INTERVIU Actriţa Oana Pellea: „Am vorbit franceza înainte de română“

PERFORMANŢĂ Oana Pellea, aflată la Londra să joace „(N)Aum“, a mărturisit, la un ceai, că joacă fără probleme în patru limbi, pentru că au crescut-o bunicii o mare perioadă din timp şi aceştia făcuseră studii la Paris

Text de Andrei Vornicu

Corespondenţă de la Londra

Când am ajuns, la 7.00 pm, în foaierul Institutului Cultural Român din Londra am fost întâmpinat de Raluca Cimpoiaşu, Coordonator de programe de muzică şi arte performative, care m-a condus apoi în sala de la parter unde mă aştepta, aşezată pe o canapea elegantă, cea pe care aveam onoarea de a o intervieva. Am fost prezentat, apoi m-am dezechipat şi am pregătit reportofonul. Oana Pellea mă privea cu o vie curiozitate care trăda şi un subiect la care medita în acelaşi timp şi îmi era, momentan, inaccesibil. Am fost întrebaţi dacă dorim ceva de băut şi am convenit amândoi asupra unei ceşti de ceai. Doamna Pellea era inoportunată de o răceală ivită din senin care-i irita coardele vocale şi îi provoca frisoane sporadice. Era îmbrăcată ca pentru ieşit şi încerca, probabil, să prevadă starea fizică din ziua următoare. Trebuia să fie în formă. Venise în urmă cu o zi la Londra la invitaţia Institutului Cultural Român ca să joace alături de Cristina Casian în spectacolul (N)Aum în regia Marianei Cămărăşan, după texte de Gellu Naum. Spectacolul marchează aniversarea unui secol de la naşterea marelui autor suprarealist şi, totodată, un vis mai vechi al Marianei Cămărăşan. Reprezentaţia urmează să aibă loc la Leicester Square Theatre, generosul spaţiu ultracentral care găzduieşte numeroase reprezentaţii teatrale româneşti de mai bine de doi ani. Ne-au fost aşezate pe masă două ceşcuţe şi am fost lăsaţi singuri. În tăcerea perfectă a încăperii puteam auzi ceaiul răcindu-se. Oana Pellea mă privea aprobator şi întrebător în acelaşi timp. Am pornit reportofonul. Nu îmi pregătisem decât câteva întrebări de siguranţă. Deşi nu avusesem până atunci ocazia să vorbesc cu dumneaei, aveam presimţirea că va fi o conversaţie lipsită de rezerve şi tensiuni. Şi am avut dreptate. Am sorbit amândoi din ceai, apoi am decis că a venit momentul să depăşim tăcerea.

Am înţeles că sunteţi familiarizată cu Londra, oraş pe care aparent îl iubiţi.

Oana Pellea: Îl iubesc foarte tare şi, da, de vreo zece ani tot vin şi plec. Chiar mă gândeam, în drum spre ICR, cam de când şi, da, din perioada 2004, când am început să filmez aici. În topul meu a fost mult timp Parisul şi a fost detronat de mult timp de Londra. Sunt absolut ca într-un acasă ideal. Mi se pare totul foarte uman. Începând de la proporţiile clădirilor, ale străzilor... îl iubesc foarte tare.

Mulţi oameni ar reproşa Londrei faptul că este mult prea reglementată şi că se simt monitorizaţi ţinând cont că sunt sute de mii de camere de filmat pretutindeni şi e o dimensiune cu care România încă nu e obişnuită. Mi se pare că în România e o stare mult mai pregnantă de libertate, chiar dacă sună paradoxal.

 Da, probabil.. Nu m-am simţit monitorizată în Londra, absolut deloc. Nu mi-am pus problema.

Vă place cultura britanică?

 Da, absolut. Mai ales în domeniul meu, mi se pare că au cea mai bună şcoală de artă dramatică. Ei şi ruşii.

