Teatru

articolul anterior articolul urmator

INTERVIU Tora Vasilescu, actriţă: „La 14 ani, îi făceam tatei injecţii cu morfină“

30
8 Oct 2016 16:34:37
Autor: Medeea Stan
Tora Vasilescu s-a retras într-o casă din Buftea, unde spune că şi-a găsit liniştea.  Foto: Eduard Enea
Tora Vasilescu s-a retras într-o casă din Buftea, unde spune că şi-a găsit liniştea.  Foto: Eduard Enea

Actriţa Tora Vasilescu (65 de ani) povesteşte cum a luat premii pentru recitare în copilărie, cum şi-a ajutat părinţii şi cum s-a confruntat cu decretul din 1966, care interzicea avortul. Îşi aminteşte şi de momente nostime de la filmări şi de la repetiţii.

Tora Vasilescu îşi acceptă vârsta şi nu-i place să i se spună că n-arată de 65 de ani. Zâmbetul de-acum e la fel ca acela din „îndepărtata tinereţe“, iar ochelarii cu ramă subţire şi ridurile din preajma ochilor nu o îmbătrânesc. Pentru un interviu cu doamna Tora n-ai cum să-ţi faci multe planuri, pentru că nu ştii cum o amintire, care la început o înveseleşte, o poate întoarce spre momente dificile. Întâmplările prin care a trecut nu au fost bucăţi de viaţă fără legătură între ele. Doamna Tora preferă să creadă că nimic nu e întâmplător. Important e că şi bucuria, şi suferinţa au făcut-o mai înţeleaptă. Câteva frânturi: deşi tatăl ei biologic a murit înainte ca ea să devină conştientă de propria existenţă, l-a avut alături, până la 14 ani, pe cel care i-a dat numele Vasilescu; pe vremea lui Ceauşescu, în pauzele dintre filmări pentru pelicule precum „De ce trag clopotele, Mitică?“ şi „Glissando“, se amuza alături de colegi de versurile poeziilor patriotice şi aşa suporta mai uşor oboseala şi absurdităţile regimului comunist; înainte de ’89, după ce a aflat că e însărcinată, a luat şi ea, ca o mulţime de alte femei, hotărârea să avorteze, căci nu era pregătită să îngrijească un copil. În urmă cu ceva vreme şi-a dat seama că îi este mai bine dacă se retrage de pe scena pentru care consideră că a făcut destule. Astăzi locuieşte la Buftea, suficient de departe de învălmăşeala din Bucureşti. Are o grădină cu flori şi legume pe care, în timp, a învăţat să le crească. Necunoscătorii deosebesc cu greu seminţele, însă doamna Tora a avut răbdare, le-a observat şi ştie cum şi când să le planteze. În clipa de faţă, această muncă îi aduce mai multă satisfacţie decât jocul actoricesc.
 
„Weekend Adevărul“: În grădina prin care am trecut aţi sădit vreo floare cu gândul la bunica dumneavoastră?
Tora Vasilescu: Bunica a fost prima dragoste necondiţionată, pentru că între 3 şi 5 ani jumate am crescut la ea. Avea ghiocei în grădină. M-am dus odată în vizită în satul Iazurile din judeţul Tulcea, la casa unde am copilărit, iar vizavi e un cimitir. Am intrat să aprind o lumânare la bunica şi, când am ajuns la mormânt, am găsit un singur ghiocel.
 
Mama nu locuia în satul Iazurile?
Mama lucra şi locuia la Palas, în Constanţa, unde erau ferme mari. Venise odată în vizită la ţară, dar nu ştiam că era acolo şi mi-a povestit că plângeam după colţul casei că nimeni nu mă iubeşte, că mama m-a părăsit. Nu înţelegeam că ea trebuia să câştige bani. Copilăria mi se pare acum un loc inaccesibil, dar am sentimentul de drag de mine.
 
Aveţi amintiri cu tatăl dumneavoastră?
Când a murit, eram prea mică.
 
