Ghetoul

FOTO Remus Toderici

Extrem de bine primit şi foarte bine vândut în Elveţia, acolo unde a fost lansat întâia oară, descoperit la noi cu bucurie şi uimire, graţie excepţionalei traduceri a unei poete şi traducătoare ea însăşi de excepţie - Nora Iuga - romanul „De ce fierbe copilul în mămăligă“ a avut, la scurtă vreme după ce a fost publicat de editura Polirom, un impact considerabil asupra lumii teatrale româneşti.

Sigur, se poate să fi contat în rapida adoptare a narativului de teatru şi faptul că autoarea era de origine română. Ca şi detaliul că Aglaja Veterany a recurs la gestul funest al sinuciderii la scurtă vreme după ce cartea a devenit best-seller şi la noi. Mai mult, probabil, decât aceste detalii doar parţial extra-literare şi tocmai de aceea nu foarte bine a fi neglijate nici măcar de criticii rămaşi, pe mai departe, fidelii teoriei de inspiraţie rimbaldiană a lui Marcel Proust, a contat, cred, faptul că scrierea exploatează, printr-un amestec de-a dreptul extraordinar de inteligenţă şi naivitate, de maturitate şi de copilărie, aceasta din urmă defel mimată, ci, dimpotrivă, de emoţionantă autenticitate, toposul circului.

Nu, nu neapărat şi nici preponderent acela al lumii ca circ, un topos pe care nu-l exclude totuşi la modul categoric, păstrând şi surprinzând din el exact atât cât trebuie şi cum trebuie. Ci, mai curând, acela al circului simţit ca univers bogat, policrom şi pasionat, contaminat inconştient, fatal şi natural deopotrivă, de viaţa din afară căreia îi exaltă şi-i amplifică însuşirile teatralizante, şi totuşi şi mai presus de toate închis, dacă nu cumva chiar interzis accesului şi dorinţei de cunoaştere  exagerat de curioase, dorită cu insistenţă de „externi” sau „extranei”.

Cartea Aglajei Veterany ne îngăduie, iată, accesul, limitat, fireşte, la acele dominante şi însuşiri ce fac ca această lume să ne apară, multora dintre noi, asemenea unui fruct oprit. Un fruct, un rod din care avem numai iluzia că ne-am înfrupta ori am putea-o face în cele două-trei ore de sclipitor ori cu sclipici spectacol, cu riscuri, râsete, cu gesturi triumfale şi muzici deopotrivă. Şi ne mai dă o şansă respectiva carte. Aceea de a înţelege că vorbe simple, adesea repetate, precum sunt viaţa şi moartea, dar şi distanţa tragică dintre ceea ce înseamnă ele e cu totul alta în lumea aceea specială, în care o fetiţă, aşa cum e Aglaja, îşi consumă copilăria în vagonul de turneu, în care Mama se leagă, seară de seară, cu părul de cupolă, tatăl îşi abuzează sexual cumnata, iar mătuşa e veşnic în hiper-dispoziţie sexuală. O lume în care până şi copilăria sau maturitatea se măsoară altfel.

„Circul era ca un ghetou. Nu aveam nici un contact cu oameni de-afară, eu nu am mers la şcoală, eram analfabetă. Şi când, la 17 ani, am mers la şcoala de teatru, mi-am dat seama, dintr-o dată, că nu înţelegeam unele lucruri despre care se vorbea în jur. Se vorbea de continente. Eu am călătorit în multe ţări, am fost în Africa, dar nu ştiam ce înseamnă un continent”, spunea Aglaja Veterany, într-un interviu acordat Rodicăi Binder, intuindu-şi exact nu doar propria condiţie, ci condiţia esenţială a personajului/personajelor din carte. Care nu ştiu prea multe, dar intuiesc şi simt puternic, radical şi fără plase de siguranţă, o viaţă altfel, dură în care extremele sunt mereu aproape şi primejdios de la îndemână. Prea lesne de trecut şi adesea chiar prea uşor trecute.

E ceea ce a înţeles pe vremuri, în 2003, Radu Afrim, atunci când a dramatizat şi înscenat romanul într-un de mare impact spectacol de la Odeon. E ceea ce a înţeles acum, la modul admirabil, în primul rând Alina Petrică. Artista căreia îi datorăm noua adaptare scenică a romanului. O adaptare frumoasă, sensibilă, vibrantă, pe măsura valorii poemului- jurnal reprezentat de carte. O adaptare defel lacrimogenă şi nici patetică, ci făcută simplu, într-un chip în care emoţia se amestecă cu râsul. Aceasta fiindcă din acest amestec se zămisleşte însuşi clovnul. Simbolul, emblema circului, desigur. O adaptare în intimitatea căreia se regăsesc şi câteva fragmente din Raftul ultimei suflări. O adaptare şi simplă, şi complexă, deopotrivă. Sau poate nu atât complexă, cât mai degrabă profundă, aşa cum e, de pildă, pictura naivă. De care aminteşte insistent spectacolul însuşi.

E ceea ce a înţeles, apoi, actorul-dansator Ştefan Lupu, regizorul subtil, eficient, discret, cald şi, mai presus de toate, plin de sensibilitate al spectacolului Regizorul care nu îşi spune nici regizor şi nici director de scenă, ci aspiră să fie pur şi simplu veghetorul ca proza, dansul, circul, teatrul să se amestece cum trebuie, conferind dorita omogeneitate ansamblului.

E ceea ce au înţeles cei şapte componenţi ai distribuţiei, puţini la număr, voit să fie astfel, fiindcă spectacolul ce narează povestea unei familii altfel se impunea să fie, cred cu puterea asta, produsul unei familii artistice unite, fără intruşi şi fără fiinţe fals implicate, altminteri doar indiferente.E artă, e teatru, e viaţă, e emoţie, e dramatism, e comic, e tragic, e naivitate emoţionantă în Aglaja interpretată de aceeaşi Alina Petrică. Un fel de păpuşă vie, copil şi om matur deopotrivă. E directeţe, duritate şi răceală în modul în care Anca Florescu o joacă pe Mam, femeia cu iluziile de viaţă de viaţă şi de fericire deja expirate, dar care sub nici o formă nu poate să admită a-i fi încălcate „teritoriile”. Din care evadează cu amoralitatea-i minuţios surprinsă de Adrian Ciobanu, Tatăl. E impecabil Olimpiu Blaj în rolul Mătuşei Reta, confirmând reuşita operaţiei de sex artistic dorită de Ştefan Lupu, la fel cum e şi Alexandru-Lucian Aron, în apariţiile în mai multe roluri episodice ce nu seamănă vreodată, în nici o ipostază, unul cu altul. Cum nu seamănă deloc felul în care actorul Ştefan Lupu îl joacă pe Costel, iubitul efeminat al Retei, şi pe masculinizata Pepita. Bun e, aşa cum trebuia şi nu putea să fie altfel, Abe Kyohey (Cian Cian).   

Centrul Cultural pentru UNESCO „Nicolae Bălcescu” din Bucureşti- AGLAJA după romanul omonim de Aglaja Veterany; Dramatizarea: Alina Petrică; Conceptul şi coregrafia: Ştefan Lupu; Costumele: Cristina Milea şi Elena Gheorghe; Music design: Mihai Dobre; Cu: Alina Petrică, Anca Florescu, Adrian Ciobanu, Olimpiu Blaj, Alexandru Lucian Aron, Ştefan Lupu, Abe Kyohey; Data reprezentaţiei: 15 mai 2016