Vorbiţi despre actorie sau inclusiv regie şi dramaturgie şi tot ce înseamnă arta spectacolului?

Şi dramaturgia e foarte interesantă, şi ştiu şi regizori mari, dar sigur că eu sunt cu ochiul mai îndreptat spre actorie... Şcoala de artă dramatică e superbă!

 Ce credeţi că are în plus faţă de şcoala românească, ce e prin tradiţie una rusească, stanislavskiană?

 Amândouă sunt vârfuri în continuare. Nu cred că sunt în măsură să spun ce are în plus şi ce nu are. Eu sunt fascinată de arta reţinerii în lucrul actorului. Adică e foarte important ceea ce ascunzi, nu ceea ce arăţi. Nu e înspre înafară, e un drum înspre înăuntru, o căutare de reţinere, cu mijloace puţine, şi nu de a da emoţia în plin. La început m-a intrigat, dar acum îmi place foarte tare.

 Îl consider un teatru mai autentic din punctul acesta de vedere.

 Nu ştiu dacă e autentic. Ştii, e o opţiune. Dacă mergi pe şcoala rusească, care e vulcanică, sau pe şcoala engleză, care aparent e mai rece. Dar e o şcoală extraordinară de a folosi cuvântul care, cum să spun... ei pot să facă un rol doar prin felul cum vorbesc. Şi numai englezii pot să facă asta. E o anumită sonoritate. Plus că Shakespeare nu sună în nici o limbă cum sună în engleză.

Americanii au o veche frustrare faţă de aspectul ăsta fiindcă simt că n-ar putea să-l interpreteze cu adevărat genuin pe Shakespeare, ci numai britanicii o fac.

Păi, nu e o frustrare. E un adevăr. E chiar un adevăr.

Observaţia dumneavoastră vine din partea unei persoane care e foarte familiarizată cu limba engleză. Sunteţi o actriţă poliglotă. Câte limbi vorbiţi? Am înţeles din unele surse că patru, din altele că şase...

 Aş vrea eu să fie  şase. Engleză, franceză, italiană, română. Patru sunt.

Cum aţi învăţat engleza, franceza şi italiana?

Franceză am vorbit înainte de română pentru că m-au crescut buncii o mare perioadă din timp şi ei făcuseră studii la Paris. Engleză am învăţat în şcoală şi, mai departe, am învăţat eu. Italiană am învăţat fiindcă mi s-a propus a fi cumpărat un spectacol şi mi s-a impus a fi jucat în italiană. Şi română... e cadoul lui Dumnezeu pentru mine fiindcă chiar cred că e o limbă absolut divină.

Reîntâlnirea (pe scenă) cu „drumeţul incendiar“ al suprarealismului românesc

Aţi venit acum la Londra cu spectacolul (N)Aum. V-aţi apropiat de poezia lui Naum odată cu acest spectacol sau aţi fost apropiată de el cu mult înainte şi a fost o reîntâlnire?

A fost o reîntâlnire pentru că prima şi prima dată m-am îndrăgostit de Naum prin Zenobia, când eram adolescentă. Pe urmă parcă ne-am pierdut pe drum şi apoi a trebuit să vină această regizoare, care se numeşte Mariana Cămărăşan, care a absolut îndrăgostită de Naum, dintotdeauna pentru totdeauna, şi să-mi spună că şi-ar dori să facă un spectacol pe Naum. Şi mi-a surâs ideea. Dar textele nu sunt doar din poezia lui Naum. Sunt din proză, din interviuri, foarte puţin din teatru. E un colaj.

În momentul în care aţi intrat în acest proiect aţi luat în calcul şi aspectul de potenţial box office?.

