INTERVIU Saviana Stănescu, dramaturg:  „Încă sunt atât de friguroasă, după toţi anii ăia de comunism“

Saviana Stănescu s-a mutat în Statele Unite acum aproape două decenii, însă îşi aminteşte bine anii petrecuţi în România comunistă, în care a îndurat restricţiile regimului, dar unde şi-a găsit şi vocea revoluţionară. Acum, s-a întors în ţară pentru a crea o piesă dramatică despre Revoluţia din 1989, pe care a trăit-o în stradă.

Saviana Stănescu (52 de ani) a revenit în România, din New York, unde s-a mutat în 2001, pentru a marca artistic 30 de ani de la Revoluţia Română. Până la sfârşitul anului, Saviana Stănescu se află în rezidenţă la Muzeul Literaturii Române şi a scris şi pus în scenă spectacolul-lectură-dezbatere „Proiectul Revoluţia“, care a fost prezentat, la mijlocul lunii octombrie, la Arcub, în cadrul Platformei Internaţionale de Teatru Bucureşti. Într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“, Saviana Stănescu povesteşte despre cum a ajuns să scrie dramaturgie, pornind de la poezie şi trecând prin jurnalism, despre propriile sale experienţe din comunism şi de la Revoluţie, precum şi despre viaţa de artist în New York, pe Broadway şi în afara lui.

„Weekend Adevărul“: Locuiţi în New York din 2001, dar aveaţi deja o legătură cu SUA. Acolo s-a născut bunica dumneavastră. Care e povestea bunicii?

Saviana Stănescu: Bunica mea, Olimpia Dima, născută Vanghele, făcea parte dintr-o familie de aromâni care trăiau în America. În anii 1920, nu ştiu dacă ştiţi, regele Ferdinand şi guvernul de atunci au oferit aromânilor din diasporă pământ ca să se întoarcă în ţară. Atunci, când ea avea doar 3 ani, tatăl ei i-a luat pe copiii mai mici – i-a lăsat pe cei mari, că aveau deja o carieră în State – şi s-au mutat. Bunica şi surorile ei au fost cetăţeni americani toată viaţa lor, însă au trăit în România. Întâi au locuit la Silistra, dar au pierdut casa când graniţa s-a mutat peste ei. Acum, casa din Silistra e şcoală, parcă.

Aţi vizitat-o?

Am văzut-o, da. Acum e în Bulgaria. E o întreagă odisee a familiei de aromâni, numai dacă o zic pe cea din partea buncii Dada, cum îi ziceam eu.

Există o poveste şi cu familia din partea bunicului dinspre mamă?

El venea din Albania – era tot aromân. I s-a oferit şi lui aceeaşi posibilitate. Dar el şi familia lui au dus cu totul alt tip de viaţă în Albania. Bunicul şi-a pierdut prima familie. Soţia şi cei doi băieţi au murit în Războaiele Balcanice. Atunci, el a luat-o spre Bulgaria, şi-aşa a cunoscut-o pe bunica mea, la Silistra. Ea avea doar 18 ani, el avea 30. S-au căsătorit şi împreună au avut două fete – pe mama mea şi pe sora ei. Ca să fac o punte peste timp, „Proiectul Revoluţia“, pe care l-am făcut anul acesta, are în finalul spectacolului o melodie cântată de bunica mea şi de sora ei.

Vi-l amintiţi încă?!

Păi, e pe Youtube. Au făcut un disc la radio – surorile Vanghele, erau celebre. Bunica mea Olimpia şi surorile ei Ghica şi Flora aveau voci de soprane, extraordinare.

Foto: Părinţii Savianei Stănescu s-au cunoscut în Bucureşti, dar au locuit în Piteşti: mama a fost profesoară de Română, iar tatăl - profesor de Sport; Sursa: Arhiva personală

Castelul şi Urmuz

Părinţii dumneavoastră s-au cunoscut în Bucureşti, unde v-aţi şi născut?

Da, când erau studenţi. După aceea, s-au stabilit la Piteşti, unde au primit repartiţie. Au fost profesori de liceu. Însă eu am copilărit primii şapte ani la Curtea de Argeş, la bunicii mei aromâni, într-o casă veche, numită Castelul din Curtea de Argeş – de fapt, casa unde s-a născut Urmuz, scriitorul.

Cum s-a întâmplat potrivirea asta?

