Iluzii şi improvizaţii
0
Sandra şi Danny, respectiv Margrette şi Albert sunt două cupluri de octogenari. Au fiecare la activ peste 50 de ani de căsnicie. 50 de ani de iubire, de respect şi de înţelegere. Între cele două cupluri au existat solide relaţii de prietenie. Au existat şi vizite, şi concedii petrecute împreună. Până mai ieri, între cei patru totul a fost perfect. Totul a fost impecabil.
Şi aşa ar fi rămas pe veci dacă atunci când Sandra a început să se pregătească să moară, nu ar fi dorit să i se confeseze soţului ei. Cel despre care toată lumea ştia că Sandra l-a iubit mai mult ca pe oricine altcineva pe lumea aceasta. Aşa să fi stat oare lucrurile cu adevărat? Pare-se că nu din moment ce pe patul de moarte aflăm că adevărata iubire a Sandrei a fost Albert. Şi că totul nu a fost decât o iluzie.
Pe măsură ce acţiunea sau, mai curând, povestirea înaintează, ni se dezvăluie că, în realitate, mai nici unul dintre cei patru protagonişti nu şi-a iubit cu adevărat jumătatea. Sau că a iubit-o cam pe jumătate. Că aproape fiecare şi-a înşelat partenerul sau partenera ori că a fost înşelat. Întreţinând astfel preţ de o jumătate de veac o iluzie. Mare cât casa. Sau cât casele celor două cupluri. De unde întrebarea firească dacă poate să existe iubire neîmpărtăşită. Dacă există iubire adevărată atunci când nu există şi răspunsul sentimental pe măsură al celui iubit. Dacă nu cumva şi cel care iubeşte cu adevărat se iluzionează că iubeşte. Dar e oare posibilă această dublă iluzie? Sau şi mai mult, şi mai departe. Sunt oare reale, autentice, mustind de adevăr adevărat confesiunile făcute pe un pat de moarte? Ori sunt doar nişte imense glume negre?
Cam aceasta este substanţa dramatică a piesei Iluzii a rusului Ivan Vyrypaev. Excelent tradusă în limba română de Bogdan Budeş, montată deja de câteva ori în ţara noastră, îndeosebi în teatre independente. Dar nu numai. Uneori, aşa cum a fost cazul spectacolului de acum câţiva ani pus în scenă la Teatrul ACT de Cristi Juncu, în dublă distribuţie. Aceasta fiindcă textul lui Vyrypaev, mostră de teatru narativ, oferă generoase partituri actoriceşti.
Atât de generoase încât au fost regizori care au mizat exclusiv pe ele, pe partituri, pe comicul de felurite culori conţinut în ele, pe umorul câteodată negru al textului. În consecinţă, l-au montat cum nu se poate mai simplu. Cu patru actori care rosteau textul. Aşa încât exerciţiile de stil ale lui Vyrypaev erau dublate de exerciţiile de virtuozitate ale interpreţilor.
Revenit la Craiova, la Teatrul Naţional „Marin Sorescu” după remarcabilul succes înregistrat în urmă cu o stagiune, odată cu spectacolul Profu’ de religie după piesa Mihaelei Michailov, regizorul Bobi Pricop optează pentru o soluţie ceva mai dinamică. Mai mişcată. Poate chiar niţeluş mai şugubeaţă. Mai „oltenească”. Marcată de o ironie specială. Cu premise în decor.
Scenografa Andreea Simonă Negrilă a exploatat virtuţile unei mini-turnante, pe care stau, în faţa câte unui microfon cu care se joacă cu rost, doi actori. Când unul dintre ei termină ce are de povestit, dă fuguţa şi mişcă, roteşte scena. Asta după ce s-a jucat zdravăn cu textul căruia i-a găsit numeroase nuanţe ori subtexte. Pe care l-a întărit ori l-a contrazis prin zicerea sa. Operaţiunea de rotire intră mai apoi în sarcina unui maşinist. Actorilor li se mai întâmplă să se plimbe pe dispozitivul metalic construit de scenografă, să ceară o scurtă pauză de hidratare, să iasă din rol, să reintre, să fie filmaţi în timp real de o cameră de filmat. Ioana Manciu, Romaniţa Ionescu şi Cătălin Băicuş rostesc mai întâi textul cum nu se poate mai serios. Ceea ce spun ei e întărit, completat, comentat de improvizaţiile la violoncel ale lui Orlando Buda. Mai să crezi că joacă personajele respective, că şi le asumă, nu doar că le narează poveştile. Vlad Udrescu îi întrerupe ori îi contrazice. El e poznaşul de serviciu.
Şi fiindcă vorbeam despre montarea în cheie „oltenească” la care recurge cu succes, cu umor, cu profesionalism Bobi Pricop, nu cred că sar prea tare calul zicând că Vlad Udrescu joacă în angrenajul cu pricina, altminteri foarte bine uns, rolul unui Sucă ceva mai stilat şi mai cenzurat decât cel cu care ne familiarizase cu zeci de ani în urmă Amza Pellea. Dovadă că şi dramaturgii ruşi, odată ajunşi în România şi intraţi pe mâini regizorale bune, pot să îşi găsească propriul lor Sucă. Dar şi împlinirea prin spectacol.
Teatrul Naţional „Marin Sorescu” din Craiova- ILUZII de Ivan Vyrypaev;
Traducerea: Bogdan Budeş;
Regia: Bobi Pricop; Scenografia: Andreea Simona Negrilă;
Muzica originală şi improvizaţii la violoncel: Orlando Buda;
Cu: Romaniţa Ionescu, Ioana Manciu, Cătălin Băicuş, Vlad Udrescu;
Data reprezentaţiei: 27 octombrie 2015
Se încarcă comentariile...
