Gianina Cărbunariu, regizor şi dramaturg: „Premiile nu mi s-au părut niciodată mare lucru“

Prima femeie din istoria premiilor UNITER care a obţinut trofeul pentru „Cel mai bun spectacol“, Gianina Cărbunariu povesteşte despre sacrificiile asumate în numele crezului ei artistic în teatrul independent: opt ani  „a supravieţuit“ datorită drepturilor de autor şi a proiectelor pe care le-a avut în străinătate.

Talentată, hotărâtă, curajoasă sunt epitetele cu care aş începe orice descriere a Gianinei Cărbunariu (38 de ani). A fost numită chiar din perioada studenţiei „copilul teribil“ (l’enfant terrible) al dramaturgiei contemporane româneşti. A ştiut tot timpul ce vrea să transmită prin teatrul pe care îl face, a perseverat până a convins pe toată lumea, chiar şi pe conservatori. Gianina Cărbunariu face, în ipostazele de dramaturg şi regizor, un teatru social, studiază arhivele CNSAS, îşi alege teme actuale şi controversate legate de retrocedări, Roşia Montană, imigraţie sau alimentaţia pe plan mondial. A pus bazele unei platforme pentru noii dramaturgi, „DramAcum“, una dintre cele mai puternice mişcări teatrale independente de la căderea comunismului. În ultimii doi ani, numele Gianinei Cărbunariu a fost adus în faţă mereu pentru premiul european „Noi realităţi teatrale“. La doar 29 de ani, artista a fost inclusă pe lista celor 100 femei de succes a topului realizat de revista Capital. „De vânzare / For Sale“, montat la Teatrul Odeon din Bucureşti, a câştigat anul acesta premiul pentru Cel mai bun spectacol la Gala Premiile UNITER.

„Weekend Adevărul“: Te aşteptai să primeşti cel mai râvnit premiu UNITER?
Gianina Cărbunariu: Nu, chiar nu. Nici la nominalizare nu mă aşteptam. Premiile nu mi s-au părut niciodată mare lucru. Nu spun că nu contează, dar eu am terminat la clasa lui Valeriu Moisescu, iar pe el nu îl interesau premiile. Avea o vorbă: „premiile, în general, spun mai multe despre cei care le dau decât despre cei care le iau“.  În plus eu am făcut tot felul de proiecte fie internaţionale, fie în provincie sau într-un sistem mai puţin vizibil de către publicul mainstream românesc pentru că mă interesau acele proiecte. Am lucrat într-un fel paralel cu un sistem de recunoaştere. Şi nu mă refer numai la premiile UNITER. Am ajuns să lucrez cu teatre de stat foarte târziu, după opt ani de independenţă. Dar nu pentru că acestea nu mă chemau. N-am simţit eu că e momentul să lucrez la teatre de stat.

Totuşi, eşti prima femeie care a obţinut premiul UNITER pentru cel mai bun spectacol. Te-a făcut acest trofeu mai orgolioasă?

Încerc să rămân cu picioarele pe pământ. Cum spuneam: premiile spun mai multe despre cei care le dau, arhiva premiilor UNITER oferă o imagine cît se poate de clară asupra statutulu femeii regizor în sistemul teatral românesc. Orice comentariu e inutil. Desigur, au mai fost femei care au luat premii pentru regie: de exemplu, Cătălina Buzoianu şi Anca Bratu. Dar, într-adevăr, niciodată o femeie nu a luat premiul pentru cel mai bun spectacol. Şi, sincer, sunt foarte surprinsă, m-am uitat în arhive şi am văzut că a fost un an în care Cătălina Buzoianu a avut nişte spectacole senzaţionale. Eu eram studentă şi le-am văzut un pic mai încolo, nu chiar la premieră. Pe mine m-au marcat spectacolele Cătălinei Buzoianu, m-am bucurat  că există o femeie regizor care face asemenea spectacole.

Cum ai ales tema vânzărilor de terenuri, pentru spectacolul „De vânzare/ For Sale“,  premiat de
UNITER?
M-am întâlnit cu  o echipă de artişti şi de producători germani de teatru, care au iniţiat acest proiect acum trei ani.
Mi-au propus să fac parte dintr-un proiect internaţional la care participau 9 ţări, tema proiectului fiind hrana, accesul la resurse de bază în ziua de azi.Mi s-a părut foarte puternică propunerea, pentru că, de fapt, e un subiect politic. Cine ne hrăneşte? Cu ce preţ? Cu ce ne hrăneşte? Mi-a plăcut foarte mult tipul lor de abordare, pentru că şi-au dorit să fie un spectacol în care informaţia circulă. Eu am făcut documentarea în România, iar toţi ceilalţi opt creatori, în ţările lor. Şi am împărţit documentarea. În felul ăsta, eu am putut să mă inspir pentru spectacolul meu din alte interviuri făcute de exemplu în Anglia sau în Brazilia sau în Africa de Sud.

