INTERVIU Marius Manole, actor: „Până la 36 de ani, n-am considerat că trebuie să mă implic civic“

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Actorul Marius Manole (40 de ani) povesteşte, printre altele, cum s-a hotărât să strângă semnături pentru campania USR „Fără penali în funcţii publice“ şi despre schimbările care au apărut în viaţa profesională şi personală odată cu această experienţă.

Înainte de încheierea anului 2018, Marius Manole repetă la Teatrul Naţional din Bucureşti pentru spectacolul „Pădurea spânzuraţilor“, regizat de Radu Afrim. Zburdă pe treptele interioare ale clădirii, îi salută pe cei pe care-i întâlneşte în drumul spre cabine şi nu îşi schimbă tonul vocii după ce pornesc reportofonul. Rămâne alert. E un actor despre care ai putea crede că n-a obosit niciodată, însă lucrurile stau altfel. L-am întrebat dacă şi-a pierdut vreodată entuziasmul pentru profesie şi i s-a întâmplat acum ceva timp: „Am avut vreo doi ani în care nici nu înţelegeam de ce mai fac meseria asta“, spune el. Dar în ultimii ani, mai ales în cel care tocmai a trecut, a învăţat multe despre el, inclusiv că îşi doreşte să fie unul dintre oamenii care se străduiesc să schimbe direcţia în care se îndreaptă astăzi România. Dincolo de rolurile interpretate pe scena unor instituţii precum Teatrul Naţional din Bucureşti, Teatrul Metropolis, Teatrul Bulandra şi Godot Cafe Teatru, a avut un rol important şi în desfăşurarea iniţiativei civice „Fără penali în funcţii publice“.

„Weekend Adevărul“: Preşedintele Klaus Iohannis a lansat recent proiectul naţional „România Educată“. Cum arată pentru tine o astfel de Românie?   

Marius Manole: Nici nu ştiu. Mi se pare că s-a stricat învăţământul în ăştia 29 de ani de la Revoluţie. Cum văd o Românie educată? Cum era pe timpul părinţilor noştri: oamenii se respectau, ştiau ce aveau de făcut, erau profesionişti în domeniile lor, exista un bun simţ, un bun gust în felul de a se îmbrăca, chiar dacă erau săraci. Nu era nimic strident. Chiar deunăzi am fost la cumpărături şi mă uitam cum umbla lumea prin magazine. Oamenii se ceartă la coadă sau folosesc limba română incorect. E ciudat felul în care au trecut aceşti ani. 

Înainte de Revoluţie viaţa era, din anumite puncte de vedere, mai simplă. 

Nu cred că din această cauză am fost invadaţi de toate lucrurile astea după ’89. Era vorba şi despre respectul cu care plecai din familie şi despre seriozitatea şcolii pe care o urmai. Nu terminai clasa a IV-a fără să ştii să vorbeşti limba română. Nu-mi aduc aminte ca atunci vreunul dinre colegii mei să nu folosească „pe care“ sau să vorbească cu „decât“. Eram obligaţi să citim şi să învăţăm gramatica, aveam ore chiar şi de bune maniere.

Ce-ţi aminteşti din clasa I?

Careul de la şcoală, de la Iaşi. În clasa I a fost prima dată când ai mei m-au lăsat singur undeva. Eram fericit să văd mulţi copii şi îmi plăcea să mă joc. În primii trei ani am fost neastâmpărat, în clasa I luam tot timpul note mici la purtare, pentru că stricam orice oră şi orice era serios, atitudine cu care am rămas până azi. Nu s-a reuşit educarea acestei laturi! Într-un fel, trecusem la a doua mamă şi ţin minte că m-am ataşat foarte repede de învăţătoare. Cuvântul ei era lege. Îmi amintesc şi excursiile extraordinare – am vizitat Sarmizegetusa, Cetatea de Scaun din Suceava şi mănăstirile din nordul Moldovei – şi ni s-a povestit de unde ne tragem. Bine, era o istorie romanţată, probabil că era şi mult fals acolo. Atunci, la şcoală exista o disciplină, nu întârziam şi nu ajungeam fără uniformă. Poţi să spui că sunt retrograd, dar fiecare dintre lucrurile astea te educa într-un anumit mod. Dacă aparţineai de un liceu sau să făceai în aşa fel încât să fie primul pe oraş sau pe judeţ, deveneai mai responsabil. Acum mai minte mama că te-ai îmbolnăvit, ţi se mai motivează absenţele. Pe de altă parte, elevii au toate motivele să gândească aşa, pentru că, dacă se uită la modelele din societatea modernă, observă oameni care n-au şcoală şi sunt plini de bani. Te gândeşti ca tânăr elev: Oare de ce trebuie să învăţ, dacă cineva care nu vorbeşte bine limba română are vilă în Pipera? Sau ăla e în Parlament. Înseamnă că asta e calea: cât mai sus şi cât mai prost.  

„Jos Ceauşescu!“, 

Pe uşa de la baie

În şcoală ai prins şi o perioadă de îndoctrinare.

Am prins, dar o prefer, ceea ce e ciudat. Dar ţi se pare că sunt îndoctrinat? Ţi se dădea doctrina, însă erai liber să alegi dacă o preluai în viaţă sau nu. Care e răul mai mare: ăla sau ăsta? Nici eu nu ştiu, dar mi se pare că ăsta. 

manole

În spectacolul  „Pădurea spânzuraţilor“ al lui Radu Afrim  FOTO: Adi Bulboacă

Erai copil la Revoluţie.

Aveam 11 ani. A fost o spaimă atunci! Prima dată, a venit mama de la serviciu mai devreme decât de obicei şi a spus că în pădurile din Bârnova, o localitate de lângă Iaşi, sunt terorişti. Aşa li s-a zis şi de asta li s-a dat voie de la fabrică. Era îmbucurător, pentru că ai mei ajungeau la 16.00 şi mă plictiseam groaznic. Când se întorceau ei începea viaţa. Au venit pe la 13.00, au dat drumul la televizor, unde erau deja imaginile de la Timişoara, nu ştiam ce se întâmpla, dar am pus pe uşa de la baie o hârtie pe care am scris „Jos Ceauşescu!“. Apoi, am ieşit din bloc şi am văzut pe uşa de la intrare o hârtie pe care scria: „De Revelion, în fiecare casă, câte un mort pe masă“, ceea ce m-a înspăimântat. După care am imaginea clară cum stăteam lângă primărie: totul a fost scos afară, ca să se dea foc şi am găsit o carte albastră, unde eram trecut cu numele, plus solist, clasa a IV-a, învăţătoare Margareta Cabalău. Am fugit acasă la mama: „O să mă omoare, uite că am făcut parte din asta“. Am vrut să dorm în cadă, pentru că se spunea că se trage şi că prin ziduri trec gloanţele, iar în baie eram ferit. Pe lângă acele întâmplări, aveam pomul de Crăciun împodobit, mă bucuram că era program la televizor mai mult ca înainte şi de Revelion am fost fericiţi, pur şi simplu. Ştiam că nu mai există comunism.

„Pot să ajut ţara“

Apoi, au venit anii ’90, au fost Mineriadele şi iată că, în 2018, după violenţele din Piaţa Victoriei de pe 10 august, mulţi reprezentanţi ai societăţii civile au făcut trimitere la acele evenimente. Din câte ştiu, ai fost şi tu în Piaţă.

Da, am fost. 

Cu ce sentiment ai plecat de acolo pe 10 august? 

