Gala „HOP“, la vârsta majoratului incontestabil
0
Invitat şi anul acesta să îşi asume oficiile de amfitrion, actorul Dragoş Muscalu a avut grijă să sublinieze, şi nu o dată, că ajunsă la a XXI a ediţie, „Gala Hop“, organizată de UNITER, a atins, incontestabil, ceea ce oriunde în lume, indiferent de legislaţie, se socoteşte a fi vârsta majoratului.
Fireşte, dacă am lua în calcul şi ante-decembrista Gală a Tânărului Actor, cu bunele şi relele sale, istoricul acestei importante manifestări de cultură teatrală, anume creată spre a da o şansă de afirmare, prin luptă dreaptă, histrionilor aflaţi la început de carieră ar fi încă şi mai consistent. Însă cum una dintre mărcile de înregistrare ale României centenare (Gala din anul 2018 a fost integrată manifestărilor menite să marcheze cei 100 de ani trecuţi de la Marea Unire), este vocaţia reîntemeierii, pe care o invoca în cartea Contradicţia lui Maiorescu criticul literar Nicolae Manolescu, fie şi astfel!
Cea de-a XXI a ediţie a Hop-ului, desfăşurată între 3 şi 6 septembrie 2018, în spaţiul Vox Maris Grand Resort Costineşti, a fost a treia şi ultima petrecută sub directoratul binecunoscutului actor al Teatrului Maghiar de Stat din Cluj-Napoca, Miklós Bács. Apreciat deopotrivă ca fiind unul dintre cei mai buni pedagogi de teatru- atenţie, de teatru în limba română! – nu doar de la Facultatea de Teatru şi Televiziune din cadrul Universităţii clujene „Babeş Bolyai“, ci din întreaga Românie. Condiţia de profesor, şi nu unul oarecare, ci cu autentică vocaţie, de pasionat, şi nu doar din motive de ordin birocratic, de tot ceea ce înseamnă viaţă academică, de la lucrul cu studenţii la cercetarea ştiinţifică, şi-a spus cuvântul asupra felului în care a conceput desfăşurarea Galei în toţi aceşti trei ani Miklós Bács. Practic, el a elaborat un concept cu pronunţate valenţe didactice, dar şi teoretice şi de cercetare, centrat pe ideea parcurgerii a trei mari etape din istoria teatrului universal. Care au adus cu ele tot atâtea revoluţii nu doar pentru ceea ce înseamnă felul de a scrie literatură dramatică, ci şi esenţa artei actorului.
FOTO Andrei Gîndac
În primul an, concurenţii au fost invitaţi să se confrunte cu specificităţile şi dificultăţile teatrului shakespearian. În cel de-al doilea, li s-a solicitat să demonstreze cât de familiarizaţi sunt cu tot ceea ce înseamnă singurătatea la Cehov. În 2018, cei care s-au încumetat să participe la preselecţie şi, după depăşirea acesteia, la Gala propriu-zisă, s-au aflat în situaţia de a porni în căutarea aparenţelor şi esenţelor personajelor lui Pirandello. Indiferent unde s-ar găsi acestea, în pagini de proză ori în piese de teatru, teatru căruia scriitorul italian i s-a dedicat în mod exclusiv cu începere din anul 2016.
Sunt oare aceste dificultăţi sau provocări, cum li se spune, cu o insistenţă, cel puţin pentru mine, din ce în ce mai deranjantă, formulate în cei trei ani ai directoratului său de Miklós Bács egale sau, cel puţin, comparabile? Nici vorbă. Până şi actorii cu mare experienţă pe scenă admit că nu e defel uşor să îl joci pe Shakespeare, însă că e mult mai complicat să te apropii de Cehov, în vreme ce confruntarea cu Pirandello este de-a dreptul înspăimântătoare. Teatrul românesc însuşi se poate mândri cu multe reuşite la capitolul spectacole shakespeariene, cu destule izbânzi considerabile în explorarea dramaturgiei cehoviene, însă cu relativ puţine victorii pe teritoriul cvasi-minat al teatrului pirandellian. Cu toate că şi aici am putea enumera câteva izbânzi incontestabile. Care aproape în exclusivitate poartă semnătura unor mari maeştri ai regiei. Ca, de pildă, Sorana Coroamă- Stanca, cu reuşitele ei ieşene, dar şi cu Viaţa ce ţi-am dat, montată la Televiziune, Cătălina Buzoianu, cu extraordinarul, antologicul, neuitatul Să-i îmbrăcăm pe cei goi!, dar şi cu remarcabilul Regăsire, ambele de la Teatrul Mic, Vlad Mugur cu neuitatul Aşa este (dacă vi se pare) de la Naţionalul din Craiova, Liviu Ciulei cu Şase personaje în căutarea unui autor şi Henric al IV lea de la „Bulandra“, Bocsárdi László cu Nu se ştie cum, de la Teatrul „Nottara“.
FOTO Andrei Gîndac
„Discrepanţa dintre persona publică, pe care individul trebuie să o adopte pentru că trăieşte în societate, şi personalitatea intimă oferă atât mijlocul de caracterizare, cât şi punctul de răscruce în poveste în majoritatea pieselor scrise de dramaturgul italian în anii 1920“, observă semnatarii mini-capitolului Pirandello din Istoria teatrului universal - ediţie ilustrată, coordonată de John Russel Brown, apărută în anul 2016, în traducere românească, la editura bucureşteană Nemira. Tot ei adaugă că „Trebuie menţionat şi conflictul tragic dintre fluxul vieţii şi formele imuabile ale existenţei materiale, totul fixat în teatru, de vreme ce se presupune că o piesă fixează personaje presupus vii în scenariu, aşa cum exemplifică şi o ruptură asemănătoare între actor şi personajul pe care îl întruchipează. Aceste elemente se văd cel mai clar în piesa care i-a adus lui Pirandello consacrarea internaţională, Şase personaje în căutarea unui autor“. La care, cum era de aşteptat, de altfel, au făcut cel mai adesea apel cei 17 participanţi la secţiunea Individual a Galei. Colând-o, nu întotdeauna inspirat şi încă şi mai puţin legat cu alte fragmente din dramaturgia ori proza pirandelliană. Şi astfel am numit unul dintre marile defecte probate, pe lângă calităţile indiscutabile, de cei care au avut curajul de a vrea să treacă hopul reprezentat de Gală. Iată, cred că aşa şi-a compromis drumul spre un binemeritat premiu una dintre cele mai bune concurente remarcate de mine la sus-menţionata secţiune. Am numit-o pe Ada Dumitru, care a mai comis şi greşeala de a lua prea în serios cerinţa formulată expres de directorul Galei de a integra şi „2 minute performative care să ii pună în valoare calităţile, abilităţile personale (dans, cânt, capacitate de a folosi instrumente muzicale, capacitatea de a mânui marionete, acrobaţie, magie, etc.)“. Am menţionat-o pe Ada Dumitru fiindcă ea, dar şi Maria Teodora Filip, Alex Macavei, Vlad Nicolici, poate şi Cătălin Asanache şi Nadina Câmpian, ar fi meritat să se afle pe lista laureaţilor. Pe care figurează Tiberiu Enache (premiul 1 pentru TIFF), Ana-Maria Pop care a obţinut premiul pentru prestaţie şi rostire scenică, acordat de actriţa Dorina Lazăr, Alexandru Banciu şi Cezara Munteanu, care şi-au adjudecat premiile publicului, Andrei Nedelea, care a primit Premiul „Sică Alexandrescu“ (absolvent de la Craiova, astfel spulberându-se legenda că premii iau doar cei cu diplome de la Cluj şi Bucureşti), Andreea Tănase, căreia i s-a acordat premiul pentru cea mai bună actriţă, Alexandru Mihai Popa, recompensat cu premiul pentru cel mai bun actor şi, în fine, Dan Pughineanu căruia i s-a acordat, cum nu se poate mai justificat, Marele Premiu.
FOTO Andrei Gîndac
Dan Pughineanu, care a mai concurat şi anul trecut (a figurat atunci pe lista scurtă a posibililor laureaţi, însă nu a fost să fie şi pe lista finală), reprezintă, în opinia mea, un exemplu nu doar de perseverenţă, ci şi pentru ceea ce înseamnă dorinţa de autoperfecţionare. Anul acesta a optat pentru Omul cu floarea în gură, din care a făcut un veritabil mini-spectacol. În care a dovedit că a găsit soluţia pentru remedierea absenţei forţei suficiente, absenţă sesizabilă în evoluţia lui din anul anterior. Au contat, indubitabil, şi acumulările profesionale prilejuite de prezenţa lui în spectacolele Teatrului Anton Pann din Râmnicu Vâlcea (aici Adrian Roman i-a încredinţat un rol dificil în spectacolul Un duşman al poporului) şi ale Teatrului bucureştean Excelsior.
Chiar dacă persist în credinţa că din juriu trebuie şi se cuvine să facă parte obligatoriu parte şi un critic de teatru (nu vreau să redeschid disputa pe această temă cu directorul Galei), socotesc că pentru Secţiunea Individual „juraţii“ Felix Alexa, Roberto Bacci, Cosmina Olariu, Florin Piersic jr. şi Anca Sigartău au avut, cum se zice, „mână bună“. Mă distanţez însă total şi în chipul cel mai hotărât de verdictul dat de cei cinci pentru secţiunea Grup. În spectacolul Schist, după Omul cu floarea, declarat câştigător, actorii Radu Catană şi Adrian Loghin au comis toate greşelile posibile. Nu s-au ascultat unul pe altul, fiecare a părut grăbit să îşi dea propria replică, interpreţii au mari probleme la capitolele fundamentale ale profesiei precum prestanţă şi vorbire scenică, dar şi scenicitate. Recunosc că nici Acum se improvizează, şi nici Suicidal nu au reprezentat chiar o lumină şi tocmai de aceea mi s-ar fi părut mult mai potrivit şi chiar mai pedagogic ca anul acesta premiul respectiv să nu se acorde.