Uite, am aflat acum vreo zece ani că era casa lui Urmuz. Acolo stătea toată familia extinsă de aromâni: bunicul cu fratele lui, amândoi cu familiile lor. Am copilărit în această familie uriaşă şi sigur că asta mi-a marcat copilăria.

În ce fel?

Seara, stăteam la poveşti şi cântece. Bunicul meu recita uneori poezii aromâneşti. El mi-a spus varianta aromână a legendei Meşterului Manole, „Puntea din Arta“, în care personajul feminin, similar Anei, nu-şi acceptă soarta şi-i blesteamă pe toţi cei care au zidit-o ca puntea să se cutremure în aşa fel încât să cadă în apă şi să moară. Folosesc şi povestea asta în „Proiectul Revoluţia“.

Foto: Mica Saviana, alături de părinţii ei; Sursa: Arhiva personală 

Ce alte poveşti vă mai spunea?

Poveştile din trecut, cum au venit din America, din Albania. Erau poveşti ale unei lumi nomade – despre cum s-au stabilit la Silistra, apoi în Bărăgan, prin Timişoara, pe unde i-au tot mutat. Au pierdut totul şi-au luat-o de la capăt. Aceste grupuri de aromâni îşi tot pierdeau casele, erau mereu strămutate.

La Curtea de Argeş a fost ultima locuinţă a familiei, nu? N-au mai fost mutaţi.

Da, dar acolo au avut o fabrică de nasturi, o afacere de familie. Din cauza acestei fabrici au fost consideraţi chiaburi de comunişti şi au pierdut iarăşi multe proprietăţi.

Antrenorul de poezie

Dumneavoastră vă simţeaţi mai mult aromâncă decât româncă?

Pentru că am crescut în familia mamei, n-am petrecut destul timp cu familia tatălui, din păcate. Tata, Cornel Stănescu (foto dreapta), a plecat de acasă la 15 ani, ca să fie sportiv. A fost campion balcanic la săritura în înălţime. Pentru mine, tata a fost un exemplu pentru ambiţia de a fi cineva pornind de la nimic. Provenea dintr-o familie săracă şi, pur şi simplu, prin puterile lui a devenit sportiv, campion, apoi antrenor. Când eram eu mică antrena campioni olimpici la alergare, la semifond; apoi, când eram eu în liceu, i-a antrenat pe Natalia Mărăşescu, campioni olimpici la 1.500 de metri şi alţii. Prin tata, am crescut într-o atmosferă de competiţie sportivă, corectă. 

Aţi făcut sport?

Da! M-a dat de la 6 ani la atletism, pe stadioane. Nu eram prea talentată, dar mergeam zilnic la antrenamente. Pe lângă alergare, eram bună şi la săritura în lungime, şi la săritura în înălţime. Am ajuns şi campioană judeţeană la săritura în înălţime. Dar pe la vreo 15 ani, când am intrat la liceu, ne-am dat cu toţii seama că n-o să fac eu carieră sportivă. Atunci, tata – care-a văzut că am talent la poezie – a zis: „Bine, nu te mai antrenez ca sportivă, te antrenez ca poetă“. Zis şi făcut: „Scrii două poeme, apoi te duci, deschizi geamul, te întinzi, îţi clăteşti creierul, schimbi energia, mai scrii un poem“ (râde). Mă amuză – antrenorul de poezie, dragul de el.

De unde venea înclinaţia asta pentru scris, pentru poezie?

Aveam acasă o bibliotecă mare. Eu eram o devoratoare de romane. Citeam noaptea – ei mă trimiteau să dorm, dar eu mai stăteam câte cinci ore. Îmi imaginam că o să fiu romancieră.

„Trebuie să schimbi textele astea“

Deci la 15 ani v-aţi lăsat de sport...

Dar tot îmi plăcea să merg în cantonamente, tocmai din pricina acelui spirit de echipă, a disciplinei sportive.

Păi, sportul te formează ca matematica...

Exact! E, uite că eram bună şi la matematică on top of everything (n.r. – pe deasupra). Mergeam la olimpiade şi la matematică. La română, nu depuneam vreun efort, îmi venea natural, scriam uşor. Dar la matematică munceam, rezolvam probleme, făceam exerciţii.

Aveaţi vreun mentor?

Profesorul nostru de matematică, domnul Minasian.

Era armean?

Armean. Foarte bun profesor şi un om foarte deştept. El, de fapt, mi-a creat plăcerea şi dragostea pentru matematică.

La română nu v-a îndrumat nimeni în şcoală?

Abia la liceu, la „Nicolae Bălcescu“, l-am avut pe domnul Fulgeanu. Dar o aveam şi pe profesoara de engleză, Steluţa Istrătescu, care era măritată cu un actor de la Teatrul „Alexandru Davila“ din Piteşti. Ea a creat o formaţie de dansuri şi o trupă de teatru a liceului. Tot liceul, din 1981 până în 1985, noi am jucat Shakespeare în engleză: „Romeo şi Julieta“, „Furtuna“. Eu am fost Miranda, mi-aduc aminte. Tot cu Steluţa Istrătescu am făcut şi primele piese de teatru, primele scenete.

În ce fel vă raportaţi la regim?

Pentru că bunica a fost născută în America, mama n-a fost făcută niciodată membră de partid. Mama ne spusese să nu ieşim prea mult în evidenţă în ce priveşte politica. Eu, na, fire revoluţionară cum mă aflu... Eram la practica industrială în liceu, când acolo, în atelier, m-am urcat pe masa cu menghina şi-am scris unul dintre poemele mele revoluţionare. Era despre cum facem cheile alea prăpădite, noi, bieţii continuatori ai plebei proletare, care am ajuns în acel subsol. Desigur, m-a prins maistrul profesor. S-a supărat, era gata să facă mare scandal. „Cum ai putut să faci aşa ceva?“

Cum aţi aplanat situaţia?

Au vorbit ai mei cu maistrul şi l-au mai calmat.

Alte probleme n-aţi avut.

Am avut în facultate. Eu, cu zelul actoricesc, am participat la un concurs de teatru, de actorie, cum era atunci, cu poezii. Am recitat Eugen Ionescu, „Elegie pentru fiinţe mici“. Nu le-a convenit şi m-au chemat: „Tu eşti un adevărat talent dramatic, dar trebuie să schimbi textele astea, că nu se poate“. Nu m-am mai dus la faza următoare, că n-am fost de acord să schimb textele. Genul ăsta de tracasări erau constante.

N-am publicat înainte de 89, poate şi pentru că poemele mele erau destul de dark (n.r. – sumbre), pline cu cuvinte care ar fi fost interzise. Pe vremea lui Ceauşescu, n-aveai voie să scrii despre întuneric şi moarte, de pildă. Nimic care să inducă ideea că n-ar fi grozav în România. Trebuia să fii un tânăr utecist fericit!

Întâlniri romantice pe acoperişuri, când se lăsa seara peste Bucureşti

Scriaţi poezii, vă pasiona teatrul, dar aţi ales să studiaţi la Politehnică. De ce?

Pe vremea aia, era o frică de a nu fi repartizat la ţară – locuiam în Piteşti, dar voiam neapărat să ajung la Bucureşti, să scap. Apoi, eram bună la matematică şi a fost natural – toţi profesorii mei, ca domnul Minasian, au zis: „Tu o să intri printre primii la orice facultate implică matematica“. Am intrat la Automatică, care era considerată cea mai grea facultate din Politehnică, într-adevăr, printre primii. A fost un parcurs pe care nu-l regret. Chestia asta, că trebuie să faci Filologia ca să fii scriitor, mi se pare o prejudecată provincială, să mă ierte cei care o au. Poţi să faci orice sau nimic şi să fii scriitor.

Foto: Saviana Stănescu, pe terasa Muzeului Naţional al Literaturii, în 1999, când directorul instituţiei era Alexandru Condeescu; sursa: arhiva personală

În facultate, aţi ajuns la cenaclul Universitas, organizat de Mircea Martin la Litere. Cum s-a întâmplat?

O, când am ajuns în Bucureşti – mare bucurie! (Zâmbeşte.) Am putut în sfârşit să merg la teatru, la Bulandra, la Teatrul Mic, la spectacolele Cătălinei Buzoianu, mi s-a deschis o altă lume. Printre alte lucruri, în această lume nouă, minunată, au fost cenaclurile de poezie. Se adunau underground oamenii ca să citească poezie, să discute literatură. Era unul şi în Politehnică, cenaclul Şpaclu – încă sunt amică cu ei. Am scris şi la revista „ING“ din Politehnică – primele mele articole.
Mi-amintesc că acolo am scris un pamflet despre moda în militărie, care se numea „Foaie verde de gulie, hai, mândro, la cătănie“. Făceam armata obligatoriu, şi fetele. Băieţii făceau un an, noi, o zi pe săptămână şi o lună convocare – vara. Ei, şi-am scris un articol în care le ironizam pe locotenentele care veneau în uniforma militară, dar erau foarte machiate şi purtau cercei lungi, eleganţi, sclipitori. S-au supărat. Am rămas soldat prost din cauza asta. Nu m-au avansat niciodată.

Şi-apoi? Drumul spre Universitas?

Tot întâlnindu-ne să citim poeme în subsoluri şi apartamente, am aflat de cenaclul profesorului Mircea Martin. Poetul Cristian Popescu era starul cenaclului. Veneau acolo şi Daniel Bănulescu, Lucian Vasilescu, Horia Gârbea. Acolo mergeai, îţi citeai poemele, se discutau, te criticau şi erau foarte duri. Profesorul Martin era şi el dur, dar a creat o atmosferă de solidaritate şi te simţeai challenged
(n.r. – provocat), dar şi inspirat. Ei scriau la revista Coco – „Convingeri comuniste“, o revistă studenţească, care avea suplimentul literar „Cartea cea mai mică“. Acolo au publicat primele opere Cristian Popescu, Augustin Ioan, băieţii cunoscuţi ai generaţiei ’90 – erau mai mari ca mine, eu n-am apucat să public în Coco.

În Piteşti, aveam apă caldă de două ori pe săptămână, câte două ore: şi se făcea prin rotaţie, în diverse cartiere. Chiar glumeam pe-atunci: «Hai pe la mine, că am apă caldă între 4 şi 6». 

Un duş cald

Când aţi publicat prima dată?

După 1990. N-am publicat înainte de 89, poate şi pentru că poemele mele erau destul de dark (n.r. – sumbre), pline cu cuvinte care ar fi fost interzise. Pe vremea lui Ceauşescu, n-aveai voie să scrii despre întuneric şi moarte, de pildă. Nimic care să inducă ideea că n-ar fi grozav în România. Trebuia să fii un tânăr utecist fericit!

Păi, în anii ’80 erau cozile, frigul, cartelele, se dădea stingerea. Ce fericire?

Eu am fost protejată de părinţii mei – săracii, ei făceau cozile. Dar încă îmi amintesc frigul! Încă sunt atât de friguroasă, după toţi anii ăia de comunism. Am făcut frigul big time! Ne închideau căldura, stăteam toţi lângă aragaz, se închidea la un moment dat şi lumina, nu mai era nici gaz. Era sinistru. Plus că n-aveam nici apă caldă. În Piteşti, aveam apă caldă de două ori pe săptămână, câte două ore: şi se făcea prin rotaţie, în diverse cartiere. Chiar glumeam pe-atunci: „Hai pe la mine, că am apă caldă între 4 şi 6“. (Râde.) Astea erau realităţile. Adevărul este că, dincolo de glume, aveai tot timpul presiunea asta că trăieşti într-o lume închisă.

Mai târziu, când aţi venit în Bucureşti, a fost mai uşor?

Aveam un iubit în facultate şi, ca să putem ieşi seara, pentru că la 22.00 trebuia să fii în casă, ne duceam pe acoperişuri. El era alpinist şi speolog, ştia să se caţere. Ba chiar cea mai romantică întâlnire a noastră a fost pe acoperişul Operei. Am stat o noapte împreună acolo.

Foto: Pe scena Platformei Internaţionale de Teatru Bucureşti, în toamna lui 2019; sursa: Facebook Bucharest International Theater Platform

„Dramaturgul nu stă în mansarda lui de fildeş“

Cum aţi trăit Revoluţia?

Am fost pe străzi, chiar de pe 21 decembrie, cu iubitul ăsta al meu şi cu nişte colegi. Am fost norocoşi, pentru că unul avea o garsonieră la Société Générale. Aşa că ieşeam pe străzi, dar mai urcam şi la el să bem câte-un ceai.

Cum aţi aflat că a izbucnit revoluţia?

Noi trebuia să mergem la un party (n.r. – petrecere). Când am ajuns, ne-au zis unii: „Aţi auzit la Europa Liberă? A început! Hai în piaţă!“. A fost un entuziasm colectiv. Apoi, fiecare a ajuns pe unde a nimerit în învălmăşeala aia.

Şi-acum, bazându-vă pe aceste experienţe, aţi făcut piesa de teatru „Proiectul Revoluţia“?