Trebuie să recunosc că, până la de 36 de ani, n-am considerat că trebuie să mă implic civic. A fost educaţia din copilărie: „Capul plecat sabia nu-l taie. Nu e treaba ta, ai meseria ta, de asta se ocupă alţii“. Dar m-am trezit de când a intrat PSD-ul la Guvernare. Mi-am dat seama că, dacă noi nu cultivăm educaţia civică, suntem un popor terminat. Am ieşit în stradă în ultimii ani şi am încercat să amendez ceea ce mi se pare prost la această guvernare. Am nimerit pe 10 august, când am fost gazat, într-o gloată; n-am mai putut să merg nici în spate, nici în faţă, m-am învineţit la buze, n-am mai putut să respir. Dacă până atunci mai aveam o fărâmă de toleranţă faţă de cei care susţin acest regim, din acel moment mi-am dat seama că nu mai puteam să o păstrez. Mi s-a părut că ne-am întors în urmă cu 30 de ani, că iarăşi începe să ne fie frică, că nu mai avem dreptul să vorbim liber şi să protestăm spontan. Ni se iau încet-încet multe drepturi şi probabil că urmează o dictatură, dacă nu luptăm acum. Probabil că iar se vor inventa cărţi de istorie: în care Revoluţia a existat şi n-a existat, în care Mineriada a fost un lucru bun, în care guvernarea PSD a fost minunată, în care 10 august şi Colectiv se vor şterge. 

Când ai început să participi la campania „Fără penali în funcţii publice“ ce aşteptări aveai?

Nu m-am gândit că o să fie atât de importantă implicarea actorilor. Am făcut-o dintr-o revoltă, pentru că mă durea că lumea nu semna. Ce să ţi se spună ca să susţii o iniţiativă civică? Poate e mai greu de înţeles ce înseamnă oameni noi în politică, deşi nu mi se pare aşa de complicat. Înainte, l-am întrebat pe un prieten din USR cu cât au depăşit numărul de semnături. Şi mi-as zis: „Nici măcar 500.000 n-am făcut“. M-am speriat, iar pe fondul nervilor creaţi de cazul băiatului care a murit din lipsă de oxigen, mi-am spus că nu se poate. Am 40 de ani, sunt în momentul în care pot să construiesc lucruri, să ajut ţara. Am pus mâna pe Facebook, instrumentul nostru principal azi şi am făcut un apel către colegii mei actori, care au venit repede alături de mine. Totuşi, m-am gândit că nu o să se întâmple nimic: „Ce putem face să facem noi?“. Cum se gândeşte orice român care nu mai are încredere în nimic şi în nimeni. Dar am avut o surpriză a doua zi, când lumea, auzind de iniţiativa noastră, a venit la Universitate, unde s-a format coadă. Au ieşit actori din multe oraşe şi s-a făcut minunea! 

„S-a triat publicul,

 s-au triat şi prietenii“

Ai precizat într-un alt interviu că te-au surprins tinerii, pentru că n-au vrut să semneze.

Da, pe cei de 19-21 de ani nu îi interesa, în schimb bătrânii ne căutau. „Nu vrem să ne întoarcem în ’89. Avem nepoţi şi nu vrem să trăiască cum am trăit noi în comunism“, ne spuneau. Pe cei mai tineri nu pot să-i condamn, pentru că aşa eram şi eu la vârsta lor. Îmi aduc aminte cum lumea ieşea în stradă să-l dea jos pe Băsescu, iar eu nu am fost prezent pentru că repetam. Am nimerit la Antena 3 şi m-a întrebat un domn de ce nu sunt în Piaţă. I-am răspuns că nu mă interesează, că am şcoală, am teatru. Mai târziu, mi s-a pus aceeaşi întrebare: „Pe timpul lui Băsescu de ce nu te-am văzut?“. M-am gândit foarte serios şi mi-am dat seama că, în timpul regimului Băsescu, lucrurile erau mult mai echilibrate politic. Nu era atâta prostie, oamenii erau mai învăţaţi, în PSD-ul trecut parcă se vorbea corect limba română. Acum mi se pare că a ajuns cuţitul la os şi nu e doar grav, e periculos! Dacă îi lăsăm acestui guvern o portiţă să se instaleze acum în România, ţara nu mai are nici o şansă. Plecăm din UE şi ne întoarcem de unde am venit. Tinerilor poţi să le reproşezi că nu se implică, dar nu poţi să-i condamni. E o vârstă la care nu conştientizezi că e atât de grav, trebuie să fi avut o familie care să te fi educat în acest sens. 

 

Publicul tău cum a primit participarea la această campanie de strângere de semnături? 

manole

Am primit şi mesaje cu înjurături sau despre cum ei vin la teatru pentru actorul Marius Manole, că n-au nevoie să vadă un „iohannist“. 2018 a fost un an important pentru mine, în care am împlinit 40 de ani, în care m-am implicat civic şi în care mi-am asumat riscul de a pierde oameni din jurul meu. Oameni care nici nu mă cunoşteau bine; acum, prin asumarea acestei poziţii civice, s-a triat publicul, s-au triat şi prietenii. Unii spuneau: „Nu mai venim la teatru!“. Dacă atât aţi înţeles: că eu îl susţin pe Iohannis şi că mă lupt cu PSD pentru că sunt plătit de Cioloş şi de Soros, înseamnă că n-am nevoie de dumneavoastră la teatru. Aleg publicul deştept şi care vrea să vadă adevărul. Şi eu, ca orice om, mă pun sub semnul întrebării şi mă gândesc: „O fi adevărul ăla pe care cred eu că-l văd cu ochii mei?“. De un an tot analizez şi, până la urmă, cred că adevărul meu e cel adevărat în momentul ăsta în România.  

Mercuţio din Romeo şi Julieta, în regia lui Yuri Kordonsky FOTO: Florin Ghioca 

 

Ai pierdut, aşadar, şi persoane mai apropiate.

Da, oameni care spun că nu îi interesează politica. A fost vorba şi de prieteni care susţin acest regim. Nu neapărat afişat, dar fac tacit parte din asta, se bucură de privilegiile oferite de Primăria Capitalei, de doamna Firea. I-am îndepărtat. Erau prieteni buni, oameni cu care am jucat, oameni în care am crezut. Ştiu că oricând voi fi într-o primejdie aceşti oameni vor fi primii care nu vor sări. 

Poţi să fii sigur?

Da.

„Mereu avem generaţii de sacrificiu“

Unul dintre subiectele frecvent dezbătute în spaţiul public în 2018 a fost divizarea României şi modul în care preferinţele politice schimbă relaţiile dintre oameni, inclusiv în familii.

E normal. Nu puteam s-o las pe mama să voteze PSD. I-am spus mai demult că, dacă iese Ponta, plec din ţară. Sper că de frică măcar n-a votat PSD-ul. 

Vorbeai serios când spuneai că pleci?

N-aveam încotro. Iar 2018 a fost primul an în care mi-a încolţit ideea că, dacă acest regim nu pică, altă şansă n-am. Într-o emisiune de televiziune, cineva mi-a zis: „Priveşte şi România frumoasă, oamenii care au curaj să construiască împotriva“. Dar de ce trebuie să construiesc mereu împotriva? Am 40 de ani. De ce trebuie să fac totul cu eforturi? Să demonstrez că se poate? Înaintea mea a fost o generaţie de sacrificiu, acum suntem noi. Mereu avem generaţii de sacrificiu. Dar generaţia care se va bucura când va veni? Care să nu se preocupe din ce trăieşte mâine? 

„Când am intrat la facultate, îmi doream să ajung un artist mare“

manole

Alături Marius Bodochi, în „Butoiul cu pulbere“

Povesteşte-mi despre primele tale spectacole de teatru, cele din copilărie.

Mie îmi plăcea tare să mă joc, cum îmi place şi astăzi, că asta mă ţine în viaţă de fapt. Mi se părea 

că-s mai acasă decât acasă pe scena aia de la Palatul Copiilor din Iaşi. Uite, Clubul Copiilor, despre care ai spune: „Ce chestie comunistă!“, ne ţinea ocupaţi. Nu ajungeam să luăm etnobotanice. Eu făceam teatru, alţii gimnastică sau dans, alţii şah. Alături de mulţi colegi am început teatrul la cercul de acolo. Jucam tot felul de prostioare: vântul de vest, pepenele, mărul, strugurele. Până am trecut la oameni a durat ceva.  

