In memoriam. Regizorul Aureliu Manea- meteoritul

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

În urmă cu câţiva ani, mai exact în nr. 6/2007 al revistei România literară, Marina Constantinescu publica un articol intitulat „El condor passa”. Marina îşi începea textul oarecum şocant şi abrupt, recunoscând că nu îl cunoaşte pe Aureliu Manea, regizorul-legendă despre care dorea să scrie, că nu i-a văzut niciun spectacol.

Deşi-hélas!- fac parte dintr-o altă generaţie decât Marina Constantinescu, şi eu aş putea face exact aceleaşi mărturisiri. Cu mici nuanţe şi diferenţe, la urma urmei nesemnificative. L-am cunoscut absolut în treacăt pe marele regizor, mai exact i-am fost prezentat cândva prin anii 80, când de abia începusem să scriu cronică de teatru. Era înconjurat de câţiva actori ai Teatrului Naţional din Cluj, printre ei Marius Bodochi, cel care a făcut oficiile de prezentator. Regizorul m-a privit amabil, mi-a zâmbit şi cam atât. În răstimpul cât i-am stat în preajmă, în micul bar ce se afla vis-à-vis de Teatru, Manea a vorbit extrem de puţin, oricum era tare departe de acel locvace Aureliu Manea despre care mi-a povestit adesea Ion Cocora, criticul care, fără doar şi poate, îi cunoaşte cel mai bine creaţia. Care critic a avut doi mari profesori de teatru, unul mai bun decât altul: pe regretatul Vlad Mugur şi pe Aureliu Manea, cu amândoi având norocul de a fi vorbit zile şi nopţi despre teatru în restaurantul hotelului Continental, cândva, în anii 60-70 ai secolului trecut echivalentul clujean al Capşei bucureştene interbelice.

 Am văzut totuşi câteva spectacole semnate de Aureliu Manea, Surorile Boga, montat la Naţionalul clujean, prin 1984, evident un spectacol de serviciu, destinat să răspundă unei comenzi politice (piesa vorbeşte, între altele, despre mult controversatul act de la 23 august 1944 şi intra în repertorii tocmai din acest motiv, iar în 1984 se sărbătoreau 40 de ani de la respectivul eveniment), mult mai complexul A doua conştiinţă, tot din 1984, în care marca Manea era ceva mai evidentă, şi Trei surori de la Teatrul din Ploieşti, care cred că a fost ultima sa creaţie regizorală. Mi-a scăpat, în chip inexplicabil, o montare cu (Proştii) Sub clar de lună, realizată la Naţionalul clujean. Cândva, prin 1991, dacă îmi aduc bine aminte, la o Gală a tinerilor actori de la Costineşti, am văzut în condiţii destul de improprii Medeea de la Teatrul din Turda, un spectacol- legendă. Era, în modul cel mai limpede, o refacere la care Manea nu luase parte şi care nu ştiu cât mai conserva ea din original. Seara, în drumul spre hotel, doamna Liliana Alexandrescu, revenită de la Amsterdam, a vrut să îmi afle părerea despre ceea ce am văzut şi mi-a mai povestit câte ceva despre adevăratul Manea.

Acum câţiva ani, când lucram la cartea Cu Ion Caramitru de la Hamlet la Hamlet şi mai departe, protagonistul volumului mi-a lămurit motivele pentru care spectacolul cu A douăsprezecea noapte, început de Aureliu Manea la Teatrul Bulandra, nu a fost terminat de acesta. Caramitru mi-a relatat avatarurile montării, insistând asupra faptului că, atunci când spectacolul a ieşit în sfârşit la public iar pe afiş scria regia colectivă, Liviu Ciulei, care a coordonat ultimele repetiţii, a insistat să fie respectat proiectul regizoral iniţial. “Una dintre cele mai importante- şi puţinele- lecţii de regie pe care le-am luat în viaţă, am luat-o de la Manea”, mărturisea Ciulei în 1970.

Şi, totuşi, dacă nu sunt total ignorant la capitolul Manea, aceasta se datorează cărţilor. Mai întâi celor semnate de Aureliu Manea însuşi. E vorba despre Energiile spectacolului şi despre Spectacole imaginare, ambele apărute la editura clujeană Dacia (în 1983 şi, respectiv, în 1986), ce reunesc între copertele lor articole scrise de regizor pentru revista Tribuna, la îndemnul aceluiaşi Ion Cocora. Volumul El, vizionarul, apărut în anul 2000 sub egida Fundaţiei Culturale Camil Petrescu, din iniţiativa Floricăi Ichim, are meritul de a fi scos la iveală confesiuni inedite ale lui Aureliu Manea, dar şi de a-i fi republicat cărţile. E vorba apoi de ciclul Privitor ca la teatru semnat de Ion Cocora, apărut de-a lungul anilor la Dacia, cărţi din care am aflat despre ce şi cum a montat Manea nu doar la Turda ori la Cluj, ci şi la Sibiu, la Iaşi, la Timişoara ori la Reşiţa. În versiunea românească a cărţii Ultimul sfert de secol teatral-o panoramă subiectivă, apărută în anul 2003, în traducerea Deliei Voicu, la editura Paralela 45, George Banu a introdus şi un capitol dedicat lui Manea. Capitolul se numeşte Un meteorit şi începe astfel:„Aureliu Manea a fost pentru noi un meteorit. Pentru cei care ne-au urmat şi până la legenda care a persistat, el reprezintă doar une étoile filante pe firmamentul teatrului românesc. Singurul său personaj mitic, alături, poate, de Ion Sava. Amândoi au incarnat o idee de teatru. Nedusă până la capăt, dar afirmată. Absolută” .

În fine, Justin Ceuca, secretar literar la Naţionalul clujean în cea mai bună perioadă a lui Manea, a publicat în 2007 la Casa cărţii de ştiinţă din Cluj volumul Aureliu Manea- Eseu despre un Regizor. Manea. Scria Justin Ceuca: “ Manea şi-a conceput spectacolele  sub semnul unificator al imaginii teatrale complexe, ceea ce înseamnă de fapt o sinteză de limbaje scenice. Limbajele şi modul de utilizare a acestora argumentează teatralitatea, convenţia, antirealismul actului teatral”. Aureliu Manea a practicat  ceea ce semnatarul monografiei defineşte drept realismul violent, continuând într-un anume mod lecţia lui Antonin Artaud ori cea a lui Grotowski. “Pentru Aureliu Manea- scria Justin Ceuca- violenţa înseamnă un mod de manifestare a energiilor spectacolului, de eliberare şi exprimare a forţelor adesea iraţionale, venite din zonele adânci, întunecate, întortocheate ale personajului ”. Concluzia? “Spectacolele lui Manea au reprezentat momente de trăire intimă, de tensiune maximă a existenţei” şi au ajuns “să conţină şi să degaje o energie concentrată, o mare vitalitate”.

Cartea Aureliu Manea –Texte regăsite, apărută în anul 2012, în excelente condiţii grafice la Casa cărţii de ştiinţă din Cluj-Napoca, sub îngrijirea Vioricăi Samson Manea, sora regizorului, a însemnat o nouă şansă de a-l cunoaşte pe Artist. Volumul beneficiază de o superbă prefaţă scrisă de George Banu, prefaţă ce se cheamă tot Un meteorit căci se situează în exstensia studiului apărut în 2003. Aici, teatrologul francez de origine română nu îl aseamănă pe Manea doar cu Ion Sava ori cu Antonin Artaud, ci şi cu Kantor, cu Victor Garcia (din păcate, un regizor mult mai puţin cunoscut la noi), cu ceea ce se întâmpla la Living Theater cam în acelaşi timp în  care tânărul Manea monta la Teatrul din Sibiu legendarul său Rosmersholm sau- aş adăuga eu- la Iaşi, Filoctet. Într-o vreme în care mai toţi românii resimţeau chingile regimului comunist, el, Aureliu Manea,- scrie George Banu- “era liber şi nimeni nu-l depăşea în aptitudinea sa de a trezi şi de a se servi de ceea ce doar scenei îi aparţine”. Aureliu Manea, adaugă George Banu, “nu trăia veritabil decât în sala întunecată de repetiţii unde uimirile sale se întrupau, unde derutele sale perturbau, unde dezordinea sa se  impunea. El era atunci monarhul nopţii. Şi, astfel, ca orice rege, el a făcut totul numai la persoana I. Nu un teatru al deturului şi al retragerii, al lecturii şi analizei, ci un teatru al afirmării de sine, al subiectivităţii ce se asuma cu aceleaşi drepturi ca în pictură sau literatură. Manea nu a servit pe nimeni. El nu s-a ajutat de nimeni. El a fost un autor ce şi-a scris textele pe scenă. El nu şi-a fost prizonier decât lui însuşi şi, până la un punct, singur stăpân”. Aureliu Manea- Texte regăsite mai are atuul de a beneficia de un Creion, text scris de Paul Salzberger, scenograful preferat al regizorului de la Teatrul din Turda. Aici mai găsim o observaţie demnă de semnalat:”Ritmul- notează Paul Salzberger- avea o mare importanţă în spectacole şi l-aş numi aproape tribal, iar muzica era decisivă. Din când în când, un sunet strident, ca o coardă de ghitară electrică super-întinsă intervenea în spectacol şi rupea atmosfera făcând din Manea un Jimmy Hendrix al teatrului. E greu de povestit un spectacol Manea. Ca şi filmele lui Tarkovski, ele trebuie văzute şi simţite. La fel şi textele. Te apropii de ele mai mult cu sufletul şi sensibilitatea decât cu raţiunea”. Paul Salzberger a pus la dispoziţia editorilor cărţii o suită  de imagini care, după spusele lui, “nu au intenţia de ilustrare literală a textelor. Sunt mai degrabă un fel de poeme vizuale şi virtuale ale lumii lui Aureliu Manea aşa cum mi-au apărut citind cuvintele şi amintindu-mi ideile şi temele pe care le discutam pe fondul gri al Turdei ”.

image

Volumul conţine trei piese de teatru datorate lui Manea (Penelopa rămâne îngândurată, Repetiţia de teatru şi Zâna de la răsărit) o nuvelă compusă într-un registru cinematografic- teatral, cu decupaje în 11 secvenţe şi un eseu intitulat Singurătatea omului sau Narcis. În toate găsim un Manea deopotrivă ludic şi reflexiv, un scriitor care dă impresia că se desparte pentru ceva vreme de teatru ori de profesia de regizor doar spre a se regăsi ceva mai târziu, pe neaşteptate, tot pe sine, regizorul. Îl regăsim mereu pe Manea, omul nopţii, al nocturnului, al întunericului, cum îl definea George Banu (“Doresc să mă acopere întunericul.”, spune la un moment dat Mireasa I, unul dintre cele trei personaje feminine, sudoriţa din Penelopa rămâne îngândurată, scriere în care dramaturgul sare pe neaşteptate de la realul minor la mitologie), îl regăsim pe Manea-regizorul în metapiesa Repetiţia de teatru, scriere ce ne duce cu gândul mai cu seamă la Improvizaţia de la Versailles a lui Molière, evocat de altminteri într-o replică:”Voi muri ca un banal dramaturg clasic francez, pe un scaun de teatru”. Dar şi la Improvizaţia de la Alma a lui Ionesco. În Repetiţia de teatru găsim, cum nu se poate mai firesc, de altfel, multiple referinţe la teatru, unele ironice, ironia drapând, ascunzând câteodată un gând altfel profund ce invită la rândul lui la meditaţie. “Atunci când actorii repetă într-o sală fără spectatori în ritualul se strecoară Moartea”. Nu ştiu dacă Aureliu Manea agrea repetiţiile cu public, ştiu însă că ele sunt pe placul lui Andrei Şerban, profund admirator al lui Manea, ştiu că marele dirijor român Sergiu Celibidache, spirit vital prin excelenţă, şi le dorea din tot sufletul. Acel Celibidache care respingea înregistrările pe disc, căruia nu îi erau pe plac filmările (cine ştie, poate că vedea în ele însemnele absenţei, ale morţii?), voia să repete cu public în sală fiindcă aţa dobândea senzaţia palpitului vieţii reale. Un personaj timid şi uşor caraghios, care scrie şi el o piesă de teatru, aşa cum e Fiul din Zâna de la răsăriti, va spune ”Ce bine ar fi fost să fi avut talentul marelui William Shakespeare. El a găsit toate cuvintele lumii”. Iar pentru admiraţia lui Aureliu Manea faţă de William Shakespeare stă mărturie volumul Spectacole imaginare.

Şi în Nuvelă, construită în bună măsură pe schema clasică a călătoriei, scriere cu un subtil hallo oniric, aflăm multiple referinţe la teatru, unele făcute într-o doară (“Visul meu era să întâlnesc o scenografă care să rătăcească cu mine pe căile teatrului”), altele cum nu se poate mai riguroase şi mai incitante. În secvenţele Din jurnalul de teatru al fiului risipitor desprind “Teatrul este o artă a Zeilor....Vreau revoluţie în teatru...Vreau teatru în revoluţie... Aş monta un Tartuffe în robă papală... Vreau să întemeiez o trupă care să colinde lumea în căruţe mari, ţigăneşti...Învierea va avea loc în fiecare spectacol...Cine nu crede în teatru nu crede că un actor care moare pe scenă rămâne totuşi viu...”.  În secvenţa Pagini de jurnal ne întâmpină alte reflecţii asemănătoare, de acelaşi calibru:”Doresc un teatru etic, estetic, filosofic, adică plin de adevăr bine şi frumos. Teatrul meu va avea un conducător spiritual conceput în cuvintele dialogurilor lui Platon”. Iar Declaraţia finală conţine o confesiune, totodată mărturisire de credinţă:”Am scris această schiţă pentru nevoia de artă, teatru, joc, viaţă, bucurie, extaz, lumină, trecere, noapte şi zi, aşteptând să răsară un soare de primăvară peste noi toţi însetaţi de razele sale bune şi calde ca o pâine de Duminică”.

În fine, eseul Singurătatea omului sau Narcis poate fi citit, după părerea mea, tot asemenea unei confesiuni, ca u jurnal al căutărilor de sine  al omului Aureliu Manea. Şocant să găsim aici o premoniţie a regizorului ce se află acum internat undeva, într-un sanatoriu din judeţul Alba: „Boala m-a ascuns de văzul lumii”.

Avem norocul de a-l redescoperi pe Manea, cel ascuns de boală, graţie cărţilor sale. Aşa cum e aceasta a Textelor regăsite, o carte din categoria recuperărilor esenţiale.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite