INTERVIU Şerban Pavlu: „Dacă vrei rentabilitate la teatru, în România, ai deschis uşa unui compromis imens“

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Foto: Adi Marineci
Foto: Adi Marineci

Pe Şerban Pavlu, l-am văzut recent în producţia HBO „Ruxx”, dar şi în premiera „Cină cu prieteni” de la Teatrul Bulandra, unde joacă de 25 de ani. Într-un interviu pentru „Weekend Adevărul”, actorul spune că în teatrul românesc este necesară o reformă.

„Weekend Adevărul“ : Eşti născut în Bucureştiul anilor ’70. Cum te-ai raportat de-a lungul timpului la oraş?

Şerban Pavlu: Bucureştiul care îmi place ţine mai mult de oameni. Sunt bucureştean get-beget. Sunt un copil al anilor ’80, născut un pic mai devreme (n.r. – 1975), dar mi-am trăit copilăria în zona Victoriei, în anii ’80, cei mai negri ai comunismului. În ciuda faptului că nu am trăit în Bucureştiul interbelic, am avut această nostalgie a oraşului dispărut, care nu ştiu de unde vine. Percepeam mutilarea oraşului din anii ’80 ca şi cum aş fi fost mai în vârstă şi aş fi petrecut timp în acel oraş care dispărea.

Mi-am petrecut copilăria prin şantierele ceauşiste, dându-mi seama într-un fel pe care nu ştiu să îl explic că sunt pe şantierele ceauşiste. Îmi lipseau zonele istorice ale oraşului. Decreptitudinea din Centrul Vechi, care a continuat şi în anii ’90, mă frapa încă de atunci. Mă întrebam: dar suntem în centrul oraşului, aici nu ar trebui să fie mai frumos decât la periferie? Nostalgia mea pentru oraş ţine totuşi mai mult de oameni şi de întâmplări, decât de locuri şi case şi străzi. Dar am bucăţele pe unde mă plimb şi pe care le traversez mereu cu plăcere, iar una dintre ele este „zona capitalelor“, unde mi-am petrecut mult timp adolescent fiind, plimbându-mă cu prieteni şi prietene. Mă impresionau dârele de burghezie rămase, ceea ce nu pot explica, pentru că nu am pierdut nicio proprietate de acest fel, sunt născut şi crescut într-un bloc. Dar ceva din trecutul oraşului se strecurase în mine fără să-l fi cunoscut propriu-zis. Simţeam că e un oraş schimbat cu forţa.

„Mai târziu nu am mai avut alte lecţii la fel de bune“

Şi în oraşul acesta, aşa cum era atunci, cum ai ales actoria?

Am ales superficial (râde). Mergeam la teatru şi îmi plăcea, dar îmi plăcea locul. Fizic. Vedeam spectacole şi la Naţional, chiar am fost martor la reconfigurarea şi redecorarea teatrului de către regimul ceauşist. Clădirea Naţionalului a revenit acum la forma iniţială, un periplu important pentru mine. Mai mergeam şi la Nottara, la Bulandra, la Teatrul Giuleşti, unde încă se juca. Dar nu ştiu dacă îmi puneam problema a ce înseamnă să fii actor, de ce fel de talent e nevoie pentru asta, ci pur şi simplu mă gândeam că mi-ar plăcea să lucrez şi eu într-un astfel de loc. De la Bulandra, de exemplu, am amintiri din timpul liceului (n.r. – actorul a absolvit Colegiul „Ion Neculce“), şi cel mai mult îmi plăcea că oamenii vin, există garderobă, sunt fotografii în foaier... Mai mult decât orice mă impresiona actul artistic care se întâmpla live. Dar nu aş putea numi un actor sau un spectacol care să mă fi uluit. Conta că acei oameni erau vii în faţa mea şi că totul se întâmplă în realitate, cum spuneam eu, de-adevăratelea, ceea ce mă emoţiona teribil şi cred că a fost principalul brânci înspre teatru.

De 25 de ani, eşti actor al Teatrului Bulandra. Cum ai descrie aceşti ani la Bulandra, inclusiv cu momentele mai dificile, care ştim că au existat şi acolo?

Pentru mine, anii petrecuţi la Bulandra se împart mai întâi într-o perioadă de ucenicie, imediat după ce am terminat facultatea, când încă însemna foarte mult să fii actor al acestui teatru. Am avut norocul fantastic să fiu angajat chiar în 1997, când am absolvit. Era o perioadă marcată de spectacolele Cătălinei Buzoianu, de un Victor Rebengiuc şi o Mariana Mihuţ în plină forţă creatoare – ambii lucrau enorm. O spun pentru că era ca o facultate de după facultate să îi văd lucrând. Pentru actorul în devenire toate acestea însemnau la fel de mult ca facultatea. Să îl urmăresc repetând pe Liviu Ciulei cu Marcel Iureş la „Hamlet“, de exemplu! Acum îmi dau seama că aş fi putut să petrec şi mai mult timp uitându-mă, mai târziu nu am mai avut alte lecţii la fel de bune. Apoi, perioada de directorat a lui Alexandru Darie, din punctul meu de vedere, a fost marcată de o scădere a numărului de premiere, nu a fost totul roz. Iar azi, când se taie şi se taie şi se taie de la bugetul teatrelor, din motive care sunt justificate sau nu, te uiţi cu regret la cât se putea face atunci în teatrul bucureştean. Oricum, să joc teatru în continuare e un lucru la care ţin foarte tare.

„Poate cea mai grea încercare prin care am trecut în teatru“

Una dintre marile provocări din ultimii ani de la Bulandra trebuie să fi fost rolul principal din „Coriolanus“, ultimul spectacol montat de Alexandru Darie...

Pentru „Coriolanus“ a fost o muncă imensă. A fost un proiect cu ambiţii mari, un spectacol mamut, dar nu cred că va supravieţui, din păcate. E greu de adus laolaltă toată lumea care participă şi e un spectacol costisitor. În condiţiile actuale, marcate de tăieri de fonduri, e dificil, acum nici nu se joacă. Dar rolul Coriolanus a fost poate cea mai grea încercare prin care am trecut în teatru. Orice rol de la Shakespeare e o încercare. În plus, există o latură fizică solicitantă aici. E un spectacol de aproape patru ore şi nu e uşor de dus nici fizic.

Ştiaţi pe când repetaţi că regizorul era deja grav bolnav?

Da. De la un punct s-a văzut şi a costat mult spectacolul această degradare a sănătăţii lui. În a doua jumătate, a fost destul de greu să avansăm în repetiţii. Dar a existat o dorinţă din partea tuturor, se mobilizase exemplar întreaga trupă. Deşi nu ne gândeam că e ultimul lui spectacol. Ştiam că e bolnav, se vedea, dar nimeni nu îşi imagina că e atât de grav. Şi nici din partea lui nu a fost deloc vorba despre tipul acesta de abordare. S-a lucrat cât s-a putut de normal până în ultimul moment, chiar dacă se avansa tot mai greu. A durat aproape doi ani să fie totul gata. Însă el îşi dorea să lucreze şi, câtă vreme sănătatea i-a permis, până în ultimul moment a venit la teatru. Apoi nu a mai venit.

Tot la Bulandra, te vedem în spectacolul după Shakespeare „Zadarnicele chinuri ale dragostei“, în regia lui Andrei Şerban. Cum ai colaborat cu marele regizor?

Andrei Şerban este un regizor care, dacă este prins într-un angrenaj unde are datele de a crea, îţi poate oferi încă surprize. E o experienţă imensă, iar eu apreciez întotdeauna şi latura didactică, încerc să învăţ dacă am ocazia. Deşi nu e un om care se apucă să ţină lecţii de teatru, dacă întrebi, ţi se răspunde. Şi e un proces de învăţare în care actorul are de câştigat. De aceea mi se pare valoroasă o întâlnire cu el. Nu e un artist cu care se lucrează uşor, dispus să te lase să faci ce vrei şi să se adapteze după tine. Are anumite cerinţe şi e uşor să iasă scântei, chiar şi lacrimi, nu mai departe de cazul acesta. Să spunem şi că cea mai nouă premieră de la Bulandra în care joc e „Cină cu prieteni“, în regia lui Cristi Juncu, o revenire la un teatru mai modest, un spectacol de generaţie. Ne apropiem de 50 de ani şi e plăcut să văd la un loc generaţia cu care am debutat – iată-ne după 25 de ani! Vlad Zamfirescu, Andreea Bibiri, Ioana Macaria şi cu mine. E un pătrat conjugal.

„Cred că este necesară o reformă în teatru“

Asistăm în aceste zile la o serie de scandaluri pe plan cultural, inclusiv în privinţa teatrului, dacă ne gândim la evaluarea şi subfinanţarea de către Primăria Capitalei a instituţiilor de profil. Cum resimte actorul ceea ce se întâmplă?

Ca pe o lipsă de siguranţă. Nu neapărat a zilei de mâine – pot să vorbesc doar în numele meu –, aşadar nu neapărat financiară, ci artistică. Se pune întrebarea: ce anume ar trebui să reprezinte zona subvenţionată a culturii? Părerea mea este că fie încercarea de a aborda probleme sociale sau politice, de interes pentru comunităţi, din cartiere, din oraşe mici, din zone defavorizate, fie excelenţa artistică – spectacole de valoare. Cum se măsoară valoarea e o discuţie lungă şi complicată, dar nu imposibilă. Există criterii. Absenţa criteriilor, atât de des invocată – cine poate spune ce e un spectacol bun? – este o fugă de discuţie.

Dar cred că este necesară o reformă în teatru. De la căderea comunismului, lucrurile au rămas pe aceleaşi baze. În tot acest timp, viaţa din jur s-a schimbat complet. Un tip de reformă pentru a regândi cum şi pentru cine se face teatru în acest oraş este necesară. Pentru asta însă, e nevoie de oameni care înţeleg măcar ce înseamnă managementul cultural. Vânzarea biletelor e un aspect, dar nu poţi pleca de la ideea de a vinde cu orice preţ bilete, pentru că atunci ai deschis uşa comerţului ieftin. Dacă vrei rentabilitate acum, în România, la teatru, ai deschis uşa unui compromis imens, care ne poate costa 20 de ani. Teatrele se vor umple cu producţii ieftine, care nu costă mult, sunt rentabile şi aduc public, dar nu vor mai însemna nimic artistic. Nu cred că unica misiune a teatrului de stat e să umple sala. Şi un producător privat o poate face. Misiunea subvenţiei este tocmai să plătească pentru producţii mai costisitoare şi să ofere alternativa la teatrul comercial.

Şerban Pavlu

Şerban Pavlu şi Raluca Aprodu, în serialul „Ruxx” (HBO)

Pentru că joci şi în zona independenă, cum ai văzut felul în care a fost afectată de pandemie?

A fost groaznic. A fost un şoc, o lovitură în adevăratul sens al cuvântului. Spaţiile independente serioase oricum o duceau greu, de la o lună la alta. Au primit o lovitură după care probabil mulţi nu îşi vor mai reveni. Sunt daţi înapoi cu doi ani. Pentru teatrele independente, viaţa nu a fost niciodată uşoară şi nici nu o să fie; niciunul nu se susţine în mod real. Mă fac şi eu acum avocatul lor, dar dacă tu demonstrezi timp de cinci-şase ani – să se stabilească o durată necesară – că prestezi servicii artistice pentru comunitate, la un anumit nivel de performanţă, care poate fi evaluat, că încerci să formezi cum s-a întâmplat în anumite locuri o generaţie de actori sau de regizori pentru publicul bucureştean, tu de ce nu ai putea să fii subvenţionat? Transparent, pe o perioadă determinată, cu o subvencţie care se poate da şi retrage, să nu mai cădem în sinecuri şi în posturi pe viaţă, ci pe criterii de competenţă.

Vânzarea biletelor e un aspect, dar nu poţi pleca de la ideea de a vinde cu orice preţ bilete, pentru că atunci ai deschis uşa comerţului ieftin. Misiunea subvenţiei este tocmai să plătească pentru producţii mai costisitoare şi să ofere alternativa la teatrul comercial.

Trecând şi la cinematografie, te-am văzut şi în „Babardeală cu bucluc sau porno balamuc“, cel mai recent film al lui Radu Jude, premiat cu Ursul de Aur la Festivalul de la Berlin…

De data asta, am avut un rol mic, dar într-adevăr relaţia mea cu Radu Jude e veche. Cred că am apărut în toate filmele lui, mai puţin în documentare – aştept şi un documentar, despre mine (râde). Este extrem de interesant discursul lui Radu, are un curaj şi o zburdălnicie care îl fac să traverseze diferite genuri, nu există un stil anume pe care să-l cultive. Şi această fugă de manierizare, această căutare permanentă mi se par cât se poate de interesante. Şi ca spectator sunt un mare fan.

Dintre toate rolurile pe care le-ai făcut în film, e unul de care eşti mai legat?

Rolul principal din „Toată lumea din familia noastră“, în regia lui Radu Jude, bineînţeles.

„«Ruxx» abordează probleme multă vreme considerate tabu în societatea noastră“

Cum ai descrie experienţa serialului „Ruxx“, comparativ cu celaltă producţie HBO în care te-am văzut, serialul „Umbre“?

A fost o experienţă complet diferită. Ştiu că e răspunsul aşteptat. Însă e un univers diferit conturat, şi vizual, şi din şedinţele de pre-producţie. Şi e grozav să poţi schimba registrul. Cele două seriale au în comun doar faptul că ambele se referă la lumea contemporană.

Aţi filmat în pandemie, cât de atipică a fost din acest punct de vedere munca pentru noul serial?

A fost ciudat. Deşi recunosc că e un aspect la care mă gândesc cu mare plăcere – era un job în plină lipsă de joburi, într-un moment în care nu se întâmpla absolut nimic. Faptul că puteam să ne întâlnim pentru aspectele preliminare – repetiţii, probe de costume – era în sine plăcut. Ieşeai din casă, cu mască, respectând restricţiile, dar ieşeai şi aveai treabă. Eu nici nu am crezut că o să începem până când nu s-a dat acţiune, până în prima zi de filmare. A fost o filmare specială, dificilă. Ne testam încontinuu, exista toată acea distanţare, oamenii erau cooperanţi, dar nu era simplu deloc. Şi cu mici excepţii, care din câte ştiu s-au petrecut oricum în vacanţă, nu s-a îmbolnăvit nimeni. Dar totul a fost atipic – erai dus la cadru ca în filmele SF, ca într-o distopie care prezintă omenirea căzută pradă unui virus. O altă noutate pentru mine a fost că, pentru prima dată, am filmat într-un interior făcut în totalitate pe platou. Apartamentul meu din serial, apartament Moscu, aşa cum era trecut în programul zilelor de filmare, era realizat în întregime în studio. Nu am mai trăit până acum asta. Era un spaţiu complet artificial, în mijlocul unui studio, cu ferestre mari – se filma şi din afară spre înăuntru, fapt care îţi dă nişte posibilităţi uluitoare să te mişti cu camera.

Mi-am pus problema serios cât de limitate sunt cel mai adesea rolurile feminine, cât de mică e plaja lor de acţiune, cât de unilateral sunt dezvoltate.

Spre deosebire de „Umbre“, de care lumea s-a arătat entuziasmată şi nu prea am văzut altfel de păreri, de data aceasta publicul a reacţionat diferit. Au existat voci care au criticat serialul, altele care i-au luat apărarea. De ce e bine să avem un serial ca „Ruxx“?

Pentru că în primul rând abordează probleme multă vreme considerate tabu în societatea noastră. Eu sunt împotriva acestui gen de tabuuri în spaţiul artei sau al entertainmentului. Chiar dacă e un produs comercial, e în primul rând menit să vorbească exact despre lucrurile de care nu prea vorbim. Chiar şi un serial de televiziune are această fantastică putere de a aduce în discuţie chestiuni pe care nu le abordezi de obicei acasă sau la serviciu. Or „Ruxx“ discută teme ca identitatea de gen, relaţia părinte-copil, relaţia de cuplu, felul în care e privită în continuare femeia în societatea noastră, cu acest presupus loc pe care ar trebui să-l ocupe în funcţie de un şef, de un soţ, de copii... Şi cred că orice fel de discuţie de acest gen este benefică.

Şerban Pavlu

„RUXX” / HBO

Să amintim că e vorba de o producţie scrisă de o femeie, Vera Ion, şi regizată preponderent de o femeie, Iulia Rugină.

Chiar şi filmată în mare parte de o femeie, fiindcă una dintre cele două camere care s-au folosit în permanenţă era operată de Boroka Biro, o tânără director de imagine. Aşadar amprenta feminină există pe mai multe planuri. În plus, ideea se decupa clar din scriitură. De data asta, am avut un scenariu în care rolurile complexe, sofisticate sunt rezervate doamnelor, ceea ce e foarte bine. Abia acum, şi o spun din punctul de vedere al unui actor care citeşte un scenariu, mi-am pus şi eu pentru prima dată serios problema cât de limitate sunt cel mai adesea rolurile feminine, cât de mică e plaja lor de acţiune, cât de unilateral sunt dezvoltate, chiar dacă sunt dezvoltate, cât de unilaterală e perspectiva care li se oferă într-un film sau un serial. E un exerciţiu extraordinar să priveşti şi din partea cealaltă. Serialul a fost acuzat că s-a dorit prea mult o astfel de abordare, că a fost una programată. OK, şi ce e rău aici? Nu e nimic greşit, din punctul meu de vedere.

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite