In memoriam Ştefan Oprea - Portret de premiant
0Socotit dintotdeauna drept un personaj secundar al romanului teatral, adesea temut, transformat câteodată în personaj de teatru ce apărea aievea pe scenă spre a fi persiflat de dramaturgi de felurite calibre şi de diverse naţii, criticul de teatru nu numai îi evaluează pe alţii, ci e, la rândul său, supus unei perpetue operaţii de reevaluare.
Îi sunt repuse în discuţie funcţiile şi rosturile, îi este reconsiderată relaţia cu creatorii de teatru. Nu ştiu dacă astăzi un comentator al fenomenului teatral, oricât de dinamic, de prob, de talentat, de la curent cu ceea ce se întâmplă pe scenele din ţară ori din lume mai e neapărat un creator de puncte de vedere, aşa cum definea Mihail Ralea, e drept, criticul literar. Sunt însă convins că nu poate fi, că nu este critic adevărat cel ce scrie despre teatru fără a dispune un set de puncte de vedere clar definite, în sensul că atunci când îi citeşti cronicile să poţi observa lesne că ele nu sunt doar nişte simple exerciţii de stil, ci expresia unei reflecţii reale ale căror surse pot să fie decelate în experienţă, în cultură generală şi cultură teatrală, în seriozitate dar şi în determinarea de a spune adevărul, convins că pentru toate astea apar şi momente în care trebuie să plăteşti un preţ care nu e nicidecum mic. Într-o lume în care cuvântul a negocia a dobândit o valoare de întrebuinţare, un randament funcţional, cum spun lingviştii, extrem de ridicat, criticului adevărat i se cere să fie un om foarte puţin dispus la negocieri, adică la cedări la capitole fundamentale precum gust, adevăr şi curajul de a spune adevărul, chiar dacă acesta nu este întotdeauna plăcut şi garantat neaducător de mulţumiri imediate.
Un astfel de critic este, după părerea mea, Ştefan Oprea. Fireşte, supunându-se dinamismului impus de vremuri, Ştefan Oprea şi-a revizuit şi amplificat în ultimii douăzeci de ani plaja acţiunilor, asociind scrisului şi cititului ori întocmirii de reviste, alte îndeletniciri adiacente. A fost profesor, s-a numărat, de altfel, printre întemeietorii Secţiei de teatru de la Academia de Arte George Enescu. Le-a predat estetica teatrului şi a filmului mai întâi studenţilor de la Actorie, mai apoi celor de la Regie şi de la Teatrologie. Sunt convins că Ştefan Oprea a fost ceea ce se cheamă un profesor bun, nu în sensul de îngăduitor, de trecător cu vederea în faţa neştiinţei ori a dezinteresului. Mi s-a întîmplat destul de frecvent să îl însoţesc pe Ştefan Oprea pe stradă, în diverse oraşe din ţară unde eram amândoi invitaţi la premiere ori la festivaluri şi, pe neaşteptate, să văd răsărind ca din pământ un tânăr ori o tânără care i-au fost studenţi şi care azi sunt actori dorind să îl îmbrăţişeze cu foc pe cel căruia i se adresau în continuare cu afecţiune slujindu-se de apelativul Domn profesooor!!! Chiar şi astăzi când, din punct de vedere formal, nu mai figurează în Statele de funcţiuni ale Şcolii de teatru ieşene, domnul Oprea îi învaţă pe cei dornici, prin scrisul său, ce înseamnă teatrul şi filmul, dar şi ce înseamnă respectul pentru creatorii autentici. Într-o cronică la una dintre cărţile recente ale lui Ştefan Oprea - e vorba despre Prin teatre şi prin ani, apărută în anul 2011 la Editura ARTES, aparţinând Universităţii de Arte din Capitala Moldovei - cronică publicată în Familia orădeană, apreciam ca neîntâmplătoare şi legată de vocaţia didactică a autorului ei (să nu uităm că în vremea liceului s-a pregătit să devin învăţător) decizia de a încredinţa editurii universitare tipărirea lucrării. Atenţia cu care Ştefan Oprea urmăreşte devenirea în profesia de critic de teatru a fostului său student, azi confrate, pe nume Călin Ciobotari, discipol în care vede cel mai destoinic şi mai de încredere continuator al tradiţiilor remarcabile ale criticii teatrale din Iaşi, mi se pare iarăşi simptomatică pentru însuşirile de profesor ale criticului, însuşiri cărora nu li se pune punct odată cu ieşirea la pensie.
Şi tot în ultimii douăzeci şi ceva de ani, lui Ştefan Oprea, pe vremuri secretar general de redacţie şi redactor şef adjunct la revista Cronica, i-au revenit îndatoriri de responsabil cultural care au culminat cu aceea de principal coordonator al organizării ediţiei din stagiunea 1995-1996 a Festivalului Naţional de Teatru la Iaşi, unica ediţie desfăşurată în afara Bucureştiului. Astfel, Ştefan Oprea a fost printre primii critici români care, după 1989, au fost nu doar comentatori ci şi organizatori de manifestări de cultură teatrală, deşi nu s-a împăunat vreodată nici cu titlul de director, nici cu acela de selecţioner unic de festival, continuând simplu şi cu modestie o tradiţie inaugurată de Biroul Secţiei de critică a ATM din care a făcut parte ani de zile şi de a cărui muncă se leagă înfiinţarea sistemului festivalier din România a cărui evoluţie a urmărit-o atent, aşa după cum depune mărturie o altă carte recentă ce-i poartă semnătura - Pas la pas prin festivaluri (Editura Opera Magna, Iaşi, 2011)
Cu începere din stagiunea 1963-1964, când a scris prima cronică la un spectacol cu Jocul de-a vacanţa de Mihail Sebastian, Ştefan Oprea a fost martor al Thaliei, a urmărit din fotoliul 13 ce fac şi cum fac cei ce au urcat în căruţa lui Thespis, le-a desluşit chipurile şi măştile în cronici şi cărţi. A făcut-o din ipostaza de mediator dintre scenă şi public. Citindu-i şi recitindu-i articolele, multe dintre ele reunite între copertele cărţilor ale căror titluri le-am menţionat în fraza anterioară, nu e greu să bagi de seamă că Ştefan Oprea i-a iubit şi îi iubeşte pe oamenii scenei, că preţuieşte valorile (o dovadă în acest sens e emoţionantul volum dedicat unuia dintre actorii emblematici ai Iaşiului - l-am numit pe Teofil Vâlcu), că i-a făcut plăcere să îi laude, dar că nu şi-a procurat această plăcere gratuit, minţind şi spunând vorbe dragi. Nu, Ştefan Oprea nu a fost, nu este un cronicar umoral, din stiloul său de critic cerneala nu a ţâşnit vreodată în jeturi necontrolate, condeiul lui nu a semnat niciodată verdicte de condamnare la moarte. Chiar şi atunci când un spectacol nu i-a plăcut, când i-a provocat nedorita stare de rău ori chiar suferinţă, criticul ieşean şi-a motivat şi argumentat opiniile, la îndemână fiindu-i ceea ce a învăţat de la Aristotel (“teatrul nu este viaţă adevărată, ci ceea ce poate fi viaţă adevărată”, spunea Ştefan Oprea într-un interviu apărut în nr. 1-2/2012 al revistei bucureştene Teatrul azi), de la Diderot, de la Cehov, de la Brecht, de la Artaud etc. Dar şi de la Eminescu, a cărui condiţie de om de teatru a desluşit-o mai întâi într-o teză de doctorat scrisă la vârsta senectuţii, mai apoi într-o carte publicată la Editura Timpul, dar şi de la Caragiale ale cărui întâlniri cu scena ieşeană le-a cercetat într-o seamă de articole dintre care unele sunt publicate în cartea Căruţa lui Thespis, deja amintită, tipărită în anul 2005 la Editura Opera Magna.
Lucrarea lui Ştefan Oprea pe tărâmul artelor nu se limitează însă la ipostaza de critic ori de profesor de teatru. S-a ocupat susţinut de film, a ţinut ani de zile cronică de specialitate, e semnatarul unor cărţi fundamentale în domeniu, dintre care cea mai proeminentă e lucrarea masivă consacrată filmelor de Oscar. Mă gândesc la Cartea Oscarurilor, scrisă în colaborare cu Anca Maria Rusu, carte apărută în 2007 la Editura Cartier din Chişinău şi care, din câte se pare, va cunoaşte foarte curând o reeditare actualizată. Ştefan Oprea e, deopotrivă, scriitor de literatură dramatică, atestat şi comentat ca atare de regretatul Mircea Ghiţulescu în excelenta lui sinteză despre dramaturgia contemporană, care nu i-a apreciat doar cele mai populare scrieri – e vorba despre piesa pentru copii Un yankeu la curtea Regelui Arthur sau despre Dubla dispariţie a Martei N, socotită drept “una dintre cele mai bune piese poliţiste contemporane”, ci şi Balansoar pentru maimuţe, o piesă în descendenţă pirandelliană, sau de Treizeci de arginţi, piesă scurtă ”de mare concentrare poetică în care secvenţele, de un patetism teluric şi însângerat ale iubirii Anei seamănă cu un lamento hispan de Garcia Lorca”.
Anul acesta Ştefan Oprea împlineşte 80 de ani. Pe care i-a sărbătorit deja, cum altfel?, decât prin muncă, adică printr-o nouă carte despre teatru deja apărută- e vorba despre Intersecţii teatrale-, printr-o alta de film, din câte ştiu deja predată editurii. Dar şi printr-un premiu acordat de UNITER, premiul pentru întreaga activitate, premiu care, de altminteri, i se cuvenea demult, tot la fel cum i se cuveneau şi alte distincţii şi onoruri.
Din acest colţ de pagină, un colaborator al Cronicii vechi dar şi colaborator al lui Ştefan Oprea încă de pe vremea când Domnia Sa lucra la Cronica încă şi mai veche îi urează La mulţi ani, la multe cărţi şi la multe spectacole bune văzute în teatrele româneşti, spre bucuria noastră comună, dar şi spre bucuria şi încântarea spectatorilor.
X X
X
Textul acesta a apărut iniţial în nr. 4/2012 al revistei Cronica veche. Rostul lui era de a-l omagia pe criticul ŞTEFAN OPREA, distins de UNITER cu Premiul pentru întreaga activitate. Îl republic acum, la aflarea veştii decesului unuia dintre colegii cei mai stăpâni pe meserie, mai autentici şi mai devotaţi iubitori ai teatrului. Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească!
Se încarcă comentariile...
