Gianina Cărbunariu, directoarea Teatrului Tineretului din Piatra Neamţ: „Teatrul e al comunităţii, nu al vreunui partid“ INTERVIU
0
Gianina Cărbunariu vorbeşte despre scandalul iscat de spectacolul „98% Decizia corectă“, acuzat de unii profesori, părinţi şi politicieni că prezintă un limbaj vulgar. Directoarea Teatrului Tineretului din Piatra Neamţ spune însă, că piesa face lumină în problemele cu care se confruntă azi adolescenţii şi că atitudinile de respingere vin din lipsa unei educaţii în arta contemporană, dar şi din cauza unor interese ce ţin de campaniile electorale.
Regizoare şi dramaturgă, Gianina Cărbunariu (43 de ani) are o energie de nestăvilit, din care nici măcar pandemia n-a reuşit să muşte. În calitate de directoare a Teatrului Tineretului din Piatra Neamţ, a încercat în această perioadă să-şi păstreze trupa de actori cât mai vizibilă în oraş, organizând spectacole pe faţada teatrului sau realizând ateliere online pentru adolescenţi.
În noiembrie, presa a început să vorbească despre „replicile porno“ din spectacolul „98% Decizia corectă“, producţia tinerei regizoare Elena Morar, axată pe teme de actualitate, precum educaţia sexuală, bullying-ul în şcoli, abuzul de substanţe şi modul în care social media guvernează viaţa adolescenţilor. Gianina Cărbunariu spune că astfel de scandaluri au mai avut loc şi în trecut, însă, de fiecare dată, spectatorii şi-au apărat teatrul. De asemenea, vorbeşte şi despre parcursul său profesional, de la proiectele pentru susţinerea dramaturgiei româneşti până la colaborările cu marile teatre din străinătate.
„Weekend Adevărul“: Doamnă Cărbunariu, recent, Teatrul Tineretului a fost subiectul unui scandal legat de spectacolul „98% Decizia corectă“. S-au supărat unii părinţi şi profesori că limbajul folosit în piesă nu e adecvat pentru adolescenţi.
Gianina Cărbunariu: Lucruri de genul ăsta s-au mai întâmplat şi înainte să vin eu, tot limbajul din spectacol era problema. De când am venit eu, au mai fost nişte atacuri. Cel puţin pe toată perioada celor trei ani de când sunt manager, au existat şicane din partea presei – nu toată, dar o bună parte a presei, mai ales cea locală –, care nici nu preia comunicatele noastre de presă despre premiere şi activităţi ale teatrului. Nu se ocupă cu informarea obiectivă. Noi ne-am dori foarte mult să avem în presă un partener şi să ajungem şi prin acest canal la spectatorii noştri.
Primarul Andrei Carabelea n-a văzut spectacolul, dar a spus că a reacţionat după „feedback-ul primit din piaţă“. Aţi ajuns să vorbiţi în particular?
Nu. Eu am lăsat un comentariu pe pagina domnului Carabelea. I-am cerut atunci să nu politizeze situaţia, pentru că teatrul e al comunităţii, teatrul nu este al niciunui partid şi, indiferent dacă eu sunt sau nu acolo, teatrul trebuie să slujească comunitatea spectatorilor. Am postat şi link-ul spectacolului, l-am invitat să-l vadă.
L-a văzut? A revenit cu o părere?
Tot din presă am aflat că nu doreşte să mai audă despre acest spectacol şi că această piesă nu e artă. Deci nu cred că va reveni, nu cred că l-a văzut şi nu cred că îl va vedea. Nu mai aşteptăm niciun răspuns din partea dumnealui. Normal ar fi fost să se informeze. Chiar şi mai târziu. Noi am şi prelungit difuzarea în mediul online pentru că am văzut că oamenii vor să vadă spectacolul. E păcat să nu ajungă la cât mai mulţi spectatori.
Cred că e şi o lipsă de educaţie în ceea ce priveşte arta contemporană, iar aici, consider că noi – oamenii de teatru, instituţiile de cultură – am putea face mai mult pentru a oferi acest tip de educaţie.
S-a scris în presă şi că spectacolul „98% Decizia corectă“ i-a revoltat pe părinţi în special. Aşa a fost?
Noi avem spectacole la care participă tineri şi părinţii lor. Am avut un spectacol acum trei ani, pe textul unei dramaturge din Rusia, regizat de Alexandru Mâzgăreanu – „Mamă, mi-am pierdut mâna“. Şi acel spectacol conţinea limbaj explicit. Bineînţeles că am pus recomandarea pentru persoanele de peste 15 ani, dar şi atunci o parte a presei a încercat să intre şi să înregistreze fragmente din spectacol pentru a spune publicului larg: „Dom’le, iată ce se întâmplă la teatru!“. Dar după aceea au venit mulţi tineri să-l vadă, şi-au trimis părinţii apoi sau, invers, au venit părinţii care şi-au trimis şi copiii. Noi am jucat spectacolul cu sala plină, iar la festivalul Teen Fest, organizat de Teatrul Excelsior, producţia a luat marele premiu. Am avut tot timpul sala plină la acest spectacol, în ciuda şicanelor venite din partea presei. Şi atunci au fost nişte presiuni, dar diferenţa e că politicienii n-au reacţionat. Pentru că nu era campanie, deci nu era momentul.
Foto: David Muntean
Activităţi pentru formarea unui public avizat
De unde credeţi că pornesc genul acesta de reacţii? Aşază unii oameni teatrul într-un turn de fildeş, departe de comunitate?
Da, şi cred că e şi o lipsă de educaţie în ceea ce priveşte arta contemporană, iar aici, consider că noi – oamenii de teatru, instituţiile de cultură – am putea face mai mult pentru a oferi acest tip de educaţie.
Cum ar fi?
Ce se face în străinătate. De pildă, vizite la muzee în care ghizi specializaţi le explică copiilor de 7 ani felul în care a fost creat un tablou de Picasso. Nu stăpâneşti astfel de lucruri peste noapte. Cred că şi la noi e o responsabilitate să aducem cât mai aproape spectatorii şi să le oferim instrumente de receptare. Din 2017, de exemplu, noi ţinem Atelierul Spectatorul Critic, coordonat de critici de teatru foarte importanţi, precum Oltiţa Cântec, Oana Stoica şi Iulia Popovici. Am încercat să oferim aceste ateliere tocmai pentru a avea un public din ce în ce mai avizat.
Aţi sesizat vreo diferenţă de când îl faceţi?
Da, în discuţiile de după spectacole. În primă fază, acest atelier a fost adresat spectatorilor de orice vârstă, iar la ediţia de anul acesta au participat numai liceeni, pentru că am legat atelierul de producţia Elenei Morar, „98% Decizia corectă“. Ca să revin la idee, cred că e şi datoria noastră să oferim aceste instrumente de receptare a artei contemporane. Pe de altă parte, într-adevăr, există o reticenţă în rândul unui public care are deja idei formate despre artă. De cele mai multe ori, are aceste idei fără să fi consumat îndeajuns artă – nu doar contemporană, ci în general.
Unul dintre scopurile dumneavoastră ca manager a fost să aveţi, la Teatrul Tineretului, un program educaţional dedicat adolescenţilor. Sunt atraşi elevii de el?
Da. Nici noi nu ne-am aşteptat ca lucrurile să se întâmple atât de rapid. Dar nu avem numai spectacole dedicate adolescenţilor, ci pentru toate cateogoriile de vârstă – 6-9 ani, 9-12 ani – pentru că au aşteptări diferite, aşa că am încercat să venim în întâmpinarea tuturor. În ceea ce-i priveşte pe adolescenţi, din momentul în care am sosit la Piatra Neamţ, le-am transmis directorilor de licee că îmi doresc să facem parteneriate. Am lansat şi invitaţii adolescenţilor, să vină să participe la tururi ghidate pe care le făceam în fiecare săptămână, la cerere. Ulterior, am oferit pachete pentru săptămâna „Şcoala altfel“. Mai mult, în cadrul Festivalului de Teatru de la Piatra Neamţ, avem un juriu format din şapte liceeni, fiecare dintr-o altă şcoală. Tot în festival, avem şi o zi dedicată lor, cu un parteneriat cu festivalul „Ideo Ideis“: una dintre trupele lor câştigătoare vine la noi. În felul acesta se întâlnesc foarte multe trupe şi se creează un spaţiu de dialog între liceeni din oraşe diferite.
Un spectacol pe faţada teatrului
Cum reuşiţi să menţineţi dialogul cu publicul în această perioadă dificilă?
Într-adevăr, e o perioadă dificilă, nu doar pentru Teatrul Tineretului, ci pentru teatrul din întreaga lume. Suntem într-un moment cu totul neobişnuit şi atunci cred că şi soluţiile noastre trebuie să fie mai puţin obişnuite. În august, ne-am întors la teatru şi, la finalul lunii, am prezentat spectacolul „Va urma. Ghid performativ pentru spectator“. Practic, am folosit arhitectura exterioară a teatrului, dar şi câteva spaţii din interior. A fost un fel de tur ghidat de către actori. Prima parte s-a desfăşurat pe faţada teatrului şi, în acest fel, n-am avut doar cei şase spectatori participanţi la ghid – pentru că am redus foarte mult numărul lor din motive evidente –, ci întregul oraş. Au fost, deci, foarte mulţi spectatori întâmplători, trecători, care veneau în fiecare seară, fie ca să ne vadă repetiţiile, fie începutul de spectacol. Am încercat în acest fel să menţinem legătura cu publicul nostru. Pentru că ne-a permis vremea, am jucat acest spectacol până la final de octombrie.
Ca să fiu sinceră, eu fac în continuare teatru şi pentru că perioadele de documentare mă ţin conectată la realitate. E foarte important să nu rămâi în bula ta, sau, în cazul meu, numai în sala de repetiţii.
Există foarte multă documentare în spectacolele dumneavoastră. De unde această preocupare pentru teatrul-documentar?
Realitatea este incredibilă, este o sursă de inspiraţie foarte puternică. Cred că ţine şi de o alegere personală – îmi place să ştiu despre ce vorbesc, îmi place să mă documentez înainte. Şi se întâmplă de multe ori, după o perioadă lungă de documentare, să am mai multe întrebări decât aveam la început (râde). Foarte importantă în acest sens a fost formarea alături de colegii mei de la „dramAcum“. Când eram în anul doi, împreună cu Andreea Vălean – care a fost iniţiatoarea acestui grup –, Nicolae Mandea, Radu Apostol şi Alexandru Berceanu, am început acest proiect de promovare a dramaturgiei româneşti. Am făcut foarte multe proiecte în care documentarea era importantă. În plus, eu şi Andreea Vălean am fost la un stagiu la Royal Court Theatre, în Londra. Era o rezidenţă pentru tineri dramaturgi, iar Royal Court e un teatru cunoscut prin acest tip de spectacol, inspirat din realitate. Acolo cred că, şi eu, şi Andreea, ne-am format într-un fel, iar apoi, împreună, ca grup.
Vă aduceţi aminte de vreun spectacol care vi s-a părut dificil de documentat?
Ca să fiu sinceră, eu fac în continuare teatru şi pentru că perioadele de documentare mă ţin conectată la realitate. E foarte important să nu rămâi în bula ta, sau, în cazul meu, numai în sala de repetiţii. Nu-mi amintesc să fie vreo documentare grea, dar îmi amintesc de documentări foarte provocatoare, în sensul că a trebuit să pregătesc mult interviurile. Am lucrat, de exemplu, la Teatrul Kammerspiele din München, pe tema vânzării saşilor şi şvabilor de către regimul comunist, între 1945 şi 1989. La început, a fost puţin greu pentru că tot acest proces de vânzare a lăsat şi traume. Atunci s-a întâmplat să dau peste persoane care au fost de acord să ne vedem, dar când ajungeam faţă în faţă, să-mi spună: „M-am răzgândit“. Încercam să-i conving: „OK, dar poate stăm de vorbă, totuşi, zece minute“. Dar se întâmpla să rămân cu acea persoană cinci-şase ore, timp în care plângea foarte mult, pentru că îşi amintea lucruri de care uitase. A fost foarte emoţionant şi greu, în acelaşi timp.
Foto: Arhiva personală
Ce vrea să spună publicul
Aţi făcut şi un spectacol despre Roşia Montană.
Da, împreună cu colegii de la „dramAcum“, în 2012, când am stat două săptămâni în sat şi m-am plimbat şi prin zonele din jur. Am fost şi o echipă mare care am făcut acea documentare. Am făcut chiar un experiment: am avut trei dramatugi şi trei regizori care au lucrat pentru acelaşi spectacol. Deci vedeai poziţionări şi estetici foarte diferite. Un alt subiect delicat pe care l-am abordat a fost pentru „20/20“, de la Târgu Mureş, pentru care am făcut interviuri pe tema conflictului interetnic din martie ’90. Atunci am stat două luni să facem documentarea, care a continuat şi după premieră. Spectacolul ficţional de două ore se termina cu întrebarea: „Voi ce credeţi?“ şi apoi urmau două ore de discuţii cu publicul. Acolo auzeam poveşti noi.
Aţi montat foarte mult şi în străinătate. Aveţi vreo experienţă peste hotare care a rămas cu dumneavoastră, fie că e vorba de lucrul cu actorii, fie de interacţiunea cu publicul?
Au fost multe momente. Cred că momentul de la Kammerspiele, din 2010, când am fost invitată să montez acolo „Sold Out“, spectacolul pe tema vânzării saşilor şi şvabilor. A fost o muncă foarte interesantă pentru mine, eram şi foarte tânără atunci, aveam vreo 30 şi ceva de ani. Am lucrat cu actorii, unii dintre ei vedete de ani buni ale teatrului, şi mă întâlneam cu un sistem teatral foarte performant, foarte serios – eu, venită din independenţă, din România. Ce m-a impresionat este că, după premiera spectacolului, au existat discuţii cu publicul la care au venit şi unii dintre cei cu care făcuserăm interviuri, pe care eu îi invitasem, dar au venit şi oameni din alte oraşe, saşi şi şvabi care aflaseră de temă, atât de dureroasă şi de importantă pentru ei. Cum nu ştiu germană, la discuţii aveam traducător, dar la un moment dat cei din public au spus că vor să vorbească în română, direct cu mine. După un timp, directorii teatrului m-au chemat să mai ţin o discuţie, pentru că au simţit că e important pentru spectatorii lor.
„Eu am avut o poziţie destul de marginală în teatrul românesc“
Foto: UNITER/ Adi Bulboacă
Spuneţi-mi cum aţi ajuns la conducerea Teatrului Tineretului.
Eu am făcut management de când am terminat facultatea pentru că, lucrând foarte mult în zona independentă, acolo nu eşti doar artist. Faci absolut tot – de la aplicaţii, la căutat finanţări, până la producţie şi deconturi. Deci aveam această experienţă de management într-o companie independentă, ceea ce nu e acelaşi lucru cu a face management într-o instituţie publică care are 85 de angajaţi. Iniţial, am primit o invitaţie din partea Consiliului Judeţean, în mai 2017, să fiu manager interimar. M-am dus de curozitate în primă fază, pentru că sunt legată de teatrul ăsta. În plus, trupa mă ştia pentru că, deşi nu mai lucrasem acolo, spectacolele mele fuseseră prezentate în festivalul de la Piatra Neamţ în mai multe ediţii.
Când v-aţi hotărât să candidaţi?
M-am dus nefiind hotărâtă să candidez pentru acest post. Am vrut să văd cât e de greu. Eu am avut o poziţie destul de marginală în teatrul românesc. Am colaborat şi cu teatre de stat, dar în mare am făcut activitate independentă. Şi întotdeauna criticam ce se întâmpla în teatrul de stat, având experienţa lucrului în teatre, inclusiv spectacole montate în străinătate. Văzând ce se întâmplă acolo, veneam şi criticam destul de direct anumite hibe ale sistemului teatral românesc. Nu mi-am atras foarte multă simpatie, dar în clipa în care am primit acea invitaţie, m-am gândit că poate ar fi interesant să văd cum e. Voiam să văd dacă chiar nu se poate, pentru că tot timpul când aduceam critici mi se spunea: „Da, sigur, tu vrei asta, dar uite că la noi nu se poate“. Şi am vrut să văd dacă la noi chiar „nu se poate“.
Şi s-a putut?
Ce mi-am propus cu planul meu minimal am făcut. Şi am făcut şi peste acest plan. E adevărat că nu am lucrat singură, am avut şi am în continuare alături de mine oameni foarte bine pregătiţi şi foarte dedicaţi.
Minunatele vremuri ale teatrului de altădată
La Teatrul Tineretului aţi fost pentru prima dată în viaţă la teatru. În ce context s-a întâmplat?
Am venit prima dată când eram la şcoală, cu clasa. Aveam până în 14 ani. Un spectacol important pentru mine a fost „Orfanul Zhao“, al lui Alexandru Dabija, pe care l-am văzut în clasa a XII-a, chiar înainte de a pleca din Piatra Neamţ. Ţin minte că atunci am asistat şi la o repetiţie. Acela a fost un moment important pentru mine, dar nu e singurul, pentru că între 1992 şi 1996, am văzut şi primele ediţii ale Festivalului Internaţional de Teatru. După 1992, domnul Nicolae Scarlat a organizat festivalul şi, la prima ediţie, au venit şapte trupe din toată lumea, inclusiv din SUA. Era teatru de bună calitate şi cred că toată generaţia mea a fost expusă unor spectacole extraordinare în acea perioadă. A fost un moment foarte interesant şi util pentru noi toţi, fie că am făcut sau nu teatru după aceea.
Apropo de ce a urmat, v-aţi dus la Facultatea de Litere. De ce nu Regie?
Pentru că literatura a fost şi este o pasiune. Mă bucur că am făcut Facultatea de Litere pentru că am întâlnit acolo colegi cu care m-am înţeles foarte bine şi cu care încă mai păstrez legătura. Cred că nu aveam încredere în mine la momentul res-pectiv că aş putea ajunge la Regie, mai ales că erau puţine locuri. Dar chiar îmi doream, mă gândeam că va veni momentul în care voi încerca să dau. În anul trei am dat la UNATC, aşa că am făcut în paralel ultimul an de la Litere cu primul an de la Regie. Am avut mare noroc că am intrat la clasa profesorului Valeriu Moisescu, care m-a ajutat foarte mult pe mine şi pe colegii mei, în special în sensul în care nu am simţit o presiune. Lucrurile se întâmplau firesc.
Foto: Arhiva personală
Numele:Gianina Cărbunariu
Data şi locul naşterii: 9 august 1977, Piatra Neamţ
Studiile şi cariera:
- În anul 2000, a absolvit Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti, iar în 2004, cursurile Facultăţii de Teatru, secţia Regie de teatru, la UNATC „Ion Luca Caragiale“ din Bucureşti. După studiile de masterat, în 2011, şi-a dat doctoratul cu lucrarea „Regizorul dramaturg“.
- Prima sa piesă, „Stop the Tempo“, a avut premiera în 2004, în Capitală. Succesul ei se va vedea şi în următorii ani, când regizoarea o va monta în mai multe teatre europene. A obţinut o bursă de rezidenţă la Royal Court Theatre din Londra. Acolo şi la Schaubühne (am Lehniner Platz) din Berlin a montat ulterior „Kebab“. Dintre piesele de teatru pe care le-a scris amintim: „20/20“, „Asparagus“, „For sale“, „Oameni obişnuiţi“, „Solitaritate“, „Sold Out“, „Vorbiţi tăcere?“.
- A semnat, de asemenea, şi „Tipografic majuscul“, piesă care stă la baza filmului cu acelaşi titlu, regizat de Radu Jude.
- Textele sale au fost montate în teatre din întreaga lume, în ţări precum SUA, Germania, Franţa, Irlanda, Turcia, Austria şi Suedia.
- Din 2017, este directorul Teatrului Tineretului din Piatra Neamţ, post pe care l-a obţinut prin concurs.
Trăieşte în: Piatra Neamţ
Se încarcă comentariile...
