INTERVIU Scriitorul Tudor Octavian: „Tot timpul am fost considerat nepot de cârciumar“
0
Scriitorul Tudor Octavian, născut „vinovat“ într-un cartier de mahala a Brăilei, povesteşte de ce nu a scris romane, ci povestiri, de ce a ales să scrie tablete şi pamflete în ziare şi să caute prin arhive şi tablouri pictori uitaţi de oameni şi de vremuri, explicând cum ajunge gazetăria să devină literatură.
Inventiv şi caustic, Tudor Octavian (78 de ani) arată prin articolele şi literatura sa cât de actuale şi de eterne pot fi temele aparent banale. Născut la Brăila, în cartierul de mahala Brăiliţa, a absolvit liceul Militar „Ştefan cel Mare“ din Iaşi, în prima promoţie 1953-1956. Următorii doi ani a fost elev la o şcoala tehnică de ofiţeri de aviaţie de la Mediaş şi alţi doi ani a lucrat ca muncitor necalificat într-o fabrică de plăci aglomerate de lemn. Nu e deloc jenat să-şi asume că a fost lăcătuş şi tâmplar. Ulterior, a urmat studii de arhitectură şi de filologie. Din anul doi de facultate, a scris pentru revistele „Viaţa Studenţească“ şi „Amfiteatru“, fiind reporter şi şef de secţie la reportaj-anchete. Din 1967, a scris pentru „Flacăra“, „România liberă“, „Naţional“ şi „Jurnalul Naţional“, iar din 2005 a fost comentator TV. Timp de peste două decenii, din 1990 până în 2012, a scris o rubrică zilnică de pamflet social, fapt care l-a făcut pe medicul său cardiolog să spună că în alte ţări asta se tratează. A scris şi în gazetele lui Ovidiu Ioaniţoaia, a făcut şi critică de artă, publicând albume despre pictorii uitaţi. Nu a avut ambiţia să devină scriitor de romane. Fineţea observaţiei şi meşteşugul îşi dau mâna în literatura sa, textele sale, mici bijuterii literare, putând fi citite şi la berărie, şi la biblioteca Academiei. „Nota prozei lui Tudor Octavian o formează romantismul ironic, sentimentalismul care încearcă să se înfăţişeze tot timpul, cu ajutorul umorului împins până la sarcasm, drept contrariul lui“, scria Nicolae Manolescu, cel care l-a şi încurajat să dea la Litere.
„Weekend Adevărul“: Cum era Brăila copilăriei dumneavoastră? Mai păstra oraşul ceva din atmosfera descrisă odinioară de Panait Istrati?
Tudor Octavian: Nu, nimic. M-am născut într-o mahala, Brăiliţa, şi nu vedeam nicio poezie în jurul meu. Casa din Brăiliţa a fost demolată. Toată copilăria mea am prins moace (n.r. – peşti mici) în Dunăre şi în gropile de lângă dig, albitură. Ajutam familia cum puteam, cu mâncare. Bunicii avuseseră o cârciumă în acest cartier nenorocit din Brăila. Cârciuma asta le-a rămas în acte, n-au şters-o până în 1947. Tot timpul am fost considerat nepot de cârciumar.
Cum vă raportaţi la rădăcinile dumneavoastră?
Dacă aş fi scris un roman autobiografic, acesta s-ar fi chemat „Născut vinovat“. De când m-am născut şi de când am plecat în lume am ştiut că, dacă nu plec din Brăila şi din lumea aceea, voi purta tot timpul anatema de copil de cârciumar. Aveam 8 ani, era foamete, m-am dus să ne dea o cartelă de masă. Iar cei la care m-am dus la primărie mi-au spus: „Destul aţi supt sângele poporului“. Prin urmare, eu la 8 ani am aflat că am supt sângele poporului. Rămâi cu asta toată viaţa.
Băiat de cartier
De ce familia dumneavoastră avea probleme?
Foarte mulţi din familia mamei au fost puşcăriaşi. Mi s-a cerut deseori să scriu rudele de gradul întâi. Or, ce să spun la rude de gradul I? Că au fost la canal, la Aiud, că au avut orientări politice duşmănoase? Mai mult, câţiva au plecat din ţară.
Ce amintiri păstraţi din acea perioadă?
Pentru că am fost băiat de cartier, n-am ştiut nici măcar cum se chema mâncarea. Eu mâncam mâncare.
De la cine aţi moştenit vocaţia literară?
Cel mai probabil de la mama. Era o femeie de la ţară care făcuse o şcoală profesională, era casnică, îşi creştea cei doi copii – am mai avut un frate. Mama mea avea nişte repere culturale foarte clare: în muzică, Beethoven, în artă – Da Vinci, în literatură – Maupassant, Cehov sau Tolstoi. Tata plecase de acasă foarte devreme în copilăria mea, iar mama n-a ştiut decât una şi bună: să fac şcoală. Nu a fost simplu în acea perioadă. Am plecat din Brăila ca să urmez un liceu militar. Am plecat de acasă de la 13 ani, dintr-o săracie decentă, de cartier muncitoresc, unde copiii nu prea aveau de ales, se duceau de cele mai multe ori ucenici la fabrică. Între 19 şi 21 de ani, am muncit la PAL, am fost muncitor necalificat, apoi am plecat la Arhitectură. Din păcate, nu mai am pe nimeni în Brăila, sunt toţi la cimitir. A fost un noroc pentru că, în momentul în care ai foarte clar amprenta unei condiţii sociale, e foarte greu să ţi-o găseşti pe a ta. Eu am avut o libertate totală de acţiune, începând cu vârsta de 13 ani. Şi s-a mai întâmplat ceva: am intrat în liceul militar. A fost o selecţie foarte strictă, am primit imediat grade şi am devenit la 13 ani sergent major. Ei bine, în liceul militar, nu puteai să fii nici corigent, nici repetent, nu puteai să fii nici declasat. Şi atunci, în principiu, noi primeam nota zece indiferent de ce făceam.
A făcut şcoala de aviaţie
Deci în copilărie, nu aţi ştiut ce vreţi să fiţi când veţi fi mare...
Când aveam 8 ani am ascultat la radio un cor sovietic şi cu un bariton. Toţi colegii în cartierul meu voiau să se facă învăţători, ingineri, muncitori la fabrică. Eu, la 8 ani, am spus că mă fac bariton. M-a ascultat o profesoară de muzică, prietenă cu mama, şi mi-a spus: „N-ai voce“. Prin urmare, eu am aflat la 8 ani că nu o să fiu bariton. Pe măsură ce au trecut anii, am aflat ce nu pot, ce nu ştiu, ce nu sunt. Când am terminat liceul militar, ne-au trimis la medicină militară, acolo mi-am dat seama că trebuie să învăţ. Am refuzat să fiu medic, am plecat la aviaţie.
De ce aţi ales aviaţia?
Pentru că era un tip de muncă obligatorie, învăţămâtul medical este teribil, nu poţi să spui „fac asta, fac astalaltă“. Poţi să fii şi poet-medic, dar nimeni nu te ia în serios, nici ca poet, nici ca medic. Ai şanse doar dacă te separi la un moment dat şi devii un medic care a abandonat medicina şi se ocupă doar de literatură, aşa cum e Buzura. Sunt recunoscător timpului pentru ceea ce nu am făcut, erau unele direcţii care nu mă duceau nicăieri. Când am plecat de acasă, nu aveam o direcţie şi un scop anume. Mama m-a lăsat în pace, o dată ce a văzut că îmi câştigam traiul.
Nu eram o problemă pentru familie şi nu trebuia să explic familiei unde mă duc şi ce fac. Pur şi simplu, aveam libertatea de a nu face nimic, de a nu avea frica zilei de mâine, de a nu mă îngriji de viitor, pentru că nu aveam un viitor.
V-aţi mai întors în Brăila?
Puţini oameni recunosc că dorul de locurile natale e ceva fizic, un amestec bizar de melancolie cu durere. Am mai fost o singură dată în Brăiliţa, unde a fost casa părintească. Am pipăit asfaltul, ca să simt locul unde s-a aflat stâlpul de la poartă. Când au dărâmat casa, în 1980, mama s-a agăţat de stâlpul porţii. A ţinut de el aşa de tare, încât a smuls stâlpul…
V-aţi făcut o familie frumoasă.
De celelalte aspecte ale vieţii nu m-am ocupat, s-au ocupat ele de mine. M-am căsătorit o dată în timpul facultăţii şi, în scurt timp am divorţat, pentru că n-aveam timp de căsătorie. Norocul meu a fost că, la 34 de ani, m-am căsătorit cu o femeie minunată, Tina. Suntem împreună de o viaţă. Am devenit un familist fără prea multe de povestit. A fost marea şansă a vieţii mele să am familia asta. Singura perioadă din viaţa mea care a fost dreaptă, fără tulburări, completă a fost după ce m-am căsătorit. Avem două fete, una e măritată în Franţa, alta e măritată cu un belgian, copiii sunt internaţionali. Fiica cea mare e farmacistă. Cealaltă fată este măritată în Franţa cu un tânăr din lumea negustoriei de artă.
Aţi avut sentimentul că v-aţi sacrificat viaţa personală din cauza vieţii profesionale?
Nu. Am trăit, am lucrat, am produs, am ţinut familia. Foarte mulţi oameni îşi dau silinţa să se cheme profesionişti. Profesia mea a fost scrisul. Că am fost scriitor de artă sau de proză, eu am scris.
Am trăit numai din scris. După ’90 s-a întâmplat ceva: ceea ce erau profesii au devenit ocupaţii. Au murit 80% din meseriile practicate înainte de comunism.
„Am avut un tip de trufie vecină cu prostia“
Ce modele literare aţi avut?
Eram elev, sergent major, aveam pluton, eram între două ape, nu eram nici simplu cătană, nici ofiţer, ci vechil, însă citeam cu frenezie. Am învăţat să scriu din plăcerea unor lecturi care mi-au devenit unitate de măsură a calităţii şi, în acelaşi timp, mi-au impus o anume normă stilistică. Modelele mele literare au fost Caragiale, Cehov şi nişte autori de povestiri franceze şi americane, Maupassant sau Borges, autori de texte scurte. Cel mai mare ajutor de viziune mi l-a dat „Soldatul Svejk“ al lui lui Hašek. Profesorul meu de română de la Liceul Militar mi-a făcut cadou cele două volume cu Soldatul Svejk: „Ia-le, sunt pentru tine“.
Ce alţi scriitori aţi citit şi v-au influenţat mai târziu stilul literar?
Am citit din motive profesionale şi de învăţământ universitar o mulţime de cărţi, dar ca marcă afectivă: m-au fascinat scriitori ruşi. Există o anumită cadenţă a frazei care e întotdeauna afirmativă, acest fel de ironie afirmativă se regăseşte în stilul lui Ilf şi Petrov, repetat în textele lui Cehov. Am citit într-un fel care presupune şi puţină performanţă. Când ai 20 de ani şi citeşti romane de tipul „Război şi pace“, pe aceste cărţi nu le citeşti, pe aceste cărţi le birui. Nu e suficient să le citeşti, ci să te şi muţi într-o lume. Au urmat lecturi foarte grele, de formaţie. După ce am citit aceste cărţi groase,m-am întors la Maupassant şi la autorii de povestiri, de texte scurte. M-am întors vindecat.
Cum v-aţi decis să veniţi în Bucureşti?
Am avut un tip de trufie vecină cu prostia. Adică m-am gândit că trebuie să se întâmple ce trebuie să se întâmple. Lucram în proiectare la Galaţi, făceam cârciumi şi tot felul de clădiri la ţară, fiind convins că o să mă duc la un moment dat spre filologie. Într-o dimineaţă, când la Institutul de Cercetări toţi cei şase din birou am scos brânză cu roşii, la ora 10.00, din pachetul cu mâncare, m-am blocat... Eu aveam ideea că sunt altfel decât ei, cultivam în secret această idee că sunt cumva diferit de ei, atunci am descoperit că toţi şase din birou aveam în pachet brânză cu roşii. Atunci pentru mine s-a terminat, am scos din sertar trusa, mi-am luat actele, i-am spus şefului de atelier: „Amedeo, am plecat!“. „Unde pleci? Când te întorci?“, m-a întrebat. „Niciodată!“, i-am răspuns. Prin urmare, am plecat în Bucureşti şi nu m-am mai întors niciodată la Galaţi. Am lăsat acolo hainele, cărţile, mobilele, tot ce aveam într-o garsonieră a mea. Aveam de toate, aveam o casă, locuiam într-un bloc cu actorii din Galaţi. Seara, jucam pocher cu ei. Am stat în Galaţi trei ani. Scriam în ziarul local despre artiştii locali, eram, se poate spune, un om „realizat“. Şi am luat-o de la capăt. Trăiam un soi de inconştienţă voiasă, nu trebuia să explic nimănui ce fac. Când nu ai de dat socoteală nimănui, puţin îţi pasă de ce se întâmplă.
Totuşi, cum a devenit literatura principala dumneavoatră preocupare?
Tot timpul au apărut nişte oameni care mi-au spus ce drum să urmez. De câte ori eram confuz, au apărut nişte oamenii care mi-au spus: „Vino la noi“. Manolescu mi-a zis: „Vino la Filologie“. Alţii mi-au dat posibilitatea de a decide. Nişte oameni au spus: „Mergi în direcţia asta, fă asta“. Şi la „Viaţa Studenţească“ m-au angajat, pentru că redactorul-şef de acolo m-a văzut la un cenaclu şi i-a plăcut ce am citit. Mi-a spus hodoronc-tronc: „Vii să scrii la ziar?“.
Astfel, Nicolae Manolescu v-a determinat să faceţi Filologia?
Da, Nicolae Manolescu este omul care m-a ajutat enorm. I-am trimis nişte povestiri, când eram la Galaţi. Mi-a răspuns, mi-a trimis o scrisoare foarte lungă, analizând cu mult mai multă seriozitate decât meritam eu, un anonim din Galaţi. Scrisoarea sa se termina aşa: „Dacă nu faci facultatea de Filologie, ai să rămâi un nenorocit de prozator de provincie“. Asta se întâmpla în 1965. Atunci m-am suit în tren, am venit la Filologie, aveam 26 de ani. Dat fiind că până la 27 de ani m-am învârtit în tot felul de ocupaţii care nu aveau legătură cu literatura, asta însemna că toate aceste întâmplări au fost pentru a-mi dovedi că nu aveam ce căuta în alte meserii. Eu făceam facultatea de Filologie la zece ani după ce terminasem liceul. Ce învăţaseră colegii mei în aceşti zece ani nu avea nicio legătură cu ce învăţasem eu. Nu aveam nicio legătură cu literatura care se preda atunci în facultate. La Filologie, s-a întâmplat ce era firesc să se întâmple într-o facultate în care învăţam orice, în afară de scris. În cinci ani de filologie, nu am avut nicio lecţie de tehnică a redactării, de redactare de text. Nicio oră.
Imaginaţi-vă ce înseamnă să faci cinci ani de filologie, să înveţi doar anul naşterii şi anul morţii scriitorilor.
Aţi rămas în relaţii bune cu Nicolae Manolescu?
Atât de bune că nu i-am cerut niciodată nimic. Manolescu a avut un tip de generozitate pe care nu am ştiut să o preţuiesc la timp. Însă eu nu sunt un izolat, sunt separat. Există şi oameni seperaţi. Ştiţi ce te poate separa? Nevoia de libertate.
„În America am învăţat ce înseamnă libertatea presei“
Ce amintiri păstraţi din anii petrecuţi în redacţii de ziare?