Nu, dacă am mizat pe ceva, am mizat pe Naum, am mizat pe înţelegerea în lucru cu Mariana Cămărăşan, şi nu m-am gândit la box office. M-am gândit să facem un proiect de calitate. Că el s-a transformat într-o chestiune de box office, asta e altceva. Că peste tot în lume unde am fost, da, rezultatul este pozitiv... într-adevăr, a coborât îngerul, cum spun eu, şi a ieşit un spectacol de mare rafinament şi calitate.

 Mariana Cămărăşan s-a gândit la acest aspect în momentul în care v-a propus proiectul?

Habar n-am. Nu cred că s-a gândit pentru că ea voia de mai demult să lucreze cu mine. Dar, fără să fac paradă de modestie, mi se pare aiurea ca numele meu să aducă lume în sală în loc de numele lui Gellu Naum. Noi aici vorbim de un autor absolut genial care a fost marginalizat în perioada pe care bine o ştim şi vreau s-o uităm, dar care nici astăzi nu este cunoscut, şi o să mă explic. Cu toate că au fost reeditate textele şi cărţile, cu ocazia acestui spectacol oameni chiar cultivaţi sau studenţi au venit la mine şi m-au întrebat: „E extraordinar, câţi ani are autorul? E atât de modern!“. Şi e frumos că m-au întrebat şi e dramatic că m-au întrebat.

Ne-am bucurat foarte mult că am produs totuşi un val, în sensul că cei ce au văzut spectacolul s-au dus frumuşel pe google şi au căutat cine e Gellu Naum. E paradoxal, e ciudat, e dramatic, e trist, dar bine că se-ntâmplă şi aşa.  

Şi au putut găsi pe wikipedia o pagină în engleză foarte bine pusă la punct, care m-a surprins şi pe mine. Sunt destul de mulţi străini care sunt la curent cu fenomenul Gellu Naum, iar românii încă nu.

 Evident. Dar, din păcate, cam asta e crucea noastră.

La răscruce de arte

La un moment dat spuneaţi într-un interviu că v-aţi îndepărtat mai mult sau mai puţin de arta filmului fiindcă vi se pare că a alunecat în derizoriu şi speculează mai mult senzaţionalismul decât filonul autentic de viaţă. Mai sunteţi de aceeaşi părere şi acum? Sunteţi totuşi o actriţă care a făcut şi film, şi nu doar unul.

N-am întâlnit de la I Really Hate My Job un scenariu care să mă determine să spun da. Dar nu e deloc o suferinţă pentru că scena îmi oferă ceea ce, într-adevăr, şi filmul mi-a oferit într-o perioadă a vieţii mele. Cred că e pe valuri. Nu ştiu de ce m-am îndepărat... într-adevăr, mi se pare mult mai industrie.

Scopul unui film nu e drumul, scopul unui film sau al realizatorilor e de a merge la festivaluri şi de a lua premii. Nu e drumul de cunoaştere, de autocunoaştere pe care-l poţi face într-un film de artă. Cu toate că au apărut şi la noi filme de artă, şi filme OK. Eu sunt într-o perioadă de teatru a vieţii mele.

Referitor la poziţia dumneavoastră faţă de film, vă refereaţi ca actriţă sau ca cinefil? Sunt două puncte de vedere complet diferite.

 Nu ştiu ce să spun. Am văzut în ultimul timp filme foarte OK, mai ales britanice, dar şi româneşti. Pe ultimele filme româneşti nu le-am văzut, din păcate. Nu sunt cea mai în măsură a judeca. Toată focalizarea mea e pe teatru acum. Dar mă bucur de reuşita unui Teo Corban care e un actor solid şi care merită recunoaşterea pe care o are acum. Sunt mulţi actori solizi care au activat în cinematografia ultimilor 20 de ani şi care merită să fie recunoscuţi acum.

Există anumite particularităţi pe care le are fie filmul, fie teatrul şi pe care nu le poţi disocia de context. Cum credeţi că va arăta teatrul peste 20-30, poate 50 de ani?

Eu cred că el n-o să dispară şi cred că o să redevină ceea ce a fost la început. La bun început era pentru puţini oameni. Totuşi, teatrul a fost, nu vreau să spun pentru elite, dar aşa a început până a ajuns în arenele romane sau în cele greceşti. A început în curţi regale, adică pentru puţini oameni. Nu cred că va dispărea, va fi o opţiune personală a tuturor. Nu cred că se calcă pe bombeu cu filmul. Cred că e loc pentru orice fel de manifestare şi, cu toate că suntem invadaţi de realitatea virtuală, cu atât mai mult omenirea cred că va avea nevoie de viu, de contact direct cu emoţia.

Teatrul de multe ori se bazează pe resurse insuficiente şi ar putea face apel la mult mai multe lucruri pe care să şi le integreze. Ar trebui să existe o fuziune de arte pe scenă fiindcă teatrul există ca „aici şi acum“ şi ar avea mult mai multe de exprimat. 

 Nu. E valabil tot ce-ai spus. Ştii că nu există o formă de teatru. Există teatru bun şi teatru prost. Cu siguranţă vor fi spectacole bazate doar pe viu, cu siguranţă vor fi spectacole de teatru-film, în film se va putea introduce teatru, n-ai de unde să ştii. Dar e loc pentru toată lumea. Cu cât mai întins evantaiul de posibilităţi de manifestare a artelor, cu atât mai bine.

Actorul rămâne nucleul teatrului...

Din punctul tău de vedere şi din punctul meu de vedere. Din punctul de vedere al regizorului, va fi regizorul (Râde).

Teatrul e în mare măsură al actorului, iar filmul e al regizorului.

Aşa zic şi eu.

Englezii ar putea afirma că baza teatrului e dramaturgul fiindcă aici există o foarte mare stimă pentru dramatug, care are un statut superior.

 Da, aşa e. Ştiu. Oricine ar fi regele teatrului, eu invit oamenii la teatru fiindcă nu mai contează la un moment dat dacă e actorul sau dacă e regizorul. Dacă produsul îmi provoacă mie ceea ce trebuie să-mi provoace – o emoţie, o întrebare poate, o oglindire într-o oglindă – atunci, din punctul meu de vedere, e OK.

Întrebări şi dileme fireşti

Au afirmat foarte mulţi creatori până acum că rolul artistului este nu să răspundă la întrebări, ci să le ridice. Această afirmaţie pare superficială şi autosuficientă.

 Aşa e. Şi nu numai că e superficială şi autosuficientă, e şi de a evada puţin. Nu ştiu dacă de la răspunsuri.

 Propuneri, mai degrabă?

Da, fiindcă un artist, după umila mea părere, trebuie el să-şi pună întrebări. Şi căutarea înspre răspuns al unui artist poate să echivaleze cu un răspuns  la o întrebare pentru tine în sală. Acesta mi se apre drumul cinstit. Dacă văd acolo pe cineva care îşi caută răspunsuri care undeva se oglindesc cu întrebările şi răspunsurile mele se produce ceea ce am zice că se numeşte catharsis. Dacă e prin filonul de emoţie.

Există o tendinţă, mă rog, în Marea Britanie există de decenii, dar în România abia acum începe să capete amploare, de a introduce în tematica spectacolelor o temă socială foarte puternică, să ridice întrebări de ordin social sau politic. Vi se pare o direcţie bună? Credeţi că teatrul ar trebui să fie mai degrabă spaţiul unor dezbateri?

Dacă pe mine, ca umil creator, mă interesează, şi focalizarea mea este pe spaţiul social-politic, s-ar putea ca eu să pot face un spectacol extraordinar pe această temă. Dacă focalizarea e acolo şi asta pe mine mă arde. Pe alţi artişti poate să-i ardă acest drum interior al unui creator. Totul e ca arderea să fie autentică şi atunci rezultatul e OK.

Nu ştiu dacă e bine, dacă e rău. Dintotdeauna a fost falia asta de teatru socio-politic. Probabil că provoacă, atunci când spectacolul e bun, şi răspunsuri şi întrebări. Sunt foarte de acord dacă e făcut cu ardere.

Aţi avut la un moment dat vreun rol pe care iniţial aţi crezut că nu o să-l duceţi până la capăt? Să gândiţi fie că nu e pentru dumneavoastră fie că ceva vă depăşeşte.

 Un singur rol am avut şi nu l-am făcut bine. A fost în Institut (actuala UNATC, n.a.) şi îl detest şi acum, nu ştiu de ce. Am suferit foarte tare că nu am putut să mă apropii de el. A fost Nina din Pescăruşul. Pe urmă nu s-a mai întâmplat. Chiar dacă am fost la Teatrul Bulandra timp de 12 ani, viaţa m-a ajutat să pot refuza lucrurile în care nu mă regăseam sau rolurile care nu îmi ofereau ceva în plus faţă de rolul de dinainte. Adică toate au trecut printr-un filtru al meu. Iar din ’99, de când sunt independentă, liberatea e deplină. Nu am jucat niciodată ceva care nu mi-a plăcut.

Totuşi, sunt actori care o fac din varii motive sau sunt constrânşi.

Evident. De aceea îţi spun că această libertate de alegere este un enorm privilegiu.

Asta înseamnă că trebuie înţeleasă şi cealaltă categorie.

Bineînţeles că trebuie înţeleasă. Şi cred că e o foarte mare şcoală de a face un rol până la capăt, cum Nina a fost pentru mine în Institut, că am dat examen cu el, de a-l face până la capăt în pofida stomacului.

 Ce nu v-a plăcut la acel rol mai exact? Sau cu ce n-aţi rezonat.

Nu am înţeles şi nu am rezonat din cauza asta... era exact monologul Ninei Mikhailovna Zarechnaya, care este o făcătură de teatru. E o formă de teatru mort într-un fel, un teatru declarativ. Ei, aia mi-a făcut pielea de găină şi atunci am spus nu, asta nu pot să fac.

Altfel, vă place Cehov?

O, îl ador! Deci, dacă mă întrebi care e autorul – Shakespeare e aparte, nici măcar nu mai e autor, e altceva –, e Cehov. Am şi jucat Cehov, piesa Trei surori, a fost un spectacol adevărat. 

Dintre dramaturgii români? Sau dintre cei care au emigrat, dar sunt de origine română.

Ei, sunt mai mulţi. Ionesco, îl ador. Joc în Scaunele, la Bulandra, de 10 ani şi mi se pare genial. Şi seară de seară, când joc în Scaunele, îi mulţumesc lui Ionesco şi bunului Dumnezeu pentru că este genial să joci un text genial. E aşa o voluptate! La fel cum e şi la Naum o voluptate extraordinară de a trăi în cuvintele unui om genial. Caragiale rămâne Caragiale. Vişniec îmi e foarte drag şi suntem prieteni. Sunt mulţi...

Privind în oglinda de celuloză

Aţi mai scris la propriul jurnal? Nu vă întreb dacă vreţi să publicaţi ceva, sunt doar curios dacă aţi mai notat câte-un gând.
 

Da, am mai scris. Scriu din când în când. Nu e programat nimic. Din când în când se scrie, şi cam atât. Vom vedea.

Şi cum se va intitula: 2009 – plus infinit?

2009 – plus infinit (râde), aş vrea eu. Habar n-am. S-a întâmplat chiar o mică minune cu jurnalul ăsta pentru că n-am crezut o secundă că va avea succesul pe care l-a avut, că va vinde 40 şi ceva de mii de exemplare şi că voi primi şi primesc în continuare mailuri şi mesaje de la oameni... căci foarte mulţi m-au cunoscut prin jurnal şi nu prin teatru, ceea ce este incredibil... şi după aceea au venit la teatru.

Uneori o carte călătoreşte mai rapid decât un spectacol.

Incredibil a fost. Nu m-am aşteptat. E una dintre marile surprize ale vieţii mele.

 Privind în urmă, aveţi un singur mare regret că ceva anume nu aţi reuşit să îndepliniţi până în ziua de azi? 

Nu. Pentru că am fost foarte atentă să nu rămân cu un regret în desagă. Şi atunci am încercat lucrurile până la capăt. Sunt chiar un om fericit şi ştiu că e un lucru rar... te uiţi la mine, nu-ţi vine să crezi, dar sunt un om mai mult decât fericit fiindcă sunt în echilibru cu mine, ceea ce cred că este cheie de fericire.

Una dintre aceste chei este să eliberaţi complet frica din viaţa dumneavoastră? 
Evident.

Şi are asta legătură cumva cu credinţa într-o sursă superioară?

Sursă superioară, spui bine, pentru că lumea îl numeşte Dumnezeu sau Sursă... ceea ce ştiu, ceea ce simt, ceea ce cred este că nu sunt buricul pământului, că nu sunt centrul universului, că nu mie mi se datorează totul, că sunt inclusă într-o mişcare mai mare, pe care o şi includ, n-am cum să spun, e...

 ...E ca un şarpe care-şi înghite coada.

E puţin aşa. Şi mai ales ca artist. A afirma că ceea ce ai reuşit în artă ţi se datorează sută la sută e semn de prostie. Tu poţi veni ca artist cu muncă, cu trudă, cu mijloace, cu studiu, cu ce vrei tu, dar dacă nu e şi o rază de inspiraţie care nu-ţi aparţine, nu iese nimic. Şi atunci trebuie să-ţi înclini fruntea şi să spui mulţumesc. Ceva de peste tine acţionează. Un artist nu e artizan sută la sută a propriei creaţii. În clipa în care o afirmă, din punctul meu umil de vedere, e semn prostie.

Vă referiţi la un artist veritabil, nu la un artizan pur şi simplu, fiindcă există şi categoria asta, deşi mulţi nu ar accepta că există...

Da, nu ar accepta că există, bineînţeles. Da, mă refer la un artist, nu la un artizan.

Nu simţiţi o angoasă sau o reţinere faţă de trecerea timpului? Citeam la un moment dat în Jurnal în fărâme al lui Ionesco ideea că prezentul a devenit doar un trecut care se prăbuşeşte-n viitor. 

Nu ştiu dacă e o angoasă, dar... nu, nu e o angoasă. Am afirmat şi continui să cred că e aşa că, cu cât trece timpul trebuie să ai mai mult umor. Fiindcă dacă nu ai umor este catastrofal.

Dacă nu ai umor să râzi de ridurile tale, de carnea care cade, de uitările tale, de faptul că totul se încetineşte, e un ceas la care eşti martor, deci dacă n-ai această calitate de martor la îmbătrânirea sau la trecerea timpului asupra ta, şi ochiul şi sufletul să fie dotate cu mult umor, poate să fie dramatic.

Dar această conştiinţă a faptului că clipa trece mie mi-a schimbat viaţa pentru că în momentul în care am conşientizat asta încerc clipă de clipă a vieţii mele să fiu prezentă în ea. Asta începe să fie o obsesie a vieţii mele.

În încheiere, puţină ilustraţie muzicală. Cântaţi la vreun instrument muzical?

 Ce-aş fi vrut! Da,  aş fi vrut la pian. Mi s-a zis că da, dar mult mai bine aş fi putut face vioară. Asta mi-a zis-o chiar Voicu, bătrânul Voicu. (Îşi priveşte intens degetele şi încheieturile mâinilor). M-a dus tata la el şi maestrul a zis că „Ooo, vioară putea să facă“.

Însă, nu, din păcate nu cânt. Dar în visele mele cânt foarte frumos la pian.