V-a fost greu când v-aţi mutat la Tulcea?
În primul an la Tulcea, după ce s-a recăsătorit mama, am amintirea sentimentului aceluia de cum mi se rupea inima că m-au luat de la ţară. Acolo aveam libertate. Eram toată ziua în copaci, pentru că am fost un copil plin de energie. Eram verişoara cea mai mare, prima dintre cei 22 de nepoţi ai bunicii. Eu mi-am făcut şi mai târziu vacanţele la ţară. Îmi aduc aminte de o secvenţă după sobă: mă ascundeam acolo şi citeam „Aventurile lui Tom Sawyer“ şi „Huckleberry Finn“. Când venea vorba de stafii, luam cuţitul şi mă făceam că le omor.
Casa bunicilor din satul Iazurile.  Foto: Arhiva personală
 
Tatăl s-a îmbolnăvit într-un lagăr
După ce s-a recăsătorit mama, cum v-aţi împăcat cu tatăl Vasilescu?
Tata Vasilescu, care se numise Wagner, a fost un om generos. El era de origine germană şi şi-a schimbat numele după ce s-a întors din URSS, din Donbass, unde a fost închis într-un lagăr. Avea un comportament specific educaţiei germane: „Ein Mann, ein Wort“/ „Un om, un cuvânt“. M-a învăţat corectitudinea, bunul simţ, disciplina şi curăţenia. Făcea şi lecţiile cu mine. 
Tata avea 17 ani atunci. Trebuia să plece o soră cu trenul, dar au făcut schimb în ultimul moment. Îmi povestea şi cum mâncau doar coji de cartofi în lagăr. S-a îmbolnăvit acolo şi a murit aici la 39 de ani de cancer la plămâni, când eu aveam doar 14 ani. 
V-a povestit cum a fost deportat în 1944?
Mai povestea la masă şi mai vorbea şi cu o vecină, tot de origine germană, care fusese şi ea acolo. Mulţi nemţi născuţi în Dobrogea au fost deportaţi. Tata avea 17 ani atunci. Trebuia să plece o soră cu trenul, dar au făcut schimb în ultimul moment. Îmi povestea şi cum mâncau doar coji de cartofi în lagăr. S-a îmbolnăvit acolo şi a murit aici la 39 de ani de cancer la plămâni, când eu aveam doar 14 ani. În ultima vreme, îi făcusem injecţii cu morfină. Când mă gândesc că biata mama a avut trei mariaje şi i-au murit toţi soţii!
 
Aţi fost un sprijin pentru mama dumneavoastră?
Aşa cred. Pentru injecţiile de morfină îmi trebuiau vreo trei ştampile: de la farmacii, de la doctori. Alergam după ele. Uneori, întârziam şi se închidea farmacia şi ajungeam acasă cu plânsete. Nici nu aveam seringă de unică folosinţă şi aia pe care o aveam trebuia sterilizată. O mai uitam pe foc şi, dacă trecea timpul, tata avea dureri şi mai mari. Câţiva ani mai târziu, am ajutat-o pe mama să o crească pe sora mea, care e mai mică cu 12 ani şi jumătate. Stăteam cu ea, o legănam, îi cântam.
 
Elevă cu origini sănătoase
Spuneaţi la un moment dat că la Tulcea aţi fost premiată pentru recitare încă din clasele primare.
Da, am fost pe scenă de atunci şi eram tot timpul ocupată cu serbări. Am avut şi o mătuşă educatoare care îmi citea poezii de George Coşbuc, mai ales „Noi vrem pământ!“. Eu plângeam şi rosteam finalul exact ca ea şi îmi curgeau lacrimile. În actorie e bine să-ţi pui cel puţin 40% din propria cunoaştere, din propriile suferinţe, iar imaginaţia joacă un rol important. De mică mi se spunea că sunt artistă şi deja voiam să ajung actriţă. Aveam origine sănătoasă – adică muncitorească –, plus că făceam şcoala de muzică şi le aveam cu poezia. Am fost şi în tabere internaţionale organizate în România. În clasa a IV-a m-am bucurat când mi-am auzit numele strigat la premiul I pe oraşul Tulcea, la recitări. Am avut parte, într-un fel, de materializarea talentului. Cu toţii credem că avem talent, dar ne trebuie şi o recunoaştere.
 