Am fost coleg de redacţie cu mulţi scriitori, am avut o camaraderie destul de controlată, dar eu frăţii profesionale nu am avut. Nu urăsc pe nimeni, nu am nostalgii. Am avut noroc în toate privinţele. Secţia de presă a Partidului a avut amabilitatea să mă întrebe ce vreau mai departe, dacă rămân în ţară sau plec. Le-am spus: „Meseria mea este limba română. Dacă pot să plec, mă întorc sigur“. Prima dată, când mi-au dat viză pentru Olanda, m-au întrebat: „Te întorci“? Am spus: „Da“. Într-un fel, prezentam încredere. Pesemne, şi-au zis: „Să-l lăsăm în pace că ăsta e cu cărţile, cu arta“. Şi, în redacţiile în care am lucrat, am avut cam acelaşi tratament. Îmi făceam treaba, dădeam articolele şi îmi vedeam de cărţile mele. Adrian Păunescu, în 1980, m-a trecut la revista „Rebus“, fapt care mi-a dat mai multe privilegii: să nu scriu articole despre Ceauşescu, să-mi văd de cărţile mele şi să mă mut cu totul într-o lume paralelă: lumea cărţilor de artă. Adrian Păunescu mi-a spus aşa: „Auzi, măi, du-te acolo şi lasă-ne! Du-te şi fă-ţi cărţile de artă“. Eu nu eram contra regimului, lucram pentru mine. În redacţii, eram atât de preocupat de lucrul meu, că nu mai aveam timp să urăsc şi să detest.
După Revoluţie, aţi mers deseori la New York.
Am fost şase ani la rând, câte două-trei luni. Am plecat, pentru că s-a întâmplat un lucru providenţial. La „Flacăra“ în redacţie, pe 27 decembrie 1989, ne-am trezit cu ambasadorul american care venise să discutăm despre Revoluţie. Noi i-am spus toate prostiile pe care le gândeam atunci: că e Revoluţie, că se trage, că sunt terorişti. El ne-a temperat. La sfârşit, l-am întrebat dacă acum noi, jurnaliştii, puteam pleca în America. El a spus: „Nicio problemă, veniţi la Ambasadă să vă dau ştampilă“. Bun, dar paşapoartele noastre erau la Securitate. Atunci ne-a spus: „Veniţi la Consulat“. A doua zi, am fost la Consulat şi mi-a dat o liberă trecere pentru şase luni. Am avut trei motive să plec (zâmbeşte cu subînţeles). Primul: nu cunoşteam pe nimeni la New York. Al doilea: nu aveam bani. Şi al treilea: până la Revoluţie nu se putea merge în America. A fost un fel de călătorie iniţiatică. Am învăţat cum se trăieşte când nu ai bani şi nu te aşteaptă nimeni. Acolo am cutreierat galeriile, muzeele, târgurile de artă. Nu am colindat doar America, am învăţat acolo cum urmează să trăiesc în România.
Un negustor de artă de acolo m-a întrebat atunci, în America: „Câţi ani ai?“. I-am răspuns că am 50 de ani şi mi-a spus: „De acum încolo, e mult mai important la ce renunţi. Precizează-ţi ce vei face, nu mai ai mult de trăit“. El mi-a dat următoarea idee: fă ce faci numai din plăcere. E ceea ce am făcut de atunci.
Despre ce înseamnă media în zilele noastre
Cum vi se pare spectacolul media actual?
Ceva s-a terminat, iar altceva încă nu a început. Media va exista, dar cu alte mijloace. S-a terminat cu presa pe hârtie, încă mai durează pe ici, pe colo – „Adevărul“ şi „Weekend Adevărul“ print sunt un caz fericit. Dacă pleci de la ideea de bine şi de rău, suferi, dacă pleci de la realitatea că este inevitabil, găseşti soluţii. Eu m-am adaptat cu tehnologia digitală, sunt dintre cei care lucrează cu laptopul, scriu la computer, trimit texte, fac machete.
Credeţi că presa tipărită mai are vreo şansă să-şi revină?
Acest tip de presă independentă, pasămite, are şi ea un precedent. În America, am învăţat ce înseamnă libertatea presei. E libertatea de a-ţi alege stăpânul, doar că acolo ai din ce alege. La noi nu prea ai.
Aţi scris aţâţia ani la ziare, aţi avut aceste tablete şi pastile pe diferite teme, cu diverse unghiuri de abordare.
Eu publicasem diverse volume de povestiri, nu mai lungi de patru-cinci pagini. Un volum se numea „Povestiri diferite“, nimic mai necomercial. Condiţia de autor de povestiri nu este de om care se aşază la masă şi se gândeşte la ce scrie azi. Eu am trăit realitatea ca o permanentă sursă de întâmplări ce meritau a fi înţelese, continuate, duse până la capăt. Orice secvenţă presupune şi o continuitate. Un om trece strada, urmează întrebarea de ce. Toate povestirile mele au o noimă, urmăresc ce se întâmplă de dimineaţa până seara în jurul nostru. Toată lumea vede ce se întâmplă, dar povestitorul poate să spună de ce e aşa.
De ce aţi ales pamfletul ca rubrică în ziare?
Mi-e greu să mă definesc, pentru că până la urmă este ca o carte de vizită. Eu pe cartea de vizită scriu totul numai prin simplul nume: Tudor Octavian. Simplu, fără altă explicaţie. Meseria de scriitor nu există în nomenclatorul meseriilor. Nu am ce scrie mai mult pe cartea mea de vizită. Toate lucrurile care par la un moment dat interesante şi pline de sens, dacă le aduci la timpul lor şi la dimensiuni reale, devin lucruri normale. Viaţa de ziarist, înainte de ’89, în ciuda opreliştilor, avea nişte facilităţi pe care greu le poţi evalua. De exemplu, puteai pleca în ţările socialiste. În Rusia, am avut sentimentul că Franţa poate să mai aştepte, dar Rusia se termină. Iar una dintre marile satisfacţii ale acestui mod de viaţă e că acum nu mai simt nevoia să fac drumuri lungi.
Aţi putut trăi decent din câştigurile din presă?
Eu am trăit din presă, dar cu multe activităţi pe lângă. Pe de o parte sunt scriitor, pe de altă parte, relaţia mea cu breasla a fost foarte rezervată. Nu mă simt aparţinator niciunei bresle, niciunui grup, niciunei direcţii. E un fel de trufie vecină cu clinicul.
Cât timp dedicaţi scrisului pe parcursul unei zile?
Nu are nicio importanţă când şi cât scrii. Important este că tot timpul numai asta eşti, asta gândeşti. Eu asta sunt, în calitatea mea de povestitor, un căutător-găsitor. Munca asta presupune şi un anume tip de atenţie. Dacă nu eşti preocupat de un lucru, nu îl vezi. Dacă însă tot timpul ai în vedere să vezi, începi să vezi şi acolo unde nu este. ;
„Trăim într-o societate cu probleme majore de orientare, recuperare morală, plină de griji“
Cum vedeţi un „ospiciu cu oameni normali“, un titlu pe care l-aţi ales pentru cea mai recentă carte?
Noi trăim într-o societate cu probleme majore de orientare, recuperare morală, plină de griji. Toată povestea asta cu rubrica zilnică, eu am învăţat-o de la ziarul „USA Today“ , care lucra cu o agenţie de freelanceri care furnizau astfel de texte. Aşa am gândit textele din „Ospiciul de oameni normali“. Motivul meu este unul mai degrabă clinic. Dacă scriu în continuare cărţi, nu le mai vrea nimeni. În acest mod, scriind pastile, am o mulţime de subiecte de o dulceaţă nespusă. Textele nu au fost publicate nicăieri în altă parte, fiind ceea ce se cheamă un depozit de subiecte într-o continuă facere.
În „Ospiciul de oameni normali“, care a fost alchimia prin care aţi adunat toate acele gânduri despre diverse teme?
Scriind un articol pe zi, deşi pare o muncă copleşitoare, a presupus un mare surplus de subiecte. Aveam nişte carnete în care îmi notam tot ceea ce îmi trecea prin cap. După o vreme, aceste treceri aveau mai mult sens şi deveneau un articol sau povestire. Nu poţi să-ţi propui să devii ceva, tot ce poţi să faci este să-ţi propui să nu devii. Acolo e libertatea, să accepţi că nu eşti Tolstoi. Dar precizând ceea ce nu poţi începe să apară foarte clar ceea ce poţi. Atunci capeţi un fel de libertate vecină cu frenezia, adică nu ai limită în ceea ce priveşte gândirea. Nu poţi să trăieşti, făcând din toate o dramă. Păstrezi relaţia cu lumea, distanţându-te în acelaşi timp. Eu numesc asta pamflet.
Când aţi scris aceste pastile?
Eu am tot timpul la mine carnete de subiecte. Dacă nu notezi un gând care poate deveni ceva, acesta se pierde. E foarte greu să spun că eu sunt un gânditor, eu sunt dublul vieţii mele: pe de o parte trăiesc şi pe de altă parte observ, asta înseamnă meseria de povestitor.
„Nu pot să scriu romane“
De ce scrieţi povestiri, de ce v-aţi oprit la acest gen literar?
Aş putea să spun că le scriu, pentru că le-a venit timpul... Realitatea e însă mult mai simplă: nu pot să scriu romane. Am publicat vreo două-trei, dar mai mult de 150 de pagini nu pot să concep. Cred că mi se potrivesc nişte măsuri mai scurte.
În ultimii ani, aţi semnat şi numeroase albume de artă.
Aici lucrurile sunt mai complicate niţel. Eu scriu cronică de artă într-un fel dintotdeauna. La „Viaţa studenţească“, scriam cronică de artă. Din copilărie, am reuşit să capăt o bibliotecă de artă, mi s-au fixat nişte nume, numele astea au început să devină productive. Din admiraţie spontană, am putut să merg mai departe cu înţelegerea. Am avut ceea ce se cheamă astăzi o viaţă paralelă. Toate au o explicaţie simplă: nu-mi plăcea să trăiesc în România, nu puteam să plec. Atunci mi-am construit o existenţă paralelă prin cărţile mele. Vă dau un exemplu: am o bibliotecă de egiptologie de mai multe sute de volume, toate concentrate pe un subiect: epoca Amarna. Prin această bibliotecă, evadam în altă lume. Sunt probabil singurul autor de cărţi de artă din România care îşi face singur cărţile de la un capăt la altul. Prin urmare, pentru un album, eu fac fotografiile, textele, macheta, merg la editură şi lucrez cu designerul paginator.
„Fă ceva cu pictorii uitaţi!“
Cum aţi ajuns să faceţi seria de albume de artă din cadrul „Pictori români uitaţi“?
Nu e chiar o ţicneală, având nişte criterii de calitate, mi-am dat seama că o bună parte din cultura de dinainte de ’89 a fost obturată şi că foarte mulţi artişti plastici cu probleme de biografie pot fi recuperaţi. A avut o pauză în bibliografia postumă de 40-50 de ani. Cineva, la New York, mi-a propus: „Fă ceva cu pictorii uitaţi“. Astfel, am propus o carte, „Pictori români uitaţi“, care s-a bucurat de trei tiraje foarte mari pentru că eu nu ştiam un lucru: în casele oamenilor există tablouri despre care proprietarii nu ştiau nimic. Întâi am plecat cu o rubrică, în „Ziarul de Duminică“ a „Ziarului Financiar“, publicam săptămânal un articol intitulat „Pictori români uitaţi“. Având această cadenţă, ziarul m-a obligat să mă informez. O carte înseamnă 100 de artişti recuperaţi. A trebuit să o iau de la început cu arta românescă, să descopăr cât de ignorant sunt. Prin această serie, mi-am mântuit o imensă ignoranţă – o ignoranţă dirijată, pentru că avem mari valori, mari artişti.
