Ada Milea (41 de ani) s-a mutat în clasa I de la bunici din Târgu Mureş, unde s-a speriat de teatru, la părinţi la Bistriţa, unde i-a plăcut teatrul. S-a înscris apoi la facultate în Târgu Mureş, cu o chitară în braţe, ca să înveţe să fie actriţă. Din 2003 pune în scenă spectacole muzicale după versurile unor poeţi precum Ion Mureşan şi Gellu Naum, texte ceva mai cuminţi decât cele scrise de ea.

Ada Milea s-a apucat de muzică şi de teatru în primii ani de liceu. În timp ce părinţii o vedeau deja studentă la medicină, bunicii se asigurau că nepoata lor are o chitară la care să cânte. Ei i-au cumpărat primul instrument muzical. Împreună cu o colegă, Milea scria atunci versuri despre elevi şi profesori, pe care le înţelegeau numai cei care cunoşteau personajele. O melodie hard rock, bunăoară, al cărei început suna cam aşa: „Dirigu’ intră în clasă/ Se pune cu fundul pe masă“, descria „felul în care dirigintele făcea anunţurile neplăcute“. Peste ani, când s-a hotărât să cânte despre călătoriile lui Apolodor, pinguinul din cărţile poetului şi prozatorului Gellu Naum, Milea a văzut cum „hazardul obiectiv“, pomenit deseori de autorii suprarealişti, intervine şi asupra lumii ei: s-a mutat chiar în blocul unde locuia Lygia Naum, soţia scriitorului, care rămăsese singură din 2001. O întâlnire cu Ada Milea n-are loc sub copertina interviului formal, ci e o conversaţie bizară şi totodată reconfortantă, căci ea vorbeşte atât cu reporterul, cât şi cu reportofonul, cu publicul adică. Se-apleacă spre reportofon şi întreabă: „E despre copilăria mea acest interviu?“. Da, şi nu numai.  

„Weekend Adevărul“: V-aţi pus întrebarea în ce măsură sunteţi cântăreaţă pe scenă şi în ce măsură actriţă?

Ada Milea: Mi-au pus alţii întrebarea şi îmi dau seama că, fugind din ambele teritorii, mi-am găsit o zonă-n care regulile sunt mai generoase. Pentru mine muzica e un fel de consecinţă a altor lucruri. De exemplu, văd cum actorii obţin un sunet din te miri ce gând. Dacă le ceri direct sunetul, unii nu-l vor găsi niciodată, dar, dacă le dai un gând sau un gest, îl obţin atât de uşor! Avem în „Alcool“ (n.r. – spectacol după versurile poetului Ion Mureşan) un actor care ajunge la sunetul de care avem nevoie numai dacă se freacă la ochi.

Aţi copilărit în Târgu Mureş. Acolo v-aţi dat seama că vă place teatrul?

Acolo mi-am dat seama că mă sperie. La grădiniţă eram scutită de teatru şi toţi colegii mă invidiau. Un păpuşar mi-a arătat odată lupul mult prea brusc şi m-a speriat, aşa că  plângeam suficient de tare când eram anunţaţi că mergem să vedem vreun spectacol. Asta se întâmpla la Târgu Mureş, în copilăria de grădiniţă pe care-am petrecut-o la bunici. Când am început şcoala, eram deja în Bistriţa şi mă jucam în faţa blocului, cu cheia la gât. Mereu am stat la bloc. În Bistriţa am locuit pe Aleea Merilor, unde nu e niciun pom. 

Cu sania pe crematoriul spitalului

Ce amintiri aveţi cu bunicii?

Bunicu’ avea o grădină  în vârful dealului la care plecam de-acasă şi pe ploaie. Mi-a povestit că-i spuneam: „Da’ ce, pe tine nu te plouă? Vin şi eu!“. Cred că, până la urmă, sunt o fiinţă rurală. Îmi plăcea să dau cu sapa, să văd cât au mai crescut plantele, să ud roşii, dar îmi plăcea mai ales la pescuit. Bunică-mea era aşezată: citea cărţi siropoase şi se uita la seriale după ce-au năpădit televizorul Isaurele şi „tinerii neliniştiţi“. De-aia îmi plăcea mai mult cu bunicu’ pe coclauri.