Sincer, v-a plăcut la şcoală?
Şi recreaţiile erau foarte plăcute! Limba română îmi plăcea, limba latină, nu. Am studiat chiar şi „Portretul unei păsări“ de Jacques Prévert. Profesorii se ocupau de noi, iar eu n-am avut meditatori niciodată. Am făcut şi teatru la liceu. Atunci aveam impresia că lumea e o competiţie, că trebuie să ne luptăm mereu. Îmi mai aduc aminte că eram educaţi într-un spirit patriotic pe care îl am şi acum, ceea ce nu cred că e rău.
La banchetul de absolvire din clasa a XII-a.       Foto: arhiva personală
 
Înţelegeaţi poeziile patriotice?
Când am luat un premiu pe oraş am recitat o poezie de Nina Cassian, care vorbea despre cum a murit iubitul ei în război. Şi cum să nu te impresioneze, chiar dacă spunea printre versuri ceva ca: „Aveam acelaşi mers. Roşu drum prin crânguri verzi“? Nu pricepeam metafora, dar ea a scris aşa ca să-i treacă poezia de cenzură. Mai târziu am înţeles şopârliţele, dar atunci am plâns pentru băiatul ăla care a murit.
 
„Te iubesc, te iubesc, Te iubesc şi tot aşa, de vreo două-trei ori“
În anii de liceu, ce făceaţi în timpul liber?
Sâmbăta, cea mai mare bucurie şi distracţie a noastră era să mergem la film, de la 15.00 la 17.00. Cinematograful era chiar pe faleză la Tulcea şi, după ce vizionam filmul, bineînţeles că ne plimbam. Cârdul de fete se întâlnea cu cârdul de băieţi şi ne mai aruncam câte o privire. Ce fericire era! Dintr-a IX-a până într-a X-a parcă, pe toate caietele şi pe toate băncile am scris Ionuţ, iar băiatul de care mă îndrăgostisem avea de fapt alt nume. După aia, am avut un prieten care plecase din Tulcea la o şcoală postliceală şi acea scrisoare paravion, cu marginea roşu cu bleumarin, a fost bucuria cea mare din acea perioadă. Nu ştiu dacă voi aţi apucat-o. Odată, i-am făcut şi o glumă, după capul meu: i-am umplut vreo patru pagini cu „Te iubesc, te iubesc, te iubesc“ şi la sfârşit i-am scris: „Şi tot aşa, de vreo două-trei ori“.
 
Când vă duceaţi la cinematograf, vă imaginaţi că o să ajungeţi pe-un ecran?
Bineînţeles! Mereu îmi imaginam ceva. Aveam o dependenţă de a-mi face vise înainte de a adormi. Îmi trăgeam pătura peste cap şi începeam să-mi proiectez tot felul de lucruri. Se pare că ăsta este secretul: să îţi trimiţi imaginea în viitor. ;
 
Cum v-aţi hotărât să daţi admitere la teatru?
Prin ’69, luasem premiul I pe ţară la recitare cu o poezie de Ana Blandiana. Până atunci, ajunsesem la fazele judeţene şi interjudeţene ale concursurilor, dar de data aceea, comisia s-a plimbat prin judeţe. Trebuia să primesc medalia de aur pe ţară, iar o echipă de amatori a Teatrului din Tulcea, medalia de bronz. Când au vrut să mă premieze, au adunat o sală de soldaţi, pentru că era un spectacol impus. A venit echipa de teatru, a luat medalia de bronz şi mă aşteptau pe mine. Începeam poezia cu: „Sunt cea mai frumoasă femeie pentru că plouă/ Şi-mi stă bine cu franjurii ploii în păr“. Când m-am dus pe scenă, am apucat să zic doar: „Sunt cea mai frumoasă femeie“ şi soldaţii au aplaudat şi au strigat: „Este!“. Am tăcut apoi, că vă daţi seama ce hohote erau în sală. Ei, şi mi-au adus medalia şi mi-au spus în şoaptă: „Măi, e de bronz, dar tu să zici că-i de aur“. Proba principală la teatru era recitarea şi, luând medalia de aur, am fost sigură că o să intru la Bucureşti. Erau cinci locuri şi am fost a şasea. Intrase fata prim-secretarului de la Braşov.
 