Cum găsiţi tablourile pictorilor uitaţi?
Încă de când lucram la „România Liberă“, am avut tot timpul aparatul de fotografiat la mine.
Prin urmare, cele mai multe reproduceri din aceste cărţi, „Pictori români uitaţi“, au fost obţinute la ceea ce se cheamă vânătoare şi întâmplare, de la galerii, târguri, expoziţii.
„Eu sunt de partea mea“
Pe plan politic ce cale aţi ales, aţi fost de stânga sau de dreapta?
Eu sunt de partea mea. Cred că ceea ce se întâmplă acum nu e nici bine, nici rău, este inevitabil. Ştiu că ceea ce se întâmplă acum nu este războiul nostru. E genul de război în care nu rentează să foloseşti arme şi armament, pierzi mai mult. O seamă de ocupaţii şi meserii s-au terminat. Au loc nişte schimbări în viaţa intelectualului, care sunt inevitabile.
Care e relaţia dumneavoastră cu Dumnezeu?
Dumnezeu e foarte ocupat, prin urmare eu îl cinstesc, dar nu îl solicit foarte des. Câtă vreme o seamă de lucruri pot să le rezolv eu, inclusiv cu doctorii, nu îl sâcâi prea mult pe Dumnezeu.
Există şi o relaţie de aşa a fost să fie. Dacă adânceşti prea mult analiza în ceea ce priveşte relaţia ta cu superiorii ajungi la ştiinţă şi ştiinţa îţi controlează puţin credinţele. Suntem într-un sistem care permite explicaţii până într-un punct. E un punct în care ştiinţa se opreşte, nu explică ce e dincolo de început şi cum există un început fără început.
Vă e teamă de moarte?
Eu sunt o persoană foarte respectuoasă cu lumea în care trăiesc. Principala mea problemă este să nu-i stânjenesc cu problemele mele pe ai mei şi pe cei din jur. Adică n-are rost să transfer altora griji pe care le pot rezolva singur. Nu îmi e frică de ce nu ştiu. Mi-e frică de necazuri funcţionale, să ducă alţii calvarul meu.
Maestru al pamfletelor şi povestirilor
Numele: Tudor Octavian
Data şi locul naşterii: 12 decembrie 1939, Brăila
Studiile şi cariera:
A absolvit liceul Militar „Ştefan cel Mare“ din Iaşi, prima promoţie între anii 1953 şi 1956.
A urmat Şcoala tehnică de ofiţeri de aviaţie, secţia radiofonie de bord, la Mediaş.
A făcut arhitectură, a fost proiectant la Galaţi, student la zi la Facultatea de Filologie, Universitatea Bucureşti pe care a absolvit-o în 1969.
Din anul doi de facultate, a fost angajat cu carte de muncă şi dispensă de frecvenţă la revistele „Viaţa Studenţească“ şi „Amfiteatru“.
Din 1967, a lucrat în presă la „Flacăra“, „România liberă“, „Naţional“ şi „Jurnalul Naţional“, iar din 2005 a fost şi comentator de televiziune. În perioada 1990-2012, a susţinut o rubrică zilnică de pamflet social.
Printre cărţile de povestiri publicate se numără: „Povestiri diferite“, „Tratat de înjurături“, „Povestiri“, „Oameni normali“, „248 de povestiri“, „Momente, schiţe, însemnări“, „Proşti, dar mulţi“, „Istoria unui obiect perfect“. Romane publicate: „Noiembrie viteză“, „Banda lui Möbius“, „Firul principal - cuadratura cercului“, „Sortiţi iubirii“, „Motivul - Celălalt - Afară din joc“. A scris monografiile de artă: „Vermeer şi criticii săi“, „Florin Niculiu“, „Pictori români uitaţi“, „Jean Cheller“, „Viaţa şi opera pictorului Sever Burada“, „Tablouri frumoase, autori necunoscuţi“.
Locuieşte în: Bucureşti.
Se încarcă comentariile...