Cum e să fii un strugure pe scenă?

E un privilegiu atât de mare să poţi să-ţi închipui că eşti un strugure! Câte persoane fac acest exerciţiu? E o meserie grea, e o presiune la fiecare spectacol şi oamenii te judecă, dar e şi o meserie frumoasă.

De când ai terminat facultatea şi până în prezent, cum s-au schimbat interpretarea rolurilor şi aşteptările pe care le-ai avut de la tine?

M-am maturizat şi emoţiile nu mai sunt la fel de mari cum erau la început, când în fiecare zi de spectacol mi se părea că o să mor, chiar şi înainte să intru în scenă. Şi acum mi se pare că o să mor, dar zic: „Ţi-ai ales asta, du-o până la capăt“. Am mai descoperit că eşecul nu-i aşa o dramă, că e bine uneori să mai şi greşeşti în viaţă şi că, dacă eşti sănătos, deja poţi să fii un om fericit. Când am terminat facultatea, teatrul arăta altfel, reperele noastre erau solide. Trăiau Ştefan Iordache, Olga Tudorache, Gheorghe Dinică, Marinuş Moraru. Îi văzusem pe Gina Patrichi, Rodica Tapalagă, Rodica Mandache, Victor Rebengiuc şi pe mulţi alţii – am avut nişte actori extraordinari şi pe câţiva încă îi mai avem. Atunci nu exista să întârzii la repetiţii sau să nu ştii textul. Când am intrat la facultate, îmi doream să ajung un artist mare, să fac artă cu „A“ mare, să joc la regizori importanţi, să nu fac rabat de la calitate. Au trecut anii, am făcut rabat de la calitate, s-au schimbat principiile, teatrul nu se mai face atât de serios, lumea nu mai vrea să vadă teatru de artă, ci comedii. Acum sunt nevoit să împart spectacolele de artă cu cele mai facile, dar să încerc să fac lucruri care să nu fie atât de uşoare şi de neprofesioniste; să le pregătesc cât de bine pot. 

Regreţi că joci şi în astfel de spectacole?

Da, dar, pe de altă parte, actorul trebuie să fie în pas cu vremurile sale. Se zice că actorul e oglinda societăţii; nu se poate opune. Poţi alege să faci numai teatru de artă. Cred că toate formele de teatru sunt binevenite cât timp le faci responsabil. Decât să văd un Shakespeare prost, mai bine văd o comedie bulevardieră bună. E important să existe şi genurile astea. Dacă lucrezi bine, poţi schimba oameni, că şi ei au nevoie să înveţe ce înseamnă teatrul, ca să se obişnuiască. Să fie luaţi de la un alt nivel, pentru că nu poţi să-i duci direct la Nekrošius sau să-i trimiţi la Kordonsky. Iar unii oameni vor doar să se relaxeze şi să râdă. Poţi să îi faci să râdă frumos, fără să-ţi bagi degetele în nas sau să înjuri. De plâns oamenii plâng foarte uşor, dar – spunea Caragiale – de râs e greu să faci omul să râdă. 

Când ai citit prima dată texte de Caragiale?

Cred că în şcoala generală. De aia cred că şcoala ne-a format. Lumea spune că o să vină şi vremuri mai bune, dar eu sunt mai pesimist. Acum zece ani ne plângeam că s-au degradat lucrurile, dar în prezent e mai rău. Nu-l susţin în toate pe Iohannis, am şi eu ce să-i reproşez, însă a început unul dintre proiectele de bază, care ajută România să meargă mai departe. 

„Vreau spor de muncă grea. Vin în teatru de dimineaţă şi nu mai văd lumina zilei“

manole

Care sunt avantajele şi dezavantajele dacă lucrezi în teatrul de stat, respectiv în teatrul privat?