FOTO Andrei Gîndac
Directorul Galei, Miklós Bács, este un cunoscut specialist în Pirandello. Cărţile şi studiile sale în domeniu reprezintă puncte esenţiale în ceea ce reprezintă bibliografia românească a temei. Chiar în caietul-program al Galei, cel care se auto-defineşte nu doar drept “coleg-bufon“, ci şi „înnebunit de aparenţe“, scrie câteva rânduri remarcabile despre esenţa revoluţiei teatrale întreprinsă de Luigi Pirandello. „Odată cu disoluţia personajului dramatic şi cu noile tendinţe din arta literaturii dramatice, arta actorului a fost pusă în faţa unor noi şi mari probleme de creaţie. Cum să redai conflictul ludic dizolvând paradoxul dintre Viaţă şi Formă? Cum să operezi cu măşţi nude pentru a te construi? Cum să fii concomitent în şi în afara situaţiei, mixând structura situaţională sau realismul psihologic cu strictura ludică, conceptuală? Cum să te foloseşti de acţiunea verbală? Cum va arăta actorul perioadei post-dramatice? Azi este evident că fără capacitatea actorului de a scoate din el situaţia, de a fi ambivalent în joc, de a crea conflictul ludic, de a avea capacitatea de a traduce cele mai abstracte concepte în imagini, de a fi în acelaţi timp personajul şi persona, nu putem vorbi despre un actor modern. Iată de ce propunerea din acest an de a chestiona opera pirandelliană.“
FOTO Andrei Gîndac
Au izbutit oare cei 27 concurenţi (17 la secţiunea Individual, 10 la secţiunea Grup) să răspundă la întrebările formulate de directorul artistic al Galei? Au găsit ei soluţii artistice reale evidenţelor subliniate cu mare pertinenţă de acesta? Au validat aşa cum se cuvine propunerea profesorului Bács? A fost oare această propunere de natură să arate ce ştiu nu şi ce nu ştiu tinerii actori? Numai în parte. Şi aceasta fiindcă, înainte de a face performanţă (iar Pirandello este inseparabil de ideea de performanţă, mult mai pronunţat nu doar decât Shakespeare, ci chiar şi decât Cehov), înainte de a face cercetarea pe care şi-a dorit-o propunătorul, adică directorul Galei, trebuie să cunoşti abc-ul meseriei. Or, din nefericire, au trecut de preselecţie şi de exigenţele juriului chemat să separe grâul de neghină, juriul lăsând multă neghină să ajungă la Costineşti (Andreea Bibiri, Andrei şi Andreea Grosu, Şerban Pavlu) şi tineri absolvenţi de Actorie care au mari, incredibile, impardonabile probleme de dicţie, de emisie, unii dintre ei fiind complet inaudibili. Am văzut pe scenă concurenţi care nici măcar nu pot înţelege la nivel elementar un text de teatru, să îi desprindă ceea ce în ciclul gimnazial se învaţă a fi ideile principale şi secundare, iar ceva mai încolo înseamnă teme, subteme şi suprateme, şi care, în mod firesc, nu prea trebuiau să treacă nici măcar de examenul de licenţă. Din păcate, am zărit în sală, în cele patru seri ale Galei, puţini profesori de la numeroasele şcoli de teatru din România. Păcat. Ceea ce s-a petrecut pe scenă ar fi putut deveni pentru ei numeroase ocazii de reflecţie şi chiar de procese de conştiinţă.
Programul Galei a fost completat de un workshop Kineto, susţinut de Andrei Flaviu Fălcuşan, de un foarte util atelier de rostire a poeziei, coordonat de actorul Ion Caramitru, şi de sesiuni de coaching individual (Coaching in Performing Art). Am avut parte şi de patru spectacole invitate. Cel intitulat Vorbe, vorbe, vorbe...oferit de actorul Ion Caramitru şi de violoncelistul Adrian Naidin s-a situat în zona excelenţei. Crud, spectacol în cadrul proiectului teatral After Hop, în care Ştefan Lupu şi Daniel Chirilă a reunit câţiva dintre foştii concurenţi şi inventivul 9 piese remixate, prezentat de Alex Ştefănescu au fost o adevărată infuzie de tinereţe, ritm, veselie. Însă Freak show, pe care mărturisesc că l-am văzut cu altă ocazie, nu mi se pare chiar cea mai bună creaţie a actorului Florin Piersic jr.
Se încarcă comentariile...