Am venit în ţară, într-un semestru sabatic de la universitate, în ideea că mă întorc în Bucureşti, în oraşul studenţiei mele, la 30 de ani de la Revoluţie. Am vrut să scriu în română, pentru români. Mi-am dorit să am structura dramatică solidă, americană, cu poveste şi personaje, dar şi cu o parte de teatru documentar, cu procesul de new play development, dezvoltare de piesă nouă.

Ce înseamnă asta?

Toate piesele noi se dezvoltă, dramaturgul nu stă în mansarda lui de fildeş şi scrie o piesă pe care o trimite regizorului. Eu am lucrat cu patru actori extraordinari – Ioana Bugarin, Ioana Flora, Ioana Pavelescu şi Nicholas Caţianis jr. În prima săptămână, am făcut un workshop, ca să le înţeleg stilul, şi le-am dat să-şi spună povestea personală de la Revoluţie – dacă nu a lor, atunci a părinţilor. Folosesc acele poveşti în prima parte a scriptului de teatru documentar. La început e teatru documentar, în partea de mijloc actorii discută cu publicul şi află poveştile lui, iar în partea finală, este o piesă de ficţiune inspirată din realitate. Acest script devine, în esenţă, o mărturie personală, dar şi o mărturie colectivă.

„Proiectul Revoluţia“ este un fel de rectificare teatrală a viziunii propuse de Caryl Churchill în „Mad Forest“.

În 1990, Caryl Churchill a venit în Bucureşti cu un regizor de la Royal Court Theatre şi cu câţiva actori. Au făcut un workshop despre Revoluţie, au vorbit cu românii şi, bazat pe aceste interviuri, a scris „Mad Forest“. A devenit cea mai cunoscută şi mai jucată piesă despre revoluţie. Desigur, nici Caryl nu s-a putut lămuri clar ce-a fost şi ce n-a fost. Are şi o parte clişeistică, apar personajele Vampirul şi Câinele Vagabond – vasăzică asta ştiu străinii despre români. E o piesă bună, dar ea recunoaşte chiar în subtitlul piesei că este o perspectivă din afară despre Revoluţia Română. Acum, după ce am avut în sfârşit distanţa geografică şi temporală necesară, mi s-a părut că pot să scriu o replică substanţială la piesa lui Caryl Churchill. Nu m-am simţit pregătită până acum.

„Am devenit conştientă de Turnurile Gemene abia după ce au dispărut“

Fotografii: Eduard Enea

În anii ’90 aţi început să lucraţi în jurnalism. Care a fost primul job?

Începusem din facultate să scriu articole. Când a căzut regimul m-am bucurat, m-am gândit că pot să fiu cu adevărat jurnalist liber. Încă am simţul ăsta jurnalistic în mine, mi-a plăcut mult. M-am dus la Ion Cristoiu cu un articol numit „89“ – era un joc de cuvinte, că era despre troleibuz, dar şi despre an. I-a plăcut, l-a publicat. Apoi, am colaborat cu săptămânalul „Evenimentul“, iar în 1993 am dat test să mă angajez la „Adevărul“. Tata a văzut anunţul. Am fost la concurs, unde au fost sute de candidaţi. Au fost trei etape, ne-au chemat în trei weekenduri. Finaliştilor ni s-a cerut să scriem despre cum e dată jos statuia lui Lenin de la Piaţa Presei. Toţi am făcut reportaj acolo. Pe mine m-au angajat la Cultură. Am fost foarte fericită! A, recent am auzit un zvon că după ce l-au dus pe Lenin la Mogoşoaia, i-au topit capul şi au făcut statuia lui Caragiale. Nu ştiu cât e de adevărat, dar acum locuiesc chiar lângă statuia lui Caragiale şi mă mai surprind gândindu-mă: „Mă, oare ăsta o fi Lenin?“.

Aţi scris şi o piesă de teatru despre Lenin.

E pentru mine ca un simbol al trecutului care te trage în jos, dar îl depăşeşti şi mergi înainte. În piesa mea „Pantoful lui Lenin“ (n.r. – „Lenin’s Shoe“), acel pantof îl marchează pe personajul principal întreaga sa viaţă. Niciodată nu poţi să scapi de acel pantof al trecutului.

Teatru şi fotbal, la Paris

Cum aţi decis să emigraţi în 2001, în SUA?

N-am luat decizia să emigrez. Publicasem trei volume de poezie, poemul dramatic „Proscrisa“ începuse să fie jucat, avusesem spectacol la Teatrul Dramatic „Fani Tardini“ din Galaţi, iar poemele mele din al doilea volum, „Sfaturi pentru gospodine şi muze“, începuseră să fie jucate şi ele. În 1998, poemul „Proscrisa“ a fost selectat să fie pus în scenă la Teatrul Saint Gerard Phillipe de Saint-Denis din Paris, într-un festival Du Monde Entier. Au selectat un text din fiecare ţară participantă la Campionatul Mondial de Fotbal, care avea loc în Franţa. Eu nu mă consideram dramaturg atunci, dar m-am dus la Paris la invitaţia lor – şi ei au tot insistat că sunt dramaturg. Eu mă consideram doar poetă. În acea perioadă, pentru că era legat de campionatul mondial – iată sportul şi literatura legându-se iarăşi în viaţa mea –, un ziar a titrat, scriind despre montarea poemului meu: „Băieţii noştri au ieşit din cursă, dar Saviana Stănescu rămâne în competiţie“ (râde).

Aşadar, din Paris aţi plecat convinsă că trebuie să faceţi dramaturgie în continuare.

Noi atunci n-aveam cursuri de dramaturgie în România. Nimic. Nicăieri. În 1999, prin UNITER, m-a trimis Victor Scoradeţ la Academia Internaţională de Teatru din Germania. Acolo am studiat prima dată scrierea dramatică şi am scris primul meu text dramatic, în engleză. Când m-am întors în România, am continuat să scriu piese în română. „Numărătoarea inversă“ a devenit una dintre cele mai jucate piese de-ale mele – şi-acum, după atâţia ani, se joacă la Paris şi în Mexico City. Apoi, am scris un solo-show, „Ştiaţi că trenurile spun poveşti cu infante?“, pentru actriţa Adelaida Zamfira şi pentru Ada Condeescu, care atunci avea 12 ani şi era fata lui Alexandru Condeescu, soţul meu.

Foto: Saviana Stănescu a fost premiată pentru piesa „Waxing West“, în 2007; Sursa: saviana.com

Deci nu este o coincidenţă de nume – aţi fost căsătorită cu Alexandru Condeescu.

Da, eu am fost a treia lui soţie. Când ne-am căsătorit, în 1995, Ada era mică şi petreceam weekendurile împreună. N-am divorţat niciodată, pentru că eu n-am crezut că o să emigrez. Am plecat în America, cu o bursă Fulbright, pentru că această carieră a mea de dramaturg internaţional se dezvoltase. La New York, am ales să fiu studentă, în loc să fiu doar visiting artist, tot din dorinţa de a învăţa mai mult. Am făcut masteratul în performace studies la New York University. Acolo l-am cunoscut pe regizorul Richard Schechner, căruia i-a plăcut aşa de mult cum scriu, că am devenit scriitoarea lui în rezidenţă. Am scris pentru el „YokastaS Redux“, o reimaginare a poveştii lui Oedip din perspectiva Iocastei. Spectacolul a avut succes la teatrul „La MaMa“, iar decăniţa de la New York University Tisch School Of The Arts mi-a oferit o bursă, să mai fac un curs în dramatic writing. Şi-aşa, am mai stat doi ani să fac masterul Fine Arts in Dramatic Writing. „Lenin’s Shoe“ a fost teza mea de masterat. După aceea, am obţinut o bursă şi o rezidenţă la Women’s Project, un teatru Off Broadway foarte bun. Am scris pentru ei „Aliens with Extraordinary Skills“, o piesă despre imigranţi care a mers foarte bine.

Piesa asta a fost numită de „The New York Times“ o odă adusă New York-ului. Aşa este?

Personajul principal, Nadia, este din Moldova, ajunge în New York şi devine absolut îndrăgostită de oraş. I se pare că ăsta e locul unde nu se poate muri.

Cât e autobiografie în această atitudine?

În această piesă cred că eu sunt o combinaţie între cele două personaje principale, Nadia şi Lupita. Lupita e mult mai sigură pe ea şi-i dă sfaturi Nadiei: „Trebuie să găsim o soluţie, dacă ai căzut, te ridici!“. Am şi naivitatea Nadiei, dar şi tenacitatea Lupitei.

Când am ajuns eu, în 2001, est-europenii mai contau, dar americanii nu mai ştiau aşa de multe despre noi. Ce ştiau despre România era Dracula, Nadia Comăneci şi Ceauşescu.

America post 9-11

Când aţi ajuns la New York? Aţi trăit acolo atentatele din 11 septembrie 2001?

Da, cred că asta a modificat felul în care m-am raportat la New York. Am ajuns pe 23 august, trei săptămâni mai târziu au fost atentatele. M-au marcat profund. Nu mi-a venit să cred. Nici nu apucasem să vizitez Turnurile Gemene. Îmi amintesc doar că erau parte din skyline. Am devenit conştientă de ele abia după ce au dispărut. New York University nu e departe de Turnurile Gemene din downtown Manhattan. Noi aveam cămine de studenţi care erau chiar acolo – eram  foarte marcaţi de ce se întâmplă cu căminele, să nu cadă. După aceea au început să vină oamenii albi pe faţă, plini de praf şi zgură de la prăbuşirea Turnurilor, arătau ca nişte zombie. Ne-a marcat pe toţi profund, dar în acelaşi timp, am devenit solidari, ne-am împrietenit. Pentru mine, ăsta a fost felul în care am descoperit New York-ul.

Care este impactul cultural al europenilor din Est în New York?

Era un moment mai bun pentru artiştii din estul Europei la începutul anilor ’90, când americanii erau mult mai interesaţi, pentru că tocmai fuseseră revoluţiile. Poveştile est-europenilor contau, erau relevante. Când am ajuns eu, în 2001, est-europenii mai contau, dar americanii nu mai ştiau aşa de multe despre noi. Ce ştiau despre România era Dracula, Nadia Comăneci şi Ceauşescu. E adevărat însă că în New York oamenii sunt interesaţi de poveşti diferite, de identităţi diferite. Ei sunt curioşi să afle poveştile, dacă le transmiţi prin mijloacele artistice potrivite.

V-aţi pliat artistic pe era #metoo din America?

Piesele mele au avut în centrul lor, aproape mereu, personaje femei, deci într-un fel, asta s-a manifestat organic la mine. Dacă ne gândim la piesa „Infanta: mod de întrebuinţare“, exact despre asta este, despre o fată abuzată. „Proscrisa“ este un fel de #metoo avant la lettre. Eu nu pot să zic că mi-am schimbat temele, am fost destul de consecventă.

„Mă duc acolo unde ce fac eu contează“

Foto: Saviana Stănescu, alături de artistul Tony Bennett, în 2008, la New York; Sursa: saviana.com

Când aţi ajuns în America, în 2001, cum v-aţi descurcat cu lucrurile importante şi lumeşti – bani, cazare, muncă, limbă?

Am lucrat foarte mult la relaţia mea cu limba engleză. Oricum, dinainte să plec în America, colaborasem cu British Council, coorganizam British and Romanian Contemporary Writing Seminar la Oradea. De la britanici am învăţat să citesc un poem în engleză. Ei au o adevărată artă a lecturii publice. Când am ajuns la New York, am lucrat intens cu limba. Stăteam la cafenele şi ascultam cum vorbesc oamenii şi-mi notam. Apoi scriam un monolog bazat pe dialogurile lor. Mă uitam şi la filme americane cu subtitrare şi, tot aşa, îmi notam replici. Mi-a fost foarte greu însă la partea financiară. Eu nu sunt dintr-o familie bogată, n-am avut bani veniţi din România. Tot ce-am făcut acolo am făcut lucrând, scriind.

Aţi lucrat numai în zona de artă?

Viza mea de artist nu-mi dădea voie să lucrez decât în zona studiilor. Asta, într-un fel, a fost bine, m-a forţat să lucrez numai în domeniul artistic. Puteam să fac bani din piese sau din predat. Aveam voie să predau teatru. Mi-a fost foarte greu la început, până am luat primul curs la New York University. Apoi am avut vreo trei cursuri: unul la Lee Strasberg Theatre and Film Institute, unul la Primary Stages Einhorn School of Performing Arts şi unul la Fordham University. Aveam de predat trei-patru cursuri în fiecare semestru. În primii trei ani, am luat o bursă de artist în rezidenţă la International House în Manhattan, un loc foarte bun unde stau tot felul de doctoranzi, artişti şi masteranzi. Eu, cu această rezidenţă, aveam o cameră pe care plăteam mai puţin. Trebuia doar să fac nişte evenimente artistice – organizam lecturi de poezie sau piese, am făcut şi expoziţii, şi filme. Îmi plăcea. Totuşi, la International House poţi să stai numai trei ani. A trebuit să mă mut într-o grămadă de apartamente shared (n.r. – împărţite). Deci a trebuit să împart cazarea cu tot felul de personaje.

De trei ori scriitoare: poetă, jurnalistă, dramaturg

Numele: Saviana Stănescu Condeescu

Data şi locul naşterii: 

22 februarie 1967, Bucureşti 

Studiile şi cariera: 

A absolvit Politehnica din Bucureşti. 

A lucrat ca jurnalist la „Adevărul“ şi la „Adevărul literar şi artistic“. 

A publicat trei volume de versuri: „Amor pe Sârmă Ghimpată“ (1994), „Sfaturi pentru gospodine şi muze“ (1996) şi „Proscrisa – poem scenic“ (1997). 

Dintre piesele dramatice pe care le-a semnat şi care au fost jucate pe scene internaţionale amintim: „Numărătoarea inversă“, „Infanta: mod de întrebuinţare“, „Black Milk“, „Apocalipsa gonflabilă“, „I-Migrant in New York“, „Suspendida“, „Waxing West“, „YokastaS Redux“, „Lenin’s Shoe“, „Aliens with Extraordinary Skills“.

În 2000, a primit premiul UNITER pentru cea mai bună piesă, pentru „Apocalipsa gonflabilă“. În 2007, a primit premiul  New York Innovative Theatre Award for Outstanding Full-length Script, pentru piesa „Waxing West“.

Locuieşte în: New York, SUA

Care-i treaba pe Broadway

Cum merge lumea teatrului din New York, Broadway sau nu, cu greutăţi şi avantaje?

Sunt teatrele de Off-Off Broadway, în general downtown, sub 14th Street, în Manhattan. Sunt teatre mai mici, între 40 şi 100 de locuri, unde poţi să faci lucruri experimentale, inovatoare, ciudate. Acolo nu faci bani, oamenii îşi produc singuri spectacolele de multe ori, dar e o zonă foarte vibrantă. Apoi, Off Broadway-ul e reprezentat de teatre cu 100-500 de locuri. Şi acolo e o variaţie. „La MaMa“, de pildă, e considerat Off Broadway pentru că are teatre mai mari. La teatrele Off Broadway se petrec lucrurile de calitate, pentru că sunt centrate pe piese noi, însă totul cu ceva bani. Diverşi producători vin să vadă aceste show-uri Off Broadway, decid care are potenţial comercial şi îl mută pe Broadway. Aici e o chestiune de bani. Teatrele de Broadway au între 500 şi 3.000 de locuri. Show-urile trebuie să le placă şi turiştilor, care fac majoritatea publicului de Broadway.

Cât de greu e să ajungi în Off Broadway, faţă de cât de greu ar fi să ajungi la un teatru similar din Bucureşti?

E mare lucru să te pună în scenă un teatru bun de Off Broadway! E greu să fac comparaţia cu teatrul românesc, pentru că aici e altfel. Aici majoritatea teatrelor sunt de stat, deci nu intră în discuţie aşa mult factorul comercial. În România, e alt tip de relaţionare, pe care eu nu prea ştiu să-l mai practic. Acolo sunt obişnuită să lucrez cu producători care ştiu exact ce merge, cu regizorii care ştiu să lucreze cu text nou şi cu o anumită corectitudine. Nu mai sunt deloc obişnuită să lucrez pe subiectivisme. Aici, cred că, din păcate, uneori se petrec lucrurile pe nişte nepotisme şi relaţii care nu ţin neapărat de calitatea actului artistic. Habar n-am, momentan, de exemplu, cum să fac ca „Proiectul Revoluţia“ să ajungă într-un teatru bun în România.

Ce planuri de viitor aveţi? Vă gândiţi să reveniţi în România?

Eu vreau să mă duc acolo unde ce fac eu contează. Dacă simt că pot creşte ca om şi ca artist în România, cine ştie?, poate mă întorc.

Acum, cât mai staţi în ţară?

Până la început de ianuarie.

Aveţi planuri de Crăciun?

Voi sta cu mama de Crăciun. Deja mă bate la cap: „Ai venit, eşti aici, în România, şi parcă ai fi în America! Nu te văd deloc!“.

De când n-aţi mai făcut Crăciunul acasă?

Vai! Din 2005... da. Chiar că n-am mai făcut demult Crăciunul acasă! 14 ani – nici nu m-am gândit la asta. Anul ăsta, o să fiu acasă cu mama, cu un brad ca-n copilărie.