzit citat din off un text de circumstanţă scris de Kiriţescu însuşi la mulţi ani după ce încheiase prima versiune a piesei. Text datând din anii ’50, când dramaturgul ori nu a vrut ori nu a putut să evite constrângerile specifice vremurilor în care până şi scrieri mai vechi erau siluite şi silite să se supună retroactiv canoanelor ucigătoare ale realismului socialist.
Asupra primejdiei încrederii necondiţionate în declaraţiile oportuniste ale dramaturgului, care nu a fost tocmai un model de caracter şi care s-a străduit din răsputeri, în primii ani de comunism, să îşi făurească imaginea unui scriitor de multă vreme aflat în raporturi de vrăjmăşie cu societatea burgheză, răstălmăcindu-şi în chip absurd el însuşi opera, avertiza Valeriu Râpeanu în prefaţa scrisă pentru ediţia din 1976 a pieselor lui Kiriţescu. Un avertisment similar lansa câţiva ani mai târziu profesorul Ion Vartic în analiza lui din cartea Modelul şi oglinda (Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1982), comentatorul ştiind foarte bine că nu doar Kiriţescu, ci şi unii dintre exegeţii scrierilor sale, de la Simion Alterescu la Radu Popescu, au analizat cu obtuzitate autentică sau doar orientat trucată piesa.
Dacă facem abstracţie de partea sa vorbită, prologul în cauză are totuşi valoarea sa, devenind simptomatic pentru stilistica întreg spectacolului arădean. Spectacol în care, precum în Revizorul, regizorul foloseşte fosa. Loc în care se află personajul pe care caietul de sală îl recomandă a fi Profesorul de pian. În fapt, un personaj suplimentar, cu rol de martor, de observator, de „delegat” deopotrivă al dramaturgului şi al regizorului, inventat de Laurian Oniga, interpretat de muzicianul Ilko Gradev. Acesta va interpreta live muzica anume compusă pentru montare. Căreia i se vor asocia alte şi alte muzici aparţinând unor genuri diferite şi unor autori diferiţi, muzici care atunci când nu sunt gratuite ori amalgamate în exces contribuie la generarea unor momente de autentică teatralitate, vizualitate şi îmbelşugată comicitate ce individualizează montarea.
Aproape că aş putea spune că, în multe dintre secvenţele sale, spectacolul de acum dă semne a-i da dreptate regretatului Mircea Ghiţulescu. Criticul care în analiza pe care o făcea piesei în Istoria dramaturgiei române contemporane (Editura Albatros, Bucureşti, 2000) producea observaţia preţioasă potrivit căreia textul surprinde nu neapărat ca operă literară, ci ca o neobişnuită compoziţie sonoră. Care, continua exegetul, ar putea fi tratată „asemenea unei excentrice partituri corale şi, poate, transcrierea vocilor în cifru muzical ar exprima cu mai multă fidelitate infernul sonor pe care îl teatralizează Kiriţescu”.
Laurian Oniga identifică o seamă de puncte nodale ale infernului cu pricina cărora le oferă generoase rezolvări ce depăşesc cu mult nivelul sonorului şi surprind prin incontestabilul lor inedit, asigurând astfel montării atuuri de necontestat. Citez doar câteva dintre ele. Cearta eşuând în harababură nevrotică cu privire la numărul preoţilor şi al, uitând de bătrâneţe şi de cârje, protopopilor prezenţi la înmormântarea pe care dau buzna să o privească Aneta, Leana şi Zoia. Momentul de virtuozitate artistică non-verbală prilejuit actorului Dan Covrig, interpretul lui Georges, atunci când din parc se aude muzica militară cântând cu patos patriotic Drum bun!. Întreaga scenă de un tragi-comic hiperbolic din odaia Margaretei în care gaiţele se hrănesc pe ele însele, ba individual, ba reciproc, uitând aproape cu desăvârşire de prezenţa viitoarei sinucigaşe. Laşitatea de care întreg clanul Dudulenilor dă dovadă în momentul în care realizează suicidul. Ospăţul pantagruelic de după pomenirea de 40 de zile a Margaretei şi abandonul de care are parte Zoia adormită. Ş.a.m.d.
Pe lângă prologul deja menţionat, Laurian Oniga mai propune alte câteva modificări în textul lui Kiriţescu. Ori suplimentări ale acestuia. Unele de proeminent şi justificat efect comic, aşa cum e, bunăoară, metamorfozarea servitoarei Zamfira în unguroaica Bözsi, altele mai greu de admis, dacă nu cumva chiar de explicat. Am în vedere adoraţia servitoarei pentru Margareta Aldea (o adoraţie transformată în pretext de prolog pentru partea a doua a spectacolului) sau atracţia cu caracter cvasi-lesbian (concretizată într-o scenă de apropiere fizică, lungită parcă prea mult) încercată de Fraulein pentru Wanda Serafim. A cărei plecare la Paris ar determina un gest similar al nemţoaicei. Unele dintre aceste modificări şi completări asociate cu argumentări şi dezvoltări muzicale autosuficiente se decontează în durata niţeluş excesivă a reprezentaţiei. Prin contrast cu acestea, surprinde abandonul de care are parte Mircea Aldea, despre a cărui soartă, odată pomenirea Margaretei încheiată, nu ni se mai spune nimic.
Indiscutabil, numeroasele componente valoroase din lectura înnoitoare la care supune Gaiţele Laurian Oniga au contribuţia lor la izbânda spectacolului. Numai că ele nu şi-ar fi atins scopul dacă regizorul nu ar fi avut în vedere jocul actoricesc, aceasta fiindcă, înainte de orice, piesa lui Kiriţescu este una de actori. Îndeosebi de actriţe. Am în vedere în primul rând tripleta gaiţelor care trece rampa datorită eforturilor conjugate ale Lilianei Balica (Aneta), Dorinei Darie-Peter (Lena), Adriana Ghiniţă (Zoia). Acestora li se asociază Carmen Butariu (Wanda Serafim), Mariana Tofan ( Colette), Angela Petrean- Varjasi (Fraulein) şi Roxana Sabău-Nica (Bözsi). Mai deficitar din scriitură, rolul Margaretei rămâne astfel şi pe scenă în interpretarea Oanei Kun. Mircea Aldea, neglijat de Kiriţescu, nu capătă nici el prea mult relief prin jocul cam oarecare al lui Ştefan Statnic. În limitele corectitudinii profesionale evoluează Constantin Florea (Ianache Duduleanu).
Merită menţiuni aparte costumele concepute de Oana Văran (superbă rochia pe care urmează să o poarte la sindrofia de la oncle Michel Wanda Serafim) şi decorurile imaginate de Onisim Colta.
Teatrul Clasic „Ioan Slavici” din Arad- GAIŢELE de Alexandru Kiriţescu; Regia: Laurian Oniga; Decorul: Onisim Colta; Costumele: Oana- Cătălina Văran; Light design: Lucian Moga; Cu: Liliana Balica, Carmen Butariu, Oana Kun, Mariana Tofan, Angela Petrean-Varjasi, Dorina Darie-Peter, Adriana Ghiniţă, Roxana Sabău-Nica, Ştefan Statnic, Dan Covrig, Constantin Florea, Ilko Gradev; Data premierei: 27 iunie 2015
Se încarcă comentariile...