La noi teatrul privat nu există. Nu am avut o societate care să-l încurajeze. Acum actorii noştri fug din privat ca să vină la stat, pentru că vor să fie angajaţi, să aibă carte de muncă, pensie, asigurări medicale. Teatrul particular nu-ţi oferă nimic. În alte ţări există subvenţii, tocmai ca să-l susţină. S-a închis şi Godot (n.r. – Cafe Teatru, pentru că se mută din Centrul vechi din cauza stării clădirii în care îşi desfăşura activitatea); ne-am reîntors la Green Hours, primul teatru independent apărut după 1989. Dar ştii câţi oameni nu fac nimic în teatrul de stat? Pe de altă parte, se vrea instaurarea contractelor pe perioadă determinată, adică să fii angajat pe proiect, ceea ce e o utopie, pentru că aşa ajungem la directori care angajează şi concediază pe cine vor ei şi nu e nici asta o soluţie. Nimic nu funcţionează. În 29 de ani nu s-a construit nimic durabil în niciun domeniu, nici în sistemul cultural, nici în cel medical. 

Ce l-ar putea încuraja astăzi pe un actor tânăr?

Până acum spuneam: să muncească şi să creadă în steaua lui. Dar până răsare steaua aia trebuie să plătească o chirie şi să mănânce. Să nu mai dea la Teatru, nu ştiu ce să facă. Nu-l încurajează nimeni cu nimic.

E un răspuns întristător.

Asta e realitatea. 

„Nu-mi mai idolatrizez meseria“

Avem în continuare mulţi absolvenţi de Teatru.

Pentru că dragostea de teatru e mare. E frumos să fii actor, dar, când ajungi acasă, tot trebuie să pui ceva pe masă. Nu în primii doi ani, dar după aia, da. Să dormi în cabinele de teatru sau să faci naveta la 40 de ani nu prea e o soluţie. Pe timpuri, cei mai mulţi actori aveau o cultură generală: citeau, ascultau muzică, vedeau filme. Acum există inclusiv actori care vorbesc prost limba română. 

Ai avut o vreme în care ai idealizat profesia de actor?

Da, mi se părea că această meserie e sfântă şi exista o vorbă în teatru: „Cât îi dai, îţi dă şi ea înapoi“. M-am ţinut şi mă ţin de ea, muncesc mult, dar, sigur, cantitatea nu înseamnă şi calitate. În afară de vreo două-trei lucruri pe care le-am tratat neprofesionist, nu pot să-mi reproşez că nu am făcut lucrurile cum trebuie – unora nu le place că am sectacole la Palatul Copiilor. Să vină să vadă că sunt comedii realizate responsabil. Nu mai idolatrizez meseria, pentru că mi-am dat seama că vedeam actorul ca pe cineva special. Nu e mai special decât un chirurg. Fără teatru se poate trăi, mai prost calitativ, dar fără doctori sau fără profesori, nu. Privilegii nu vreau, dar vreau spor de muncă grea, pentru că vin în teatru de dimineaţă şi nu mai văd lumina zilei. Ies noaptea. Plămânii şi ochii sunt afectaţi, la fel şi coloana vertebrală. Stau şi zece ore în picioare.  

Unii actori au declarat şi declară la interviuri că au făcut sacrificii ca să joace în faţa publicului.

Imagine indisponibilă

Pentru carieră trebuie să sacrifici nişte lucruri, dar nu îţi cere nimeni, o faci dintr-un egoism pe care ţi-l asumi. Nimeni nu-ţi interzice să ai o familie. Cam ăsta este sacrificiul actorilor sau că şi-au crescut copiii prost. Eu cu două lucruri nu sunt de acord: nu te plânge că ai făcut sacrificii, dacă ţi-ai dorit tu să fii mare, şi nu te lăuda că ai jucat cu părinţii morţi pe masă, că nu te-a obligat nimeni. 

Alături de Dorina Chiriac, în spectacolul „Între noi e totul bine“ FOTO: Florin Ghioca

„Actorul  

e o persoană egoistă“

În prezent, când urci pe scenă, ţi-e teamă de ceva anume?