Apoi, aţi ajuns în Satu Mare?
Da, pentru că n-am intrat la facultate, eu, Virginia Rogin şi încă cineva am fost invitate la Teatrul din Satu Mare.  În anul ăla, am jucat cinci roluri principale într-o stagiune. Am luat şi salariu, mi-au dat şi o garsonieră. Atunci am avut un prieten de origine maghiară cu care era să mă căsătoresc. După aia, el a plecat în Israel.  Şi eu am rămas însărcinată.
 
„Acum nici nu aş şti cum să educ un copil“
În urma decretului din 1966, fusese interzis avortul... 
Am povestit într-o emisiune şi am citit apoi comentariile de pe internet: „Voi, actriţele, faceţi crime“. Atunci mi-am dat seama că sunt lucruri care pot fi spuse doar unui anumit public. Oamenii au scris şi au criticat de parcă avortul meu a fost cea mai mare crimă. Nu ştiam nici ce urma la facultate şi nici cum aveam să mă descurc. Atunci au murit atâtea femei care au hotărât să facă avort! O persoană are dreptul să aleagă când poate să crească nişte copii. Când îmi aduc aminte ce drame erau în căminele studenţeşti! (n.r.- înainte de Revoluţie, peste 9.000 de femei din întreaga ţară au murit în urma avorturilor autoprovocate).
Probabil că, dacă aveam copii, eram mai indulgentă sufleteşte faţă de tineri. O doamnă mi-a spus odată:  «Ăştia mai bătrâni ar trebui să vă opriţi şi să-i lăsaţi pe ăia tineri». Ea avea copii. Nu înseamnă că am ceva împotriva tinerilor, dar am sperat ca şi ei să realizeze că, dacă am mâncat ieri nu înseamnă că nu mi-e foame şi astăzi. La orice vârstă.
Nu aţi mai putut să aveţi copii. V-aţi dorit?
O să încerc să explic, deşi mi-e foarte greu. Probabil că, dacă aveam copii, eram mai indulgentă sufleteşte faţă de tineri. O doamnă mi-a spus odată: „Ăştia mai bătrâni ar trebui să vă opriţi şi să-i lăsaţi pe ăia tineri“. Ea avea copii. Nu înseamnă că am ceva împotriva tinerilor, dar am sperat ca şi ei să realizeze că, dacă am mâncat ieri nu înseamnă că nu mi-e foame şi astăzi. La orice vârstă. Şi poate că aş fi avut mai multă speranţă în viaţă, în general, dacă aş fi avut copii. Când am făcut operaţia de fibrom uterin, la 43 de ani, am văzut un film în care fusese înfiat un copil şi am plâns că mie mi s-a luat şansa de a mai face vreodată un copil. Dacă aş înfia acum, lucru cu care trebuie să fie de acord şi soţul, că nu pot să hotărăsc în privinţa asta singură, tocmai când ar avea nevoie mare de mine, aş fi prea bătrână. Ar fi tot o formă de egoism, nu? Acum nici nu aş şti cum să educ un copil. I-aş spune despre principiile morale de care sunt eu condusă şi s-ar duce în grupul lui de la şcoală şi ar fi total invers. Ar fi un război permanent. 
 

„La Revoluţie m-am urcat pe o maşină din curtea televiziunii“

În 1972, aţi mai dat o dată admitere la facultate la Bucureşti şi aţi intrat.
Am intrat! Când am picat a fost un moment sfăşietor, ca atunci când m-au luat de la Tulcea de la bunica. În timpul acela am avut de la tata Vasilescu o pensie de 500 de lei, până am terminat facultatea. Banii au fost suficienţi cât să-mi plătesc căminul. Aveam şi o bursă de 500 de lei. Parcă vreo 450 de lei era cartela (n.r. - de masă). Noi, fetele, ne mai vindeam cartela, ca să cumpărăm pantofi.
 
Când eraţi studentă, vi s-a propus să vă înscrieţi în Partid?
Da, dar nu m-am înscris. Unii au făcut asta ca să ajungă, chipurile, mai bine. La o şedinţă de la facultate, prin ’73, îmi aduc aminte că unul dintre colegi a cerut adeziunea. Eu m-am ridicat şi am întrebat: „Dar de ce vrei să intri?“. Şi profesoara mea, Eugenia Popovici, care era rectorul Institutului de Artă Teatrală, m-a întrebat: „Teodora, de ce pui o asemenea întrebare?“.
 