Ce vă jucaţi la ţară la vremea aia?

Culmea, îmi amintesc numai jocuri absurde. Împreună cu nişte copii din sat aşteptam autobuzul şi, când trecea, smulgeam iarba de pe şanţ şi-o aruncam în sus strigând: „Ura! Ura!“. Cred că trecea o dată pe zi. Era aglomerat, aglomerat, că oamenii transportau şi animale.  

 La vârsta de 2 ani, cu bunicul ei         Foto: Arhiva personală

Alte jocuri, mai puţin „absurde“, vă vin în gând?

Alea orăşeneşti, din faţa blocului: „Ţară, ţară, vrem ostaşi“, „Fierbe“ sau „Elastic“. Iarna ne dădeam cu sania pe un deluşor despre care la mulţi ani după aceea am aflat că era, de fapt, crematoriul spitalului. Cred că nu era funcţional, că nu-mi aduc aminte să fi văzut ieşind fum de acolo.  

La grădiniţă eram scutită de teatru şi toţi colegii mă invidiau. Un păpuşar mi-a arătat odată lupul mult prea brusc şi m-a speriat

„În comunism inventam jocurile cozii“

Aţi regretat mutarea din Târgu Mureş la Bistriţa?

Fiecare loc are farmecul lui. Când eşti copil laşi lucrurile să ţi se întâmple şi, chiar dacă mi-ar fi plăcut mult mai mult în Târgu Mureş, nu-mi amintesc de vreo tragedie a mutării. De fapt, nu percepeam ca fiind rele nici cozile din vremea comunismului. Nu-mi puteam imagina că lumea e posibilă fără ele. Erau şi alţi copii, ne distram, ne împingeam pe-acolo şi inventam jocuri ale cozii. Bunică-mea socializa, schimba reţete, uneori nici nu ştia ce se vinde în capătul cozilor la care stăteam. 

Povestiţi-mi cum a fost în clasa I. 

Ştiu că mă stresau cordeluţele. Erau elastice, strâmte, albe şi trebuia să le ţinem peste urechi. Vai, ce mă dureau urechile! Înnebuneam dacă îmi puneau şi fundiţe. Totuşi, îmi amintesc o chestie simpatică. Făcusem ceva nasol, nu mai ştiu ce, şi tata a ţipat la mine, dar eu i-am zis cu înflăcărare: „Tu ştii la cine strigi? Tu ştii cine sunt eu? Ştii ? Sunt viitorul luminos!“. L-a apucat râsul şi s-a dus naibii momentul educativ. Dar eu chiar am crezut că sunt „viitorul luminos“ şi că „Partidul ne călăuzeşte paşii“, că noi „vom construi o societate multilateral dezvoltată“ şi tralala, pentru că aşa ne învăţau la şcoală. Îmi aduc aminte de un coleg, Bogdan, care în clasa a V-a l-a imitat pe Ceauşescu la fereastră: „Dragi trecători, plasele voastre fâlfâie...“. Noi muream de râs, în timp ce trecătorii se grăbeau crispaţi. Habar n-aveam la ce faptă eroică asistam, iar colegul habar n-avea la ce acţiune periculoasă se deda. Dirigintele l-a pedepsit spectaculos: l-a mutat în ultima bancă, l-a obligat să se tundă „la zero“ şi abia atunci am realizat că Partidul nu glumeşte. 

 La o serbare, în clasa I 

„Eram o elevă banală“

Părinţii v-au prevenit să nu-l vorbiţi de rău pe Ceauşescu?

Doamne fereşte! Când eşti copil, îţi vine să te joci făcând fix invers decât eşti rugat să faci. De exemplu, când am văzut-o pe bunică-mea că îşi scoate dinţii şi ea mi-a zis: „Asta se numeşte «proteză», te rog să nu mai spui nimănui că am aşa ceva“, toţi musafirii erau imediat informaţi că „Bunica are proteză!“. 