Mi-e teamă de mintea omului, care este imprevizibilă şi poate să joace feste. Mi se întâmplă să uit. Îmi e frică şi de corp, pentru că cedează genunchii. În plus, nu poţi niciodată să intri în scenă sigur pe tine. Depinzi de energia din sală, de energia colegului, de cum ţi-au mutat decorul, de cum cade lumina, de ce ai mâncat în ziua aia. În ultimul timp, ca să fac o comparaţie, cred că tenisul practicat de Simona Halep seamănă cu actoria. Ce înseamnă să duci până la capăt un rol greu, chiar dacă în ziua aia îţi cade lavaliera sau se vorbeşte în sală sau sună telefoanele? Mi-e frică şi la repetiţii uneori. Mereu cauţi: o iei pe un drum, nu e bun, te întorci, devii penibil, ţi-e frică, nu mai vrei să faci rolul, după care te convingi că vrei să faci rolul, te cerţi cu regizorul, nu mai crezi în tine ca actor, după care te duci acasă, faci un duş rece, revii şi crezi din nou. 

Ţi-e uşor să improvizezi? 

Nu, mulţi actori nici nu pot improviza. Şi nu se poate să improvizezi oriunde. 

Au fost dimineţi în care n-ai avut chef să vii la teatru? 

Dimineţi? Au fost ani, pentru că am muncit foarte mult la început, după care am obosit. Am avut vreo doi ani în care nici nu înţelegeam de ce mai fac meseria asta, pentru că a fost tranziţia de la teatrul de artă la cel mai uşor. Actorul e o persoană egoistă, pentru că trebuie să ai un ego mare ca să faci această meserie. Şi vrei să te cunoască şi să te iubească lumea. Dacă n-ai vrea, te-ai duce cu prietenii într-un sat, ţi-ai deschide un centru de cercetare teatrală, nu te-ar şti nimeni, ai juca teatru cu doi-trei oameni şi te-ai bucura de meserie. După acei doi ani am învăţat că actoria e un câmp liber, dacă îţi dai voie. Într-o bună dimineaţă am descoperit libertatea asta. În primul rând, m-am hotărât să nu-mi mai fie frică. Lipsa mea de bucurie pleca de la asta: că nu-mi ies lucrurile, că o să mă judece lumea. Am muncit destul şi pot să stau cu fruntea sus. Nu datorez nimănui nimic, pentru că fiecare om de care m-am folosit s-a folosit şi el de mine. În general, în viaţă, nu mai vreau să-mi fie teamă. Doar de boală şi de Dumnezeu. Dar să-mi fie frică de un om? De un spectacol pe care o să-l ratez? Nu mai vreau, gata, am terminat cu asta. 

CV

Numele: Marius Manole 

Data şi locul naşterii: 4 octombrie 1978, Iaşi 

Studiile şi cariera:

-În 2001, a absolvit secţia de actorie a Universităţii de Arte „George Enescu“ din Iaşi, la clasa profesorilor Cornelia Gheorghiu şi Emil Coşeriu. 

-Între 2002 şi 2003, a studiat coregrafie la Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L.Caragiale“ din Bucureşti. 

-În 2009, a urmat stagii la Academia Itinerantă Andrei Şerban, la Horezu şi la New York, unde s-a desfăşurat un atelier găzduit de Institutul Cultural Român (ICR) New York cu sprijinul ICR Bucureşti.

-De-a lungul timpului, a primit numeroase nominalizări la premiile Uniunii Teatrale din România (UNITER), printre care se numără cea de la ediţia din 2010, la categoria Cel mai bun actor în rol principal, pentru Ermolai Alexeevici Lopahin din spectacolul „Livada de vişini“, în regia lui Felix Alexa. 

-În 2016, a obţinut premiul pentru Cel mai bun actor într-un rol secundar cu Bătrânica / Actorul din spectacolul „Între noi e totul bine“, în regia Radu Afrim. 

-Pe lângă rolurile de pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti, a interpretat personaje şi în sălile unor teatre ca Metropolis, Bulandra şi Odeon, precum şi la teatre independente, printre ele Act, Godot Cafe Teatru şi Teatrul Luni de la Green Hours. 

Locuieşte în: Bucureşti

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite