Hohote de râs şi emoţii în ediţia a XII-a Festivalului de la Brăila

Before Breakfast

În anul 2004, directorul de atunci al Teatrului „Maria Filotti“ din Brăila, Veronica Dobrin, profitând de un context favorabil, nu doar financiar, ci şi artistic (instituţia devenise una performantă, colectivul actoricesc se consolidase, se mândrea cu câţiva actori tineri cu statut de vedetă, spectatorii deveniseră solidari cu artiştii) a avut şi ideea de a înfiinţa un nou festival de teatru numit „Zile şi nopţi de teatru la Brăila“.

Contextul favorabil i-a îngăduit Veronicăi Dobrin ca noul festival de la Brăila să dobândească rapid personalitate, să nu fie unul oarecare, ca multe altele, să dobândească o deschidere internaţională, iar aceasta să viseze preponderent zona balcanică. A asociat-o, în chip de selecţioner unic, pe criticul de teatru Doina Papp, şi uite aşa s-a construit un fenomen artistic care avea toate şansele să se dovedească unul nu doar cu personalitate, ci şi de durată.

Criza economică, o anume instabilitate la conducerea instituţiei, instabilitate ce a intervenit după retragerea Veronicăi Dobrin, neinspirate numiri de directori au pus în primejdie construcţia, au debilitat-o, aşa încât, în clipa în care director a devenit teatrologul Lucian Sabados, acesta s-a aflat în situaţia „clasică“, tipic românească, de a lua totul, aproape de la început.

Câteva lucruri i-au fost clare noului director. Şi anume, că festivalul trebuie să îşi dovedească utilitatea, priza la public, să răspundă solicitărilor comunităţii, să fie pentru aceasta un eveniment, o sărbătoare. Şi, la urma urmei, ce vor preponderent spectatorii ca să se bucure, să simtă că festivalul le aparţine lor cu adevărat? Comedie, aceasta în pofida faptului că mulţi declară că ar dori să meargă la teatru spre a vedea spectacole ce întorc pe toate feţele marile probleme ale umanităţii (e drept, câteodată lucrul acesta e făcut şi de genul de comic), şi vedete.

Breaking News

Vreme de câteva ediţii, în chipuri şi sub titluri felurite, acestor două deziderate le-a formulat un răspuns posibil manifestarea de cultură teatrală de la Brăila. Pare-se că astfel s-ar fi copt deja condiţiile ca ea să se reinternaţionalizeze, iar lucrul acesta se va petrece cu începere de anul viitor. Deocamdată, pentru cea de-a XII-a ediţie, care a avut loc în septembrie 2018, Lucian Sabados a optat tot pentru comedie - Comedia între hohot şi lacrimă­, aşa a sunat titlul - şi pentru vedete. E drept că în ofertă şi-au aflat locul şi două drame, drame în lege, tipic americane, ambele de foarte bună calitate, exemplar interpretate de patru foarte buni actori. Teatrul-gazdă a inaugurat festivalul cu premiera Before Breakfast de Eugene O’Neill, în regia cuplului Andrei şi Andreea Grosu, remarcabil interpretată de Mihaela Trofimov şi Richard Bovnoczki, în vreme ce Unteatru a propus montarea de dată foarte recentă a ultimei scrieri a lui Sam Shepard, scriere intitulată Vârstele lunii, în regia lui Toma Dănilă, cu mare rafinament jucată de actorii Constantin Cojocaru şi Gelu Niţu.

În cele opt zile de festival am văzut 15 spectacole de teatru, producţii de dată (relativ) recentă (unele ţin afişul de 3-4 ani) dintre care două ale Teatrului brăilean (celei deja amintite i s-a adăugat Regele gol în regia lui Lucian Sabados), multe spectacole bucureştene - Breaking News după Ultima oră de Mihail Sebastian, de la Teatrul de Comedie, Fata din curcubeu de Lia Bugnar, coproducţie între Teatrul de Artă şi Asociaţia „Cortina“, Pescăruşul, în versiunea hai să-i zicem de studiu şi experimentală de la Odeon, Visul unei nopţi de vară în viziunea tinerească de la Teatrul Excelsior, 6 din 49 (adică Prah) de Spiró György (Teatrul de Artă) ..Escu de Tudor Muşatescu (Teatrul Mic), deja menţionatul Vârstele lunii, N-ai tu treabă după Dănilă Prepeleac de Ion Creangă, de la Teatrul ACT, Praf de stele de Norm Foster şi Hamlet în sos picant de Aldo Nicolaj de la Nottara - două spectacole muzicale de la Piatra Neamţ (Visătorul după romanul lui Ian McEwan) şi de la Teatrul „Regina Maria“ din Oradea (Leonce şi Lena de Georg Büchner), bizarul, în sensul bun al termenului, Uimitoarele numere de singurătate ale lui Edward Gant de la Teatrul „Fani Tardini“ din Galaţi. Am avut parte şi de un concert al trupei Pontice.

Pescăruşul

Diversitatea a caracterizat afişul şi oferta celei de-a XII-a ediţii a festivalului brăilean. Diversitate, în sensul bun al termenului căci am asistat la spectacole pe texte din felurite zone dramaturgice (şi istorice, şi geografice), regizate de directori de scenă de vârste diferite - Andrei şi Andreea Grosu, Lucian Sabados, Mircea Cornişteanu, Lia Bugnar, Vlad Cristache, Alexandru Maftei, Doru Ana, Toma Dănilă, Ada Milea, Mihai Măniuţiu, Alexandru Dabija, Dragoş Alexandru Muşoiu, Alexandru Jitea. Cu capete de afiş precum Mihaela Trofimov, Richard Bovnoczki, George Mihăiţă, Dragoş Huluba, Marcela Motoc, Alina Berzunţeanu, Marius Damian, Mihai Smarandache, Nicoleta Lefter, Cezar Antal, Emilian Oprea, Dana Voicu, Ovidiu Niculescu, Dan Condurache, Adriana Şchiopu, Constantin Cojocaru, Gelu Niţu, trupa tânără de la Piatra Neamţ, Richard Balint, Daniel Vulcu, Marcel Iureş, Ada Navrot, Luminiţa Erga, Alexandru Jitea, Gabriel Răuţă, Isabela Neamţu. Am văzut în formă bună şi la remarcabile sau bune cote de profesionalitate mulţi, foarte mulţi actori tineri precum Andrei Runcanu, Emanuel Becheru, Valentin Florea, Dragoş Ionescu, Sergiu Fleşner, Andrei Seuşan, Alexandru Voicu, Nicholas Caţianis, Vlad Volf, Diana Roman, Răzvan Bănică, Vlad Bălan.

Praf de stele

Diversitate, în sensul rău al termenului, fiindcă sinusoida valorică a fost destul de variabilă. În parte şi fiindcă au fost trimise la Brăila şi spectacole deritmate, nerepetate, demult nejucate, în care unii actori au comis şi cioace, şi ocheade, şi amatorisme colorate. Alteori şi pentru că unele erau din start malformate, indiferent că porneau de la texte de mare rezistenţă, ale dramaturgiei româneşti interbelice, de pildă, şi aveau vedete, însă nu întotdeauna în formă ori judicios distribuite. Am în vedere când spun şi scriu asta îndeosebi ...Escu de la Teatrul Mic. Semn sigur că nu tot ce e de la Bucureşti e obligatoriu bun.

Sălile au fost pline - atât la spectacolele clasice, cu roşu şi aur, vorba lui George Banu, şi la cele de studio, neconvenţionale. Spectatorii au aplaudat cu generozitate, poate excesivă, şi, desigur, în picioare.

Aşa că ne îndreptăm cu toţii încrezători şi fără prejudecăţi către ediţia a XIII-a, internaţională, care trebuie, obligatoriu, să fie una cu noroc.