In memoriam Dan Micu

Televiziunea română ne-a amintit , chiar şi celor care ar fi trebuit să ne aducem aminte şi singuri, că se împlinesc 15 ani de la moartea lui Dan Micu, care ne-a părăsit la nici 50 de ani, regizorul - gânditor care a pus umărul substanţial la transformarea teatrului românesc într-unul de artă.

A făcut asta TVR2 care a devenit mai nou un veritabil post cultural, prin difuzarea în reluare a unui spectacol în regia lui Dan Micu, realizat la Teatrul Nottara în 1988, şi care a fost o adevărată bombă cu explozie întârziată dacă ne gândim cât de aproape a fost premiera de evenimentele din decembrie 89. Ca martoră a întâmplării dar şi din punct de vedere critic, pot spune că spectacolul Intr-o dimineată revăzut acum în filmarea cu public de la Nottara, este reprezentativ nu doar pentru cariera regizorului ci şi pentru ceea ce s-a numit mai apoi rezistenţa prin teatru despre care unii vorbesc cu reticenţă. Asta şi pentru că după război prea multi viteji s-au arătat şi disidenţa a devenit cum ştim o monedă de schimb calpă în mână unor traficanţi ignobili de glorii nemeritate.

La vremea respectivă însă, bătălia pentru piesa lui Mihai Ispirescu şi spectacolul lui Dan Micu a fost una extrem de dură şi riscantă. La ea s-au înhămat eroic oameni de teatru despre care n-am fi crezut că au motive să o facă. Şi îl numesc aici mai întâi pe scriitorul Ion Brad, pe atunci director al Teatrului Nottara, care a ţinut spatele cu biografia lui de fost om de încredere al regimului, făcând slalom diplomatic (fusese doar ambasador) printre vizionări şi foruri pentru salvarea spectacolului. Mai erau şi ”oamenii de bine” sau ce-or mai fi fost ei, de pe la cenzură care mai închideau câte un ochi sau ne făceau semne pe la colţuri, dumnezeu ştie de ce. Noi ceilalţi ne mulţumeam să privim spectacolul grotesc al vizionărilor bombănind pe furiş şi ţinând cât puteam la secretul obligatoriu al moşirii variantei finale a spectacolului. Vorbeam adică în şoaptă şi ascultam pe la uşi sau după perdele când comisia  ne da pur şi simplu afară din sală. Ca şi altădată Dan colabora cu corpul tehnic aducându-i în scenă ca figuranţi pe maşinişti, recuzieri, mecanici..i-aţi văzut şi în spectacoul retransmis, care întăreau tonul verosimil. Cu toţii iubeau, iubeam, dacă-mi daţi voie, spectacolul şi doream să-l salvăm din ghiarele propagandei micşorând pagubele, adică acele  tăieri sau adăugiri care ameninţau cu mutilarea mesajului iniţial.

Apropo, vă amintiţi desigur, idila suavă la picnic dintre Georgescu şi secretara Cristina, de povestea  oglinzilor care deformează şi aruncă pe piaţă fantome ale trecutului împiedicând oamenii noi ca Geogescu să se nască. Aflaţi că ea a fost adăugată ca un bonus pozitivilor prea palizi chipurile din piesă la cererea ministresei, şi a fost fabricată  ad hoc în biroul directorului unde am fost ca şi închişi Ispirescu, Micu şi cu mine pentru a executa comanda. (Am povestit asta în cartea mea despre Dan Micu). Dar, în ansamblul imaginii pe care o acredita spectacolul cu referire la absurdul situaţiei în care ajunsese ţara - o insulă izolată de civilizaţie- acest corp străin a trecut însă neobservat, prim planul rămânând pe mai departe acaparat de Stroescu, Berzea, şi Aspasia, emanaţii acelei realităţi făcută din raportări false, demagogie şi corupţie. Povestea onirică a ieşirii din aceste rapoarte contrafăcute a insului dat ca real a lui Ispirescu era  proiecţia ca de coşmar a vieţii noastre cotidiene în care se recunoştea astfel efectul manipulării până la alienare al regimului. Este ceea ce li se şi întâmplă personajelor care trăind în dedublare ajung să şi-o asume, unii în realitate alţii în vis. Jocul lui Georgescu de-a uite-l nu e, identic cu alba-neagra pe care regimul o aşezase la temelia construcţiei pe hârtie a omului nou, absurd şi grotesc, produce şi acum frisoane. Ideea regizorului de a recurge în demonstraţie  la omul lui Da Vinci pe care Stroescu - alias Horatiu Mălăele, îl desenează la tablă înlocindu-l cu cifre face parte din vocabularul scenic la care apela regizorul îndeobşte, luându-şi ca aliat marea cultură. Rolul e unul dintre cele mai bune create de Mălăele alături de Dan Micu, la fel ca şi ale colegilor lui de distribuţie din acest spectacol Viorel Comănici, Camelia Zorlescu, Mircea Diaconu, Anca Bejenaru. De altfel, regizorul făcuse din Nottara un teatru cu program, coagulase o trupă în mare parte din tineri, o trupă de elită cu care a repurtat succese memorabile, dacă ar fi să amintim doar Karamazovii, Cum vă place, O noapte furtunoasă…

Ca semn al forţei de mentor, de spiritus rector a dirijorului, după plecarea sa echipa lui Dan, în care străluceau pe lângă Mălăele, Dana Dogaru, Ioana Crăciunescu, Dragoş Pâslaru, Emilia Dobrin, Alexandru Repan, Victor Strengaru, Emil Hosu,Valentin Teodosiu, Stefan Radof, Stefan Sileanu, având girul marelui George Constantin, s-a destrămat, iar teatrul nu şi-a mai găsit busola. Moştenirea lui Dan Micu rămâne, însă, în istoria teatrului românesc modern, iar în aceste zile de aducere aminte revine şi pe buzele noastre ale celor care i-am recunoscut dintotdeauna talentul, structura ludică predestinată, originalitatea, felul special în care a văzut în teatru un mod de a trăi periculos frământarea perpetuă a fiinţei dornică de lumină, luptându-se să-i facă şi pe alţii să creadă în acest ideal.