INTERVIU Actriţa Rodica Negrea: „Când lucram cu Dinu Manolache, ieşeau scântei“

Artista Rodica Negrea, care joacă alături de Ilinca Manolache, fiica ei şi a lui Dinu Manolache, în spectacolul „Mutter Courage“ la Teatrul Mic, povesteşte despre dragostea pe care a trăit-o alături de soţul ei.

Articol de Mirela Sandu, teatrolog

Actriţa Rodica Negrea (57 de ani), fostă studentă a Olgăi Tudorache, l-a cunoscut pe Dinu Manolache la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografie în 1980. După ce actriţa a absolvit, cei doi s-au căsătorit, iar în august 1985 s-a născut fiica lor, Ilinca Manolache. Din nefericire, Dinu Manolache s-a îmbolnăvit (o veche insuficienţă respiratorie s-a agravat) şi a murit, la vârsta de 43 de ani, pe 3 septembrie 1998. Rodica Negrea povesteşte că Dinu Manolache, soţul ei, a rămas pentru ea, chiar şi după moarte, o continuă sursă de inspiraţie, deşi cei doi aveau şcoli de teatru diferite. „Dinu avea şcoala lui Octavian Cotescu, format într-un realism imediat, eu aveam şcoala Olgăi Tudorache“, declară artista. Fiica ei şi a lui Dinu Manolache, Ilinca Manolache (29 de ani), joacă acum alături de mama sa, în „Mutter Courage“, de Bertolt Brecht, un spectacol eveniment la Teatrul Mic din Bucureşti, regizat de Victor Ioan Frunză. Actriţa Rodica Negrea a fost recent nominalizată pentru acest rol la Premiul UNITER pentru cea mai bună actriţă în rol principal.

„Weekend Adevărul“: De curând, aţi fost nominalizată la Premiile UNITER. Ce a însemnat această nominalizare pentru dumneavoastră?

Rodica Negrea: Evident, a fost o bucurie neaşteptată. În meseria noastră, nu primeşti când te aştepţi, ci când te consideri mai puţin pregătit. Este o recunoaştere a efortului pe care l-am făcut în timpul repetiţiilor şi, apoi, în faţa publicului, prin fiecare spectacol. Juriul care a făcut nominalizările a fost format din oameni tineri. Pentru mine, tinerii înseamnă foarte mult. Ei nu sunt încă „îmbătrâniţi în rele“ şi sunt proaspeţi în felul de a vedea, de a primi, de a simţi. Sunt liberi. Harul tânărului contează pentru mine, în acest moment, mai mult decât experienţa bătrânului. 

Vrăjitorul Victor Ioan Frunză 

Cum a fost întâlnirea cu piesa „Mutter Courage“ şi cu regizorul Victor Ioan Frunză la Teatrul Mic?

„Mutter Courage“ („Mama Curaj“) este pentru mine cel mai iubit rol. Este o permanentă descoperire. La fiecare spectacol îmi spune ceva nou. Îmi prilejuieşte revelaţii încântătoare şi întâlnirea cu un public special. Nu am crezut vreodată că voi juca acest rol, iar azi mă minunez cât de ataşată sunt de el. Şi asta i se datorează regizorului Victor Ioan Frunză: are un fel de a fi foarte tandru şi fin, e un mister felul în care te atinge şi te împinge către personaj. E asemenea unui vrăjitor, energia lui te duce acolo unde trebuie să fii, te îmbogăţeşte şi te face să te descoperi în permanenţă. Alături de el şi de scenografa Adriana Grand, repetiţiile au devenit un adevărat demers sufletesc. Cei doi au avut o viziune nouă, foarte curajoasă, asupra personajului şi a textului. 

Cum vă simţiţi să fiţi şi pe scenă mama lui Kattrin, interpretată de Ilinca, fiica dumneavoastră din viaţa reală?

Sunt foarte fericită, mulţumesc lui Dumnezeu că i-a dat Ilincăi harul de care avea nevoie pentru a ajunge în momentul de faţă. Colegii mei mai tineri – Ilinca Manolache, Ştefan Lupu, Cuzin Toma, Andreea Grămoşteanu – sunt vârfuri ale generaţiei lor, mă simt în siguranţă lângă ei. Ilinca şi-a câştigat singură, prin talentul şi munca ei, locul pe scenă. Reîntâlnirea cu Claudiu Istodor e un plus de încredere, iar Mircea Rusu este pe scenă cu adevărat perechea personajului meu.

„Ne-am iubit, ne-am luat“

În facultate, l-aţi întâlnit pe Dinu Manolache, care a devenit soţul dumneavoastră. Cum a fost viaţa împreună cu el?

Ne-am cunoscut în facultate, ne-am iubit, ne-am luat, am fost fericiţi. A fost! Ilinca este cel mai frumos dar de la Dumnezeu. A moştenit foarte multe de la tatăl ei. Cel mai frumos lucru pe care Ilinca îl are de la Dinu este felul în care trăieşte bucuria, bunătatea, râsul. Mă bucur că lumea o iubeşte aşa cum l-a iubit şi pe Dinu. A fost atât de bun şi de frumos, chiar şi în momentele în care vorbea despre sfârşitul pe care îl simţea. A plecat atât de repede dintre noi...

Legătura de cuplu v-a afectat relaţia de scenă cu Dinu Manolache?

Pe scenă am evitat să fim împreună, eram diferiţi ca stil. Am jucat împreună în „Nişte ţărani“, de Dinu Săraru, şi în „Scaunele“, de Eugène Ionesco. Ca tipologie eram foarte diferiţi, de aceea când lucram cu el ieşeau scântei. Dar aşa scoteam la iveală acea căldură care dă viaţă situaţiei. Aveam moduri total diferite de abordare şi de energie. El era la şcoala lui Octavian Cotescu, format într-un realism imediat. Mai târziu am „furat“ de la el asta. Eu aveam şcoala Olgăi Tudorache, care înseamnă enorm, dacă ştii să o faci bine. Dinu a fost pentru mine o mare sursă de inspiraţie. Chiar dacă atunci când era încă în viaţă nu am înţeles câte am de învăţat de la el, după ce Dinu nu a mai fost, de multe ori m-am raportat la el... Deseori m-am surprins analizând replici sau situaţii, aşa cum mă gândeam că ar fi făcut Dinu.

„Mutter Courage“, interpretată de Rodica Negrea, nu poate face negustorie pentru că e mamă, şi nu poate fi mamă pentru că face negustorie, în timpul războiului.      

„Credinţa m-a ajutat în momentele grele“

Spuneaţi undeva că „tot ce ni se întâmplă stă sub semnul divinităţii“...

Lucrurile importante din viaţa noastră sunt alcătuite undeva, sus. Fiecare eveniment din viaţa mea s-a întâmplat pentru a mă forma, a mă defini uman şi profesional. Sunt un efect al tuturor lucrurilor care mi s-au întâmplat din copilărie până în ziua de azi. 

Ce v-a ajutat, de-a lungul vieţii, să depăşiţi momentele grele?

Credinţa m-a ajutat să depăşesc şi momentele grele, şi pe cele bune. Lucrurile fantastice nu mă îmbată, iar pe cele mai puţin uşoare le duc cu speranţa în grija lui Dumnezeu. Am primit totul în viaţă cu sentimentul că sunt praguri pe care trebuie să le depăşesc şi, astfel, să mă îmbogăţesc. Mi-e frică de cuvinte pentru că în secunda în care le emit am senzaţia că nu reuşesc să spun ceea vreau să spun. Se pierde acel mister al senzaţiilor. 

Ilinca este cel mai frumos dar de la Dumnezeu. Cel mai frumos lucru pe care îl are de la tatăl ei este felul în care trăieşte bucuria, bunătatea, râsul. 

Iinca Manolache, în vârstă de 29 de ani , o joacă pe Kattrin, fiica mută a Annei Fierling, în spectacolul „Mutter Courage“

 „Organismul actorilor este ca un violoncel“

Jucaţi din 1980 la Teatrul Mic. Cum aţi depăşit acei ani grei de după ’89?

Pe această scenă m-am născut ca actriţă. Am avut câteva tentative de a pleca. În anii ’90 ceva îmi spunea că ar trebui să plec. Am rămas şi probabil că am făcut bine, chiar dacă am avut şi momente de nemulţumire, am reuşit să îmi regăsesc echilibrul. Atunci regizorii şi o parte dintre actori au plecat din teatru, s-a modificat structura teatrului şi felul lui de a funcţiona. Au venit regizori din afară: întâi Andreea Vulpe, apoi Ştefan Iordănescu, care a montat „Peer Gynt“, de Henrik Ibsen. A urmat o perioadă de aşteptare pe care am folosit-o pentru a fi alături de Ilinca în momentele cele mai frumoase ale copilăriei ei. Nu am încetat să merg la spectacole. Tot ceea ce vedeam şi trăiam se aşeza undeva în mine, învăţ tot timpul. Mă inspiră enorm toţi cei din jurul meu. În anii în care sălile de teatru erau goale, Dragoş Galgoţiu a pus în scenă „Scaunele“ de Eugène Ionesco, cu Dinu Manolache şi cu mine. Alături de ei, am descoperit universul lui Ionesco şi al poeziei din teatrul său. 

Eu cu Dinu Manolache aveam pe scenă moduri total diferite de abordare şi de energie, dar aşa scoteam la iveală acea căldură care dă viaţă situaţiei. 

Dacă ar fi s-o luaţi de la început, aţi alege altă profesie?

Toate lucrurile importante din viaţa mea s-au întâmplat după un duş cu apă rece, care mi-a întărit deciziile. Sandei Manu îi datorez foarte mult. Înainte de a da examen la facultatea de teatru, a încercat să mă deturneze spre regie. Am ales actoria şi timpul mi-a dovedit că nu am făcut rău. N-aş da niciodată meseria de actor pentru nimic altceva pe lume. Oamenii care fac această meserie sunt aleşi de Dumnezeu. Fiecare dintre noi este foarte responsabil pentru momentul său de pe scenă. Putem bucura sau întrista un spectator în câteva minute. Acest lucru l-am simţit când am văzut-o la televizor pe Leopoldina Bălănuţă în „Doi pe un balansoar“, de William Gibson. Ea şi marii noştri artişti pe care i-am văzut în copilărie la televizor, într-un oraş de provincie, m-au inspirat să mă înţeleg şi să mă descopăr. Serile de teatru erau adevărate lecţii de istorie şi de viaţă. Acestea au însemnat foarte mult pentru generaţia mea.

N-aş da niciodată meseria de actor pentru nimic altceva pe lume. Fiecare dintre noi este foarte responsabil pentru momentul său de pe scenă. Putem bucura sau întrista un spectator în câteva minute. 

Ce şanse au să îşi facă meseria actorii proaspăt absolvenţi?

Este foarte greu pentru ei, în primul rând, pentru că nu au cum să se angajeze într-o instituţie de stat. În acest moment, posturile sunt blocate. Sunt foarte mulţi tineri talentaţi. Aici intervine şansa pe care fiecare dintre ei o are. Altfel, ei au acum alte oportunităţi. Au şansa Teatrului Luni de la Green 

Hours, a Teatrului Godot unde mereu se întâmplă ceva nou, a Teatrului Act şi a altor teatre recent deschise. Faţă de noi, tinerii au mult mai multe variante, însă sunt prea mulţi pentru nevoile teatrelor. Îi cunosc pe majoritatea actorilor tineri pentru că, fiind colegi cu fiica mea Ilinca, îi urmăresc îndeaproape. Tudor Aaron Istodor este un exemplu de actor care a ales să fie autonom, deşi joacă şi în teatrele profesioniste. Dintre colegii de clasă ai Ilincăi, Dan Rădulescu şi Andrei Runcanu joacă atât în teatrul independent, cât şi în teatrele profesioniste. Ei şi mulţi alţii şi-au câştigat locul lor în generaţia din care fac parte şi în teatrul românesc.

Vă simţiţi publicul aproape când sunteţi pe scenă?

Actoria este o meserie în care, ca şi la sportivi, dacă nu funcţionează toate organele interne cum trebuie, nu poţi continua. La noi, organismul nostru este ca un violoncel. În ceea ce mă priveşte, cred că vocea lui Luciano Pavarotti ar putea să spună ceea ce îmi doresc pentru publicul meu. El avea puterea de a-l emoţiona atât pe ţăranul care coseşte iarba, cât şi pe Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu sau pe oricare dintre noi. Mi-aş dori să pot să fiu asemenea lui atât pentru spectatorii care aşteaptă lucruri mari, cât şi pentru cei care mă opresc pe stradă pentru că m-au văzut la televizor.