Aţi fost pionieră? 

M-a prins Revoluţia pionieră. Eram o elevă banală: nu învăţam nici bine, nici rău. De fapt, aveam o minte pentru profilul uman şi eram rătăcită la cel real.    

Un coleg, Bogdan, l-a imitat în clasa a V-a pe Ceauşescu la fereastră: «Dragi trecători, plasele voastre fâlfâie...». Noi muream de râs.

În şcoala generală vă plăcea să citiţi?

Aveam o profă de germană de la care am auzit de Kafka. Abia mai târziu mi-am dat seama că poveştile care „parazitau“  ora de germană mi-au căzut mai bine decât germana. Oricum, am pentru ce să-i mulţumesc profei.

Aţi învăţat limba germană, aşadar?

Se pare că da. Tocmai am avut premieră cu versiunea germană a concertului „Apolodor“, la Secţia germană a Teatrului Gong din Sibiu. 

Între teatru şi medicină

La liceu de ce v-aţi înscris la profilul fizică-chimie?

Aproape toată lumea mergea spre mate-fizică, iar dacă nu erai suficient de bun cădeai la fizică-chimie. Dar a fost fain. M-am împrietenit cu elevi de la filologie – mulţi dintre ei erau în trupa de teatru a liceului – şi eram, în felul ăsta, oarecum, şi la filologie. Oricum, nu-mi amintesc să o fi simţit ca pe o alegere măreaţă: „Oare destinul meu urlă către filologie sau către real?“. 

V-aţi alăturat trupei de teatru?

Da, un prof mişto de mate s-a prins că mă interesează zona, mi-a dat nişte cărţi şi mi-a zis să mă duc la cercul de teatru. Încă un moment important a fost  la ora de biologie, când profa a spus: 

„Cine dă la medicină să meargă pe un rând, cine dă la orice altceva să meargă pe celălalt rând“. Eu eram pe rândul cu medicina şi s-a mirat profa: „Doamne, tu dai la medicină?“ şi-apoi m-a dus la un actor la Cluj să îi recit ceva. Am o listă lungă, lungă de oameni care m-au ajutat să nu dau la medicină, dar cel mai tare m-au ajutat părinţii (foto), a căror insistenţă m-a făcut să fac exact invers decât îşi doreau ei. 

Părinţii ce lucrau?

Mama e medic, iar tata inginer. 

Mama voia să daţi la medicină?

Amândoi. Toţi părinţii îşi doresc meserii serioase pentru copiii lor. Mie îmi era groază. Vedeam numai boli, boli, boli, iar mama s-a luptat cu ele dintotdeauna. Vecinii, prietenii şi cunoştinţele aveau mereu prieteni, vecini şi rude bolnave pentru care cereau sfaturi, păreri şi consultaţii prin telefon în timpul liber al mamei. Nici nu vreau să mă gândesc cum arăta timpul ei ocupat. Mi se părea o meserie non-stop. 

Chitară în loc de matematică

Nu credeţi că v-aţi fi descurcat cu responsabilităţile pe care le implică această profesie? 

Nu cred. Am o admiraţie uriaşă pentru medicii care reuşesc să reziste psihic şi să rămână, totuşi, oameni. Când viaţa cuiva depinde de tine şi o decizie proastă poate fi fatală sau când eşti neputincios şi pacientul moare în ciuda eforturilor. Nu cred că aş fi putut avea vreodată luciditatea unui medic bun. 

«Femurul» e inspirat dintr-un fapt real. A apărut o ştire despre nişte studenţi la medicină care şi-au căutat material didactic în cimitir.

Colegii mei de liceu, care se pregăteau pentru admiterea la medicină, ascultau des „Femurul“.

„Femurul“ e inspirat dintr-un fapt real. Când eram la facultate, a apărut o ştire despre nişte studenţi la medicină care şi-au căutat material didactic în cimitir. Colegii de la teatru s-au chinuit cu improvizaţii după prostiile pe care le cântam eu, dar a fost foarte haios. Făceam schiţe cât mai surprinzătoare, pentru ca ei să aibă lucruri cât mai complicate de improvizat şi m-am bucurat că i-a trecut prin cap profului de improvizaţie aşa un exerciţiu. Jumate din primul meu album de-acolo se trage. 

Versuri îndrăzneţe despre profesori

Cum aţi învăţat să cântaţi la chitară?

Trebuia să fac teme la mate împreună cu o colegă bună la materia asta, dar în loc de teme am făcut chitară.

Atunci am învăţat trei acorduri: la, re şi mi major şi am inventat un cântec care avea câte-o strofă pentru fiecare coleg. Vai, ce ne-am distrat! După aceea, am trecut la cântece despre profi. Râdeau toţi elevii de înnebuneau, dar erau de „uz intern“ – doar cine îi cunoştea pe respectivii putea să se amuze. 

Profesorii au auzit cântecele?

Din păcate, pe unele, da. Au râs şi ei pe alocuri. Vai, am făcut un cântec hard rock: „Dirigu’ intră în clasă/ Se pune cu fundul pe masă“, în care era descris, cu o precizie oribilă, felul în care dirigintele nostru făcea anunţurile neplăcute. 

V-au cumpărat părinţii chitară?

Bunicii mi-au cumpărat. Maică-mea, când mă auzea zdrăngănind, zicea: „Lasă chitara, fă fizică!“. Tata, la fel. Cred că bunicii îşi dădeau seama de toate lucrurile înainte să apuc să mi le doresc. 

Înainte să intraţi la liceu a fost Revoluţia.

Da, eram încă elevă în şcoala generală şi m-a prins la Târgu Mureş, în vacanţă. Îmi aduc aminte împuşcăturile, tancurile, lumea care striga, poliţia, armata. Împuşcăturile au fost seara; eram deja în casă şi părea că se-aude sonorul unui film cu scene dure de război. Ne-am speriat îngrozitor. 

Când v-aţi dat seama că Ceauşescu nu merita să fie iubit?

Cred că... Nu vă zic!  Bine, vă zic. Când mi-am dat seama că ungurii, ale căror posturi de televiziune se vedeau cu chiu, cu vai, transmiteau mult mai multe desene animate decât postul nostru unic, de două ore, rezervat discursurilor tovarăşului. Atunci, probabil, m-am gândit că nu-mi place ceva. Am trăit într-o lume în care zi de zi auzeam cântece patriotice şi poezii despre „tovarăşul mult iubit“, am fâlfâit multe steaguri la manifestaţiile comuniste, am mers şi la muncile agricole şi habar n-aveam că era ceva în neregulă. Nu judecam, doar făceam. 

Întâlniri importante, într-o galerie de artă 

Ce muzică aţi ascultat înainte de Revoluţie?

Ascultam ce-ajungea la Bistriţa. 

De exemplu?

N-aş da exemple!

Unul măcar. N-o să se prăbuşească lumea.

Bine: Dan Spătaru şi Angela Similea.

Atunci circula şi muzica celor de la Pink Floyd.

Da, dar trebuie să te intersectezi cu unii care ascultă. După Revoluţie am cunoscut nişte oameni faini, pentru că am intrat într-o galerie de artă pur şi simplu că-mi plăcea un tablou care se vedea de afară. Era un tablou de Ion Dumitriu, o umbră în iarbă. M-am întrebat: „Oare costă să intru aici? Oare zbiară cineva la mine dacă intru?“. Am intrat şi am tot revenit. Eram mai mulţi care ne întâlneam acolo şi făceam schimb de cărţi sau citeam texte. La galeria aia am citit prima dată Ion Mureşan. Ştiam pe de rost aproape tot volumul lui de debut: „Cartea de iarnă“, dar, pentru că-mi plăcea, credeam că murise de mult timp. Am aflat că trăieşte abia când au anunţat unii că vine la galerie. Acolo serveam lumea cu biscuiţi şi suc la vernisaje. În locul ăla e restaurant acum. 

La galeria aia am citit prima dată Ion Mureşan. Ştiam pe de rost aproape tot volumul lui de debut: «Cartea de iarnă»

Prima oară îm faţa unui microfon

Cum a fost întâlnirea cu poetul Ion Mureşan?

L-am servit cu biscuiţi, ca pe toţi ceilalţi. Eu muream de emoţie, iar el habar n-avea. Tot atunci, cred că eram prin clasa a X-a, am avut şi primul meu succes de public şi am văzut ce forţă uriaşă au cuvintele. Poţi să schimbi percepţia oamenilor şi poţi să-i faci să te dispreţuiască şi să te iubească în câteva secunde. Pe vremea aceea existau „Saloanele Rebreanu“, adică evenimente culturale la care participau personalităţi importante ale vremii. La un moment dat, nişte filozofi îngâmfaţi s-au purtat oribil cu publicul bistriţean; au făcut glume ieftine cu privire la inteligenţa spectatorilor. Comentau că nimeni nu pune întrebări la microfonul special destinat publicului şi aveau o atitudine atât de dispreţuitoare, încât nu m-am putut abţine şi-am pornit spre microfon. Unul dintre ei, observând că o elevă urmează să ia cuvântul, a continuat: „Publicul bistriţean şi-a găsit o reprezentantă pe măsură“. Lumea din sală se uita urât la mine şi era clar că ar fi dorit ca o persoană impunătoare să vorbească, iar eu mă aflam în faţa unui microfon pentru prima oară în viaţa mea. Cu nod în gât, am spus: „Am o întrebare“. Unul dintre filosofi a râs cu dispreţ şi-a continuat: „Fireşte că aveţi o întrebare“. Publicul parcă se uita şi mai urât la mine, iar eu am zis: „Întrebarea mea e… dumneavoastră ştiţi de ce nu pune nimeni întrebări?“. Şi-am plecat în  aplauzele publicului. 

Ce oameni de cultură mai veneau la Bistriţa?

Veneau Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu. Am văzut un video cu Părintele Steinhardt, pe care nu l-am prins. Bine, ăştia cu adevărat mari erau foarte mişto. Îngâmfaţilor nu le-am reţinut numele. 

„Eu, care cântam înainte de a pleca: «Mi-aş băga... graniţa în raniţă», m-am trezit în situaţia de care făceam mişto“

Cum suna prima melodie pe care aţi compus-o?

Prima mea melodie? După ce am citit „Jurnalul de la Păltiniş“, în care apărea un text scris de domnul Pleşu, am făcut pentru versurile astea un cântecel pe care nu l-am cântat niciodată: „În Ardealul plin de dealuri/ Printre brazi crescuţi pieziş/ Între vremuri fără maluri,/ Sus, la locul Păltiniş,/ Ca o perlă prinsă-n scoica/ Unui ceas întîmplător,/ Îşi petrece domnul Noica/ Umbletu-i netrecător“. 

Să vă întreb şi de prima înregistrare?

Cândva, înainte de ‘97, când îmi doream să dăruiesc cuiva o casetă cu cântecele mele, apăsam „rec“ pe casetofon şi cântam până se termina banda. Un astfel de exemplar a ajuns la domnul Ion Mureşan. Partea interesantă a acelei înregistrări e când se aude bunica mea întrebând: „Ada, ce să-ţi fac pentru diaree: cartofi copţi, sau orez fiert?“ şi se aude şi vocea mea: „Taci, bunico, înregistrez!“. Apoi, bunica din nou: „Ce? Orez?“. Am păstrat intervenţia bunicii, pentru că-mi plăcea mai mult decât cântecele.  

Concert cu Anca Hanu, Bobo Burlăcianu şi Ada Milea     Foto: Cătălina Drăghici

Nina Cassian i-a purtat noroc la examen

Cum a fost admiterea la teatru?

Ţin minte că, până mi-a venit rândul la litera „m“, toţi care au ieşit din sala de examen s-au plâns: „Nu ascultă nimeni! Vorbesc unii cu alţii, sau se uită pe fereastră, sau pe pereţi“. Într-adevăr, când am intrat acolo, era exact ca în descriere. Unul dintre profesori a zis cu un ton dezamăgit: „A, ai «Când stăpânul nu-i acasă» de Emil Gârleanu? Bine, dă-i drumu’!“. Nimeni nu risipea vreun dram de atenţie pe mine, aşa că am urlat titlul: „Când stăpânul nu-i acasă!“. În secunda următoare, toată lumea se uita la mine interzisă şi am continuat pe un ton drăgălaş: „de Emil Gârleanu“. În dimineaţa altei zile de examen, m-am trezit cu „un poem în limba spargă“ al Ninei Cassian în cap. Era ca o melodie care tot revine şi nu mai scapi de ea: „Te-mboridez, guruvă şi stelpică norangă/, te-mboridez să-ţi calpeni introstul şi să-ţi gui“. Comisia mi-a cerut un poem de forţă. Aveam o grămadă, dar eram blocată în poemul Ninei Cassian. Ce era să fac? L-am spus. În forţă. Mi-au cerut şi un poem de dragoste şi, pentru că nu-mi venea alt poem în minte, l-am spus pe acelaşi  folosindu-mă de toată gingăşia şi sensibilitatea de care eram capabilă. Cred că m-au crezut inventivă. 

Prima mea melodie? După ce am citit «Jurnalul de la Păltiniş», în care apărea un text scris de domnul Pleşu

Aţi avut ce învăţa de la profesorii din facultate?

Am fost colegă cu Sorin Leoveanu, care a ajuns un mare actor, deci cred că au fost OK profii. 

Care a fost întâiul rol serios?

Trebuie să fie neapărat rol de om?  Doamna a doua din „Richard al II-lea“? E mic, da, dar măcar e om. Am lucrat la Teatrul Naţional din Târgu Mureş şi a fost haios examenul de intrare în teatru, sau cum s-o fi numit. Am crezut atunci că o pot ajuta pe „Regina“ din „Richard al II-lea“, care a aflat târziu că are examen pentru postul pe care îl ocupa deja. Colega a jucat-o pe regină şi m-a rugat să citesc toate celelalte roluri. Au fost vreo şase şi, din cauza asta, ajunsesem să joc cu mine cam mult, să mă surprind cu replici care erau tot ale mele şi să devin alt personaj când mă aşteptam mai puţin. A devenit comedie ditamai drama, iar lumea râdea în sală, că era permis accesul publicului. Asta n-a prea ajutat-o pe colegă. Când mi-a venit rândul, domnul Alexandru Darie, şeful comisiei, a zis: „Ce faci? Iar joci? Tu ai făcut o grămadă de roluri!“, iar eu am răspuns: „Da, da’ numa’ ăsta-i al meu“. Eram cu „Elogiul nebuniei“ al lui Eramus din Rotterdam, cu care am fost şi la Gala Tânărului Actor, în anul în care am terminat.

„Radu Afrim mi-a dat roluri de oameni“

Dintre rolurile interpretate în spectacolele de teatru, v-a bucurat vreunul?

Nu-s o actriţă bună şi din cauza asta cred că n-am putut savura vreun rol. Radu Afrim a fost generos şi mi-a dat roluri de oameni: am jucat în „De ce fierbe copilul în mămăligă“ la Odeon şi în „No Mom’s land“ la Green Hours. Parcă, parcă-n astea m-am simţit puţin bine într-un personaj.

Nimeni nu risipea vreun dram de atenţie pe mine, aşa că am urlat titlul: «Când stăpânul nu-i acasă!». În secunda următoare, toată lumea se uita la mine 

Aţi lucrat la Cirque du Soleil, în Canada. Cum aţi ajuns acolo?

Domnului Dan Chişu i s-a părut că un rol din noul lor spectacol mi se potriveşte. Mi-a zis: „Caută  Cirque du Soleil interpretă pentru un personaj care pare că eşti tu“. Nu ştiam nimic despre ei, pentru că în 2001 nu prea se ştia în România de spectacolele lor şi de-aia nu m-au paralizat emoţiile când le-am trimis variantele mele la ceea ce îmi trimiteau ei. După ce-am ajuns acolo şi am văzut că e „o altă planetă“, am rămas cu gura căscată. M-a impresionat teribil capacitatea lor de a aduna gimnaşti extraordinari şi clovni mortali din toate zonele lumii, iar dotările tehnice de la scenă şi din sălile de repetiţii erau de-a dreptul şocante. Oamenii ăia reuşeau să te facă să vezi lucruri imposibile. Eram atât de mândră că lucrez acolo! Orice canadian se uita cu admiraţie maximă când afla că fac parte din circ, iar orgoliul meu se hrănea binişor din asta. În fine, la un moment dat, când muzica repetată separat a venit la scenă, a existat un moment de revelaţie şi pentru echipa artistică, şi pentru mine. Culmea e că la o zi distanţă de momentul în care au zis cu entuziasm „Great, Ada!“, au ales o variantă liniştitoare. E bine că toţi am preferat să plec. A fost frumos şi sunt bucuroasă că am fost acolo, dar sunt fericită că m-am întors. 

Un moment suprarealist                  Foto: Eduard Enea

„Bubele“ din Canada

Cum a fost revenirea în ţară?

Ai mei s-au speriat. Nu înţelegeau cum se poate ca, într-un timp în care toată lumea vrea să plece din ţară, eu să fiu atât de nebună încât să mă întorc. Dar spaima că îmi reduc viaţa artistică la un singur spectacol, în care cânt o variantă liniştitoare a muzicii altcuiva, era uriaşă.  Şi mai era ceva groaznic: dorul. Nu credeam deloc în el. Nici nu l-am simţit până n-am plecat. N-am ştiut că există  „dorul de un loc“, dar acum cred că avem nişte rădăcini invizibile şi orice-am face nu ne putem smulge din ele. Totul era minunat, contractul era bun, viaţa frumoasă, dar parcă nu eram acolo cu totul. Eu, care cântam înainte de a pleca: „Mi-aş băga... graniţa în raniţă“ şi „Adio, plec din poporul meu“, m-am trezit exact în situaţia de care făceam mişto.

Nu v-a părut rău că v-aţi întors?

Nu. Cirque e grandios, iar mie îmi plac lucrurile mai puţin spectaculoase. Mă rog, îmi place să cred că interiorul grandios al spectatorului poate fi declanşat de te miri ce lucruri simple. Acolo eram „pe altă planetă“, care are frumuseţea şi „bubele“ ei. Am plecat din lumea încruntată a „bubelor“ noastre româneşti şi am ajuns pe planeta zâmbetelor fixate la psiholog. ;

Soţia lui Naum i-a zis despre opera scriitorului: „Nu trebuie s-o pricepi, las-o să se întâmple“

Când aţi început să-i citiţi pe Gogol şi pe Naum?

Primul Gogol a venit de la cineva din Bistriţa care mi-a dat „Suflete moarte“, iar curajul pentru alţi Gogoli a apărut mult mai târziu. Primul Naum a fost, da, „Apolodor“, după care m-am chinuit să-i citesc poezia adevărată şi mi se părea că nu pricep nimic. După ce am cunoscut-o mai bine pe doamna Lygia Naum, am avut curaj să-i zic că eu nu înţeleg mare lucru, dar ea a râs şi mi-a spus: „Nu trebuie s-o pricepi, las-o să se întâmple“. Cu fraza asta, pur şi simplu parcă ar fi tras o perdea de pe toată lectura mea din Gellu Naum şi-am citit cu enormă bucurie după aceea!  

Aţi fost la Comana, unde au locuit soţii Naum?

Când trăia doamna Naum, da. Nu ştiu ce se întâmplă, dar mie îmi mor locurile odată cu oamenii. După ce au murit bunicii mei, mi-a murit şi Târgu Mureşu’ şi după ce a murit doamna Naum a murit şi Comana. Noi două eram vecine la bloc, pe Ştefan cel Mare, aproape de Strada Ghiocei unde s-a născut Gellu Naum. Prima dată când m-am dus la ea, să vorbim despre drepturile de autor, locuia pe lângă Arcul de Triumf. După jumătate de an, când am venit cu producătorii discului, ei mi-au zis să ne vedem chiar în faţa blocului meu. M-am mirat: „Eu tocmai m-am mutat şi ştiţi deja unde locuiesc?“. „Nu, acolo locuieşte doamna Naum“. „Cum să locuiască acolo? Stă lângă Arcul de Triumf“. „Tocmai s-a mutat“. Ne-am mutat cam deodată.

Pe vremea când se certau mai tare românii cu ungurii, am supărat nişte oameni cu piese care românilor li se păreau antiromâneşti, în timp ce ungurii aveau impresia că sunt antimaghiare. Eu, fiind jumi-juma, i-am enervat şi pe unii, şi pe alţii

„Cum naşte o actriţă, o înlocuim cu Bobo“

Cum aţi început colaborarea cu Bobo Burlăcianu de la Fără Zahăr?

Lucram la „Don Quijote“ şi aveam nevoie de un personaj: Scriitorul. L-am întrebat dacă ştie să cânte la chitară electrică, iar el a zis că nu şi pentru mine era perfect, pentru că aş fi vrut ca instrumentul să fie mai mult personaj decât chitară. Bobo a transformat-o în maşină de scris.  De atunci am colaborat într-o mulţime de proiecte şi am avut o groază de concerte. E haios că Bobo ştie majoritatea cântecelor mele şi a început, de curând, să facă înlocuiri pentru Teatrul Naţional din Cluj: cum naşte o actriţă, o înlocuim cu Bobo. E absurd, dar e cea mai rapidă  înlocuire posibilă. 

Concert „Apolodor“, în 2016    Foto: Cătălina Drăghici

Aţi fost criticată până acum pentru versurile pe care le-aţi scris?

Pe vremea când se certau mai tare românii cu ungurii, am supărat nişte oameni cu piese care românilor li se păreau antiromâneşti, în timp ce ungurii aveau impresia că sunt antimaghiare. Eu, fiind jumi-juma, i-am enervat şi pe unii, şi pe alţii cu: „Hai să dăm/ Topoare/ La popoare. Să sculpteze/ Fiecare-n fiecare/ Cine are capul tare/ Va rămâne în picioare“. Dar oamenii echilibraţi şi-au dat seama că vorbesc despre stupiditatea conflictelor interetnice. Am supărat pe cineva şi în curte la Green 

Hours, când am cântat „Ceauşescu n-a murit/ Ne vegheză îndârjit/ Ceauşescu e o şcoală/ Ceauşescu e o boală“. A urlat cineva din curtea vecină, peste gard: „Ce ştii tu despre Ceauşescu? A fost un mare om!“. Am supărat oameni, dar măcar nu i-am lăsat indiferenţi. 

O ultimă întrebare: credeţi că viaţa e absurdă?

Cred că nu percepem noi absurdul în toată splendoarea pe care-o dă el vieţii. 

CV

Numele: Ada Milea

Data şi locul naşterii: 5 august 1975, Târgu Mureş

Studiile şi cariera: 

A absolvit Colegiul Naţional „Liviu Rebreanu“ din Bistriţa, la profilul fizică – chimie, şi, ulterior, Universitatea de Arte din Târgu Mureş, secţia actorie, cu rolul D-na Quickly din „Nevestele vesele din Windsor“ de Shakespeare. 

A fost actriţă la Teatrul Naţional din Târgu Mureş, după care a devenit artist independent.

Din discografia ei fac parte albume precum: „Aberaţii sonore“ (1997), „Republica Mioritică România“ (1999), „Apolodor“ (2003), „Nasul“ (2007) şi „Alcool“ (2012). 

În august 2005 a concertat pro bono la Festivalul FânFest,  de la Roşia Montană, în cadrul campaniei „Salvaţi Roşia Montană“.

Locuieşte în: Bucureşti