La Gala UNITER                                                               FOTO: Adi Bulboacă

Simţi că mentalitatea oamenilor se schimbă după ce prezinţi realitatea dintr-o perspectivă subiectivă în spectacolele pe care le faci?

Eu nu pot şi nici nu îmi propun să schimb mentalitatea unei societati. Eu pot să pun presiune pe mediul în care lucrez, pot încerca să deschid sau chiar să forţez nişte porţi mentale din sistemul teatral.

Pentru că problema nu este publicul, ci managerii de teatre care, mai nou, se comporta de parca ar avea de condus aprozare. Auzi contabili angajaţi la stat care vin să-ţi vorbească ţie, artistului colaborator al teatrului, de “profit”.

Şi atunci te trezeşti că trebuie să îi explici unei asemenea persoane că misiunea teatrului finanţat de stat nu este să facă “profit”, ci să vorbească spectatorului despre lumea în care trăieşte în aşa fel încât acesta să îşi pună, poate, nişte întrebări despre legitimitatea unor lucruri care îi sunt impuse mai mult sau mai puţin subtil. Spectatorul român vrea să vadă astfel de spectacole, problema este că strategiile manageriale sunt pline de prejudecăţi.

La tipul ăsta de mentalitate comercială eu am un singur răspuns: să chemăm în teatre trupe care practică cel mai facil umor posibil şi da, vom face un profit uriaş. Dar atunci aş dori să nu mai aud vechea generaţie şi chiar şi pe unii artişti din generaţii mai tinere vorbind de “sfânta scenă” şi altele de genul. Atunci vorbim de “sfântul profit”.

Doar că in acest caz nu mai e nevoie de finanţare din taxele cetăţenilor. Teatrul devine un serviciu. E oricum la modă asta cu medicina - un serviciu, educatia merge în aceeasi directie…Să fim şi noi în trend, nu?

Cum ţi-a venit ideea să faci un spectacol de teatru pornind de la un dosar de Securitate?
În 2011 am făcut spectacolul „X mm din Y km“ pornind de la o stenogramă de zece pagini din dosarul scriitorului şi disidentului Dorin Tudoran, dosar ce cuprinde aproximativ 10.000 de pagini din care acesta a publicat o selecţie de 500 de pagini sub titlul „Eu, fiul lor. Dosar de securitate“. Până să aleg materialul am studiat câteva luni în arhivele
CNSAS diferite dosare, pentru că ceea ce mă interesa – o să sune poate ciudat, ştiu – nu erau neapărat poveştile de viaţă, tragedia unor destine, detaliile puţin cunoscute ale unor vieţi. Nu, dimpotrivă, uneori am avut chiar o senzaţie de disconfort când am dat peste lucruri care priveau viaţa intimă a unor oameni, chestiuni care ar fi trebuit să rămână private şi necunoscute altor persoane. Ceea ce mă interesa pe mine era să înţeleg cum a fost posibil tocmai acest lucru, care a fost mecanismul din spatele acestui fenomen de invadare a spaţiului privat, de supraveghere, de intimidare a unei întregi populaţii. Pentru că nu au fost câteva „cazuri“, nu vorbim doar despre cîţiva disidenţi urmăriţi de Poliţia Secretă, ci despre o întreagă populaţie a unei ţări suspectă din oficiu, în care orice cetăţean era un potenţial „duşman al poporului“. Un popor suspectat de a fi propriul său duşman. Există totuşi 40 de kilometri de dosare în arhive şi, cu siguranţă, asta ştim cu toţii, arhiva e departe de a se fi păstrat intactă. Pe mine m-a intrigat mult timp şi încă mă intrigă felul în care oamenii se raportează la anumite „moşteniri“, raportul cu timpul, cu memoria. Arhivele sunt fascinante tocmai pentru că declanşează atâtea întrebări şi dispute: ce reprezintă acestea pentru noi? Ar trebui oare să luăm de bune toate informaţiile de acolo? Cum citim, în sensul de interpretare, desigur, această moştenire? Eu am încercat să „citesc“ cu mijloacele pe care le am la îndemână, cele teatrale. 

Ai spectacole preferate?
Nu am spectacole preferate, toate au aceeaşi însemnătate pentru mine şi constituie, să zicem, anumite statementuri artistice la un anumit moment dat. Totuşi, „X mm din Y km“ este un spectacol special pentru mine din două motive foarte importante. Pe de o parte, am avut şansa de a intra în dialog cu Dorin Tudoran, cu cel de atunci, dar şi cu cel de astăzi, cu amintirile lui legate de evenimentele „reflectate“ de diferite surse sau înregistrate de Securitate. Iar pe de altă parte, spectacolul testează la modul cel mai concret „limitele interpretării“ unor fragmente de arhivă, fiind conştient şi făcând vizibile permanent chiar limitele teatrului în încercarea sa de a „investiga“ urmele unei realităţi.

În „Tipografic majuscul“ urmăreşti cazul unui adolescent de la Botoşani, Mugur Călinescu  (28 mai 1965 – 13 februarie 1985), care la doar 17 ani, în septembrie 1981, a alertat organele de Securitate timp de o lună pentru că a scris pe ziduri şi panouri inscripţii anticomuniste. Ce metodă de lucru ai folosit?

Cazul Mugur Călinescu este puţin cunoscut sau nu îndeajuns de cunoscut şi de discutat în spaţiul public. Eu am aflat de el citind cartea lui Marius Oprea „Şase feluri de a muri“, după care am vrut să citesc dosarul CNSAS. Cei de la Miliţia Spirituală mi-au dat dosarele „Panoul“ şi „Elevul“, precum şi interviurile realizate de ei în 2007: interviuri cu foşti ofiţeri care au lucrat la acest caz în 1981, cu un fost coleg de liceu şi cu mama lui Mugur. La fel ca şi în „X mm din Y km“, am decis să nu scriu un scenariu de ficţiune pornind de la dosar, ci să fac un spectacol de ficţiune pornind de la textele din dosar, aşa cum apar ele redactate. Am vrut ca acest lucru să fie la fel de clar cum era şi în „X mm din Y km“ şi atunci dosarul lui Mugur Călinescu este un personaj principal în „Tipografic Majuscul“. Este obiectul central al spectacolului.

Cum reuşesc actorii să intre în „realitatea scenariului“?

Cei doi actori care intră primii în scenă şi care vor juca diferite roluri de ofiţeri de securitate, angajaţi ai aparatului opresiv, intră în sală purtând în braţe dosarul „Elevul“. Primul gest pe care îl fac amândoi este acela de a focaliza camera pe prima pagină a dosarului. Spectatorul vede astfel pe cele două ecrane documentul real, „scenariul“ după care vom juca spectacolul. Înainte de a alege să lucrez pe acest „scenariu“, ideea mea a fost să fac un spectacol despre minori care au fost recrutaţi să colaboreze cu Securitatea. Nu am reuşit însă să adun destul de mult material. Am ales atunci dosarul lui Mugur Călinescu pentru că în acest dosar avem pe de o parte şi cazuri de colaborare/recrutare a minorilor, ceea ce mie mi se pare o temă extrem de delicată şi mai mult decât relevantă pentru monstruozitatea acelui sistem, dar avem şi cazul unui tânăr care a reuşit să rămână fidel unor convingeri în ciuda lipsei de solidaritate a celor din jurul său.

Cum ai ajuns să faci teatru-document, cum a fost numit?

Nu fac teatru document. L-aş numi altfel. E un teatru în care eu folosesc documentarea ca una dintre metode. Folosesc şi improvizaţia cu actorii. Scriu, până la urmă, un scenariu de ficţiune.  

"Sunt in continuare un artist independent"

Oferi, în spectacolele tale, şi o anumită perspectivă analitică asupra unui eveniment?

Asta încerc. În momentul în care vezi o ştire, ea e pusă într-un anumit context, din perspectiva unei agende. Într-un spectacol, ai posibilitatea să mergi mult mai în profunzime. Mai mult decât atât, să auzi numeroase voci. Nu e ceva unilateral. În acelaşi timp, rămâne, desigur, perspectiva mea subiectivă. Observaţia multora e justă: fac spectacole care au mesaj, dar mie mi se pare mai degrabă bine decât rău. Eu nu sunt jurnalist ca să am pretenţia obiectivităţii. Nu-mi propun asta. Sunt artist şi da, am o perspectivă. 

La ce modele te-ai raportat când te-ai apucat de teatru?
Nu ştiu dacă am avut modele, însă m-au marcat anumite întâlniri. Evident, cea mai importantă pentru mine e cea cu Valeriu Moisescu. Nu cred că mai există astăzi pedagogi cu o asemenea dorinţă de a preda. „Am făcut un teatru al trecutului. Ne aflăm în prezent pentru a lucra pentru un teatru al viitorului“, spunea el. Mi se părea important că la întâlnirile cu el, la şcoală, discutam despre politică, cărţi, filme, despre tot ce înseamnă actualitate. Începea cu o discuţie care nu era legată de teatru. Au fost nişte întâlniri care m-au dus cumva pe un drum.

Ai pornit-o curajos asumându-ţi să faci teatru independent încă din studenţie...

E o meserie pentru oameni liberi.  Chiar dacă acum colaborez cu teatre de stat sau cu structuri mari eu sunt în continuare un artist independent. Aleg ce vreau să fac şi cum anume.

Spuneai, la un moment dat, că petreceai foarte mult timp făcând muncă de producător: 50% din timpul tău era alocat organizării.

Da, au fost aproape 8 ani în care am fost iniţiator de proiecte, producător, documentarist, regizor dramaturg, scenograf, PR, regizor tehnic, uneori luminist, sunetist, femeie de serviciu, tot ce era nevoie. Nu-mi pare rău deloc pentru că am învăţat o mulţime de lucruri.

De exemplu, spre surprinderea unor contabili sau juristi din teatre care au senzaţia că artiştii trăiesc pe altă lume şi sunt uşor de impresionat cu calcule aiuristice, eu am cunoştinţe concrete legate de felul în care se face o producţie. Doar că pentru moment prefer să iau o pauză în ceea ce priveşte activitatea mea de producător şi să mă concentrez pe munca pentru spectacole.

„Solitaritate“ a fost un proiect al Teatrului „Radu Stanca“. Ţi-ai schimbat, prin acest proiect, atitudinea faţă de teatrele de stat?

Eu am avut invitaţii să lucrez în teatre de stat imediat ce am terminat facultatea. Dar nu asta îmi doream atunci şi nu în condiţiile pe care sistemul mi le oferea la acel moment. Pentru mine a fost întotdeauna important să lucrez în condiţiile pe care le-am solicitat. Experienţa lucrului şi a turneelor cu „Solitaritate” a însemnat în primul rînd lucrul cu o echipă de actori care s-au activat într-un mod admirabil în jurul acestui proiect.

Mergi mult pe teren, în ţară ca să te documentezi pentru spectacolele tale. Te simţi aşa mai aproape de oameni?

Ma simt mai aproape de tema care mă interesează. Nu-mi place să vorbesc despre lucruri în general.  Întîlnirea cu oameni care au avut anumite experienţe concrete mă face să înţeleg mai bine anumite evenimente, să văd lucruri pe lîngă care poate uneori am trecut fără să le percep sau pur şi simplu îmi zdruncină anumite păreri despre o realitate care mie mi se părea clară.

La ce lucrezi acum?
Pregătesc trei proiecte la care voi lucra în următorul an. Unul este un spectacol pe un scenariu de-al meu care se numeşte „Asparagus” şi pe care îl voi monta la Teatrul Naţional din Bucureşti, unde voi lucra cu Victor Rebengiuc şi Mihai Călin. Un alt proiect este o co-producţie internaţională realizată de Teatrul "Radu Stanca", unde voi lucra cu echipa teatrului din Sibiu. Iar al treilea proiect pentru care am făcut deja o primă documentare în Germania va fi o co-producţie între Teatrul Mic şi Teatrul de Stat din Freiburg.

Te-ai gândit să pleci în afară şi să rămâi?
De zece ani am călătorit destul de mult cu proiectele la care am lucrat şi mi s-a întîmplat chiar să am perioade în care să fiu mai mult pe drumuri. Din fericire, în acest moment eu nu trebuie să iau o decizie radicală care să împartă lumea în două pentru mine.  Dar e adevărat că timp de 8 ani cît am lucrat în teatrul independent, practic am supravieţuit din drepturile de autor primite pentru montarea textelor mele în străinătate.

Spectacolele recente ale Gianinei Cărbunariu:

De Vânzare/For Sale, co-producţie a Teatrului Odeon din Bucureşti şi a Teatrului de Stat din Hamburg în proiectul internaţional Hunger for Trade, 2014 – (Premiul Uniter pentru cel mai bun spectacol al anului);

Solitaritate, co-producţie a Teatrului Naţional Radu Stanca din Sibiu, Teatrul Naţional din Bruxelles şi Festivalul Avignon în cadrul proiectului Cities on Stage/Villes en Scene, spectacol prezentat în 2014 în selecţia oficială a Festivalului Avignon;

Tipografic Majuscul, co-producţie a Asociaţiei dramAcum şi Festivalul Divadelna Nitra în cadrul proiectului Parallel Lives – 20th Century Through the Eyes of Secret Police, 2013.

A colaborat ca dramaturg sau ca regizor dramaturg cu teatre prestigioase precum Royal Court din Londra, Schaubuhne din Berlin, Kammerspiele din Munchen, Volkstheater din Viena. Spectacolele sale au fost prezentate în festivaluri internaţionale precum Avignon, TransAmeriques Montreal, LIFT Londra, Dialog Wroclaw, Bienala New Plays from Europe Wiesbaden, New Drama Moscova, New Drama Budapesta, Mladi Levi Lubliana etc.