„Am recitat o poezie patriotică cerută insistent“
Ce n-aţi reuşit să faceţi pentru că n-aţi fost membră de Partid?
Nu m-a afectat asta, pentru că pe scenă rămâneai tu cu tine. Nu te ajuta Partidul. Vă dau exemple mai recente: am jurizat multe concursuri pentru copii şi îl recunoşti pe unul dintr-o mie dacă are dat pentru aşa ceva, dacă are plăcerea de a fi pe scenă. Unii sunt împinşi de părinţi şi am avut situaţii de oferit premii pe pile. În ce m-a privit, nici nu s-a pus problema să accept aşa ceva.
 
Aţi recitat poezii patriotice?
O singură dată am fost pusă în situaţia de a recita la televiziune o poezie patriotică cerută insistent de cei de la Tulcea. Aveau nu ştiu ce sărbătoare cu „Cântarea României“ şi mă voiau neapărat pe mine. Atunci aşteptam o plecare în Italia, la Festivalul de film „Laceno D’Oro“, unde am şi luat Premiul „Placheta de aur“, şi mă gândeam: „Dom’le, ăştia mă condiţionează“. Era un mare vis să pleci la un festival de film în străinătate. Mai fusesem cu doi ani în urmă şi ştiam cum e. Îmi aduc aminte că spuneam poezia, iar în primele versuri era vorba de strămoşi, ceea ce mă impresiona. Când mi s-a oprit lacrima în gât, m-am făcut că m-am încurcat, adică am repetat, ca să fiu mai neutră, să nu mai pun şi sentiment. Dar, de obicei, ne amuzam tare la filmări. Ca să poţi să rezişti ritmului, trebuie să spui glume, să-ţi ţii adrenalina. Ne prosteam cu poezii, făceam pe şoimii patriei, care recitau „Tovarăşe Ceauşescu“ sau „Partid iubit de George Lesnea“.
 
Nu vă temeaţi de turnători?
Când eram în mediul nostru, nu ne gândeam. Dar am avut şi din ăştia. Să vă spun cum a fost când am divorţat de Daneliuc: au venit doi securişti la mine, că atunci era momentul să spun ce ştiam despre el. Am stat, m-am gândit şi le-am zis: „Dacă aţi divorţa şi ar veni colegii să vă întrebe soţia, v-ar conveni?“. Şi au plecat. Deci se putea să-i refuzi şi nu-ţi făceau nimic.
 
„N-am vrut să-l omoare pe Ceauşescu“
Aţi ascultat Radio Europa Liberă?
Nu prea, că îţi dădea ceea ce îţi doreai să auzi.
Pe 21 decembrie am fost şi la Teatrul Naţional, că nu puteai să stai în casă. Toţi voiam să scăpăm de Ceauşescu. Simţeam că se îneca corabia, dar se întâmpla prea încet. Mergeam acolo, unde e acum crucea, şi fugeam şi ne adăposteam sub copertina teatrului. Am făcut ce-am simţit şi nici n-am cerut certificat de revoluţionar. 
Ce-aţi făcut la Revoluţie?
Am fost aşa de implicată, încât m-am urcat pe o maşină din curtea televiziunii şi am vorbit. M-am întâlnit cu Marina Voica şi cu Doru Octavian chiar lângă televiziune şi ne-a zis cineva: „Dom’le, au fost destui împuşcaţi, mai vrem şi artişti vii“. Erau nişte împuşcături! În timp ce vedeam cum se arunca cu sticle în geamurile magazinelor, recitam o poezie de Shakespeare: „Când mă gândesc că tot ce este n-are decât o clipă de desăvărşire,/ Că veşnic scena lumii e în mişcare“. Pe 21 decembrie am fost şi la Teatrul Naţional, că nu puteai să stai în casă. Toţi voiam să scăpăm de Ceauşescu. Simţeam că se îneca corabia, dar se întâmpla prea încet. Mergeam acolo, unde e acum crucea, şi fugeam şi ne adăposteam sub copertina teatrului. Am făcut ce-am simţit şi nici n-am cerut certificat de revoluţionar. Bine, nici n-am vrut să-l omoare pe Ceauşescu. Am aprins o lumânare când am aflat ce s-a întâmplat. Toată lumea spune acum că a fost rău în timpul comunismului. Au fost şi lucruri rele, dar şi bune, ca în orice societate. Atunci puneam placa cu: „Ce rău a fost regimul burghezo-moşieresc“, iar acum spunem „Ce rău a fost comunismul.“ Faptul că ai libertate de exprimare e mult spus. Ia să zic exact ce gândesc! Mai frică îmi e acum decât înainte. Atunci, dacă spuneam o glumă sau un banc împotriva regimului, toţi gândeam la unison. Într-un fel, te simţeai apărat, că toţi eram împotriva lui Ceauşescu. Eu nici nu mi-am imaginat că vom scăpa de comunism.
 
Dar aţi sperat?
Nu ştiu, n-aş vrea să mint. Fostul soţ a fost considerat disident şi am suferit din cauza unor probleme. În sfârşit, am tras învăţăturile şi am mers mai departe. 
 
„Teatrul e o meserie de tinereţe“
Cum a fost în teatru după 1990?
A fost chiar o perioadă bună pentru teatru. Se jucau autori valoroşi.
 
După Revoluţie aţi jucat mai mult alături de actori tineri. În „Legături bolnăvicioase“, de exemplu, v-aţi simţit în largul dumneavoastră?
Ne amuzam foarte tare la filmări. Tudor Giurgiu, regizorul, mi-a zis că sunt prea energică. În general, actorii sunt harnici şi improvizează, iar regizorul trebuie să-i ţină în mână pe toţi. Actorii tineri din acest film, dar şi din seriale au fost aleşi pentru vitalitate şi capacitatea de a reţine textul. Ultimul serial în care am jucat, „O săptămână nebună“, a avut 17 episoade. Mă bucurasem că m-am mutat la Buftea, la cinci minute de studio. Ultimii zece ani, în care am făcut seriale şi telenovele, mi-au ajuns. Sigur că a fost şi lume care ne-a judecat pe cei care am jucat în telenovele, dar e public şi pentru ele. Consider că un actor nu trebuie să aibă un ego exacerbat, să creadă că e mai presus de ceilalţi. Mi se pare cea mai rea parte a unui om.
 
În ce moment aţi hotărât să vă retrageţi de pe scenă?
Când mi-am dat seama că am făcut suficient profesia asta. Teatrul e o meserie de tinereţe şi nu mai am chemarea sufletească să o fac. Mi-a spus cineva acum ceva timp: „Tora, ţie îţi mai trebuie un serial sau un film şi gata.“ Am făcut „O săptămână nebună“ şi am terminat. Comuniştii te scoteau la pensie la 50 de ani, ceea ce mi se pare de bun simţ. Oricum, tinereţea are o anumită doză de agresivitate faţă de oamenii în vârstă. Când eşti tânăr, devii competitiv şi exact de acest lucru am scăpat acum. Nu mai vreau să mă lupt cu nimeni, nici să dovedesc ceva, nici să-mi fac planuri măreţe. Las viaţa să curgă. E vorba de nişte gânduri ale unei femei care a ajuns în după-amiaza vieţii. În tinereţe, pentru mine, ca şi pentru voi, altele au fost priorităţile şi visele. Visam să fiu actriţă, să joc la teatru, în filme, să am casa mea. Nu visezi spiritualitate, ci nişte lucruri materiale. Dar e important şi să faci ceva pentru ele, că altfel nu vin. 
 

Sărutul cu Ştefan Iordache

Vă zbăteaţi ca să vă iasă bine rolurile?
Nu pot să spun că am fost o tehniciană. Pentru mine, spontaneitatea e marele har de la Dumnezeu. Când jocul tău e firesc, subconştientul simte, iar atunci te comporţi ghidat de altcineva. Acestea sunt momentele pe care orice actor le visează: să reuşeşti să ajungi la profunzimile tale şi să te miri şi de o glumă care a ieşit spontan.

 Alături de Ştefan Iordache, în  „Glissando“. 
 
Ce vă amintiţi de la filmările pentru „De ce trag clopotele, Mitică“?
N-aş putea să uit că n-a fost uşor. În primul rând, am fost foarte fericită că am fost aleasă. Am făcut bătaia dintre Miţa Baston şi Didina la probe şi una dintre colege voia aşa de tare rolul, încât am plecat cu vânătăi. Regizorul Lucian Pintilie venise cu un nume extraordinar din Franţa. Fusese disident şi era iubit de artişti. Ne-am considerat toţi norocoşi că ne-a luat. Au jucat Victor Rebengiuc, Mariana Mihuţ, Gheorghe Dinică, Ştefan Iordache. Însă ne-a şi chinuit tare. Senzaţia de frig nu se filmează! Ne-a dus la marginea Bucureştiului într-o casă de ţăran, cu două cămăruţe, lângă o stână. Filmam la cinci după-amiaza, când era aşa-numita lumină în regim de amurg – pe anumite casete nu se mai vede aşa bine contrastul ăsta. Apoi, stăteam o grămadă de actori toată noaptea acolo, să prindem lumina de cinci dimineaţa. Repetam şi două zile îmbrăcaţi în costumele acelea şi coafaţi. Eu aveam un corset şi, când îl scoteam după nu ştiu câte ore, aveam dungi vinete pe mine. A fost o secvenţă în plină vară când au aruncat cu bere pe mine, că aşa trebuia, şi s-au adunat muştele! În săptămâna aceea, am avut premiera spectacolului „Mobilă şi durere“ şi am adormit în picioare într-un autobuz, în drum spre Bucureşti.
 
Sărbătoreaţi după filmări?
Nu. Ne erau suficiente pauzele în care aşteptam să ne vină rândul.
 
A lucrat şi cu regizori neînduplecaţi
Aţi mai povestit cum şi-a uitat Ştefan Iordache replica când l-aţi sărutat, dar 
nu-mi spuneţi şi mie?
Ştiam eu că lucrurile astea se reţin. Eram la filmări la „Glissando“, pe care îl regiza Daneliuc, soţul meu de-atunci. Trebuia să sar dintr-un birou întunecat, să-l surprind pe Iordache şi să-l sărut. Îmi aduc aminte că Daneliuc era lângă mine şi mă tot împingea să înaintez. Mi-am zis: „Dacă joc prea bine, cine ştie ce o să gândească soţul, dar, dacă nu fac bine, filmăm încă o dată“. Şi am sărit. Ştefan, care era o persoană pudică, nu se aştepta – numai când mai bea era mai dezinvolt. A fost surprins şi a uitat replica. Noi eram prieteni de familie cu el şi soţia, Mihaela Toniţa.Vai, cum a trecut timpul!
 
Aţi simţit că a trecut timpul prea repede?
Dacă ar fi posibil să dau ceasul înapoi, ar trebui să o iau de la capăt cu munca şi nu mai vreau. Am suportat greu serviciul comandat din partea regizorilor. Au fost şi oameni cu care am lucrat uşor, dar şi „terorişti“.
 
Se bucura că nu trebuia să joace dezbrăcată
V-aţi depăşit uşor timiditatea?
Mi-am dat seama că una dintre menirile mele în această viaţă este să-mi depăşesc timiditatea şi să-i ajut şi pe alţii să facă la fel. Poate să fie şi o emoţie constructivă care, când intri pe scenă, te lasă să te arunci 
în valuri şi să înoţi. Mulţi actori nu ştiu, de exemplu, cum să-şi ţină mâinile, iar asta arată că sunt în afara rolului. Se gândesc la exterior. În filme, Sergiu Nicolaescu îşi ţine mâinile în mânecile vestei.
 
Timidă cum eraţi, cum aţi trecut peste scenele de nuditate?
După ce am făcut primul film, „Cursa“, am fost invitată la Belgrad, la un festival al celor mai bune filme de critică. Acolo am văzut actriţe ca Sophia Loren, care au avut scene cu sânii goi. M-am gândit atunci: „Doamne, bine că la noi e cenzură şi că nu sunt nevoită să fac aşa ceva“. Eram foarte timidă, dar a trebuit să depăşesc asta. Am fost învăţaţi că nu jucăm cu buletinul nostru. Preiei personajul. Când eşti conştientă că ai sânii goi, se vede. Tu joci scena, situaţia. Dacă actorul nu se simte penibil, nu se simte nici spectatorul.
 
V-a judecat cineva?
După Revoluţie, era o poză din „Şobolanii roşii“ în vitrină la Scala şi Cristoiu a scris ceva precum: „Cu ocazia asta, s-au desfundat mahalalele ca să o vadă pe Tora Vasilescu în sânii goi“. I-am dat şi replică atunci. Păi, cum aşa? Nu am ieşit eu pe stradă şi mi-am arătat sânii, ci personajul ăla. M-am supărat rău. Tu eşti ca un soldăţel, iar regizorul ăla te comandă. Am avut şi în timpul lui Ceauşescu o scenă în „Proba de microfon“, în care eram dezbrăcată. Stăteam culcată pe spate şi, ca să se poată sugera că suntem în pat şi facem amor, ţineam o placă de patefon şi o tot întorceam.
 
Stop-cadru din filmul „Cursa“, în care a jucat cu Mircea Albulescu. 
 
V-aţi uitat vreodată replica pe scenă, în timpul spectacolului?
Şi acum visez uneori că uit textul. Asta e frica actorului. Mi s-a întâmplat şi m-am dus repede în culise la sufleor. Era cu un deget în nas şi-am strigat la el: „Suflă!“. Şi el, profesionist, a suflat exact replica! Când m-am întors, am continuat şi nimeni nu şi-a dat seama, pentru că am făcut o fugă pe scenă. Aşa era piesa „Mobilă şi durere“. Acum îmi vine în minte şi un moment când am recitat din Caragiale şi a venit o fetiţă cu flori pe scenă la mine şi s-a potrivit replica: „Iată, vine hârca!“. Vă daţi seama ce râsete au fost în sală! ;
 
CV
Numele: Teodora Vasilescu
Data şi locul naşterii: 22 martie 1951, Constanţa
Starea civilă: Este căsătorită cu Alain Vrdoljak, cetăţean francez de origine croată.
Studiile şi cariera: În 1976, a absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică (IATC) „I.L. Caragiale“ din Bucureşti. A interpretat roluri în spectacole de teatru precum „Ultima oră“, „Mobilă şi durere“ şi „O întâmplare cu haz“. A jucat în numeroase filme, printre care: „Probă de microfon“ (Mircea Daneliuc, 1980), „De ce trag clopotele, Mitică“ (Lucian Pintilie, 1981), „Glissando“ (Mircea Daneliuc, 1982), „Imposibila iubire“ (Constantin Vaeni, 1983), „Şobolanii roşii“ (Florin Codre, 1991), „Occident“ (Cristian Mungiu, 2002) şi „Legături bolnăvicioase“ (Tudor Giurgiu, 2006). A fost distinsă de trei ori cu Premiul pentru Interpretare al Uniunii Cineaştilor din România. A câştigat şi Premiul „Placheta de aur“ pentru rolul din „Imposibila iubire“, la Festivalul de film „Laceno D’Oro“ de la Avellino, în Italia.
Locuieşte în: Buftea
 
 

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

30 Comentarii

miron miron
8.10.2016, 17:02:09

A fost o frumusete, o voce inconfundabila, poate numai stela Popescu o intrecea in cursivitatea vorbirii. A jucat teatru si film intr-o generatie de aur, nu cred ca va mai fi vreodata la fel.

+3 (11 voturi)
of of
8.10.2016, 18:41:47

Cum să o comparați pe Tora cu Stela? Ar fi ca și cum ați compara stelele cu prunele. .

-5 (11 voturi)
Alexandru.
8.10.2016, 18:30:56

Pentru femei copilul e o viata doar in tribunal cand iti ia casa si trebuie sa platesti pensie alimentara. Ti se explica frumos cu ne e vorba de tine sau de ea ci e vorba de copil care e o fiinta si vei da bani vreo 20 si ceva de ani in fiecare luna pana iti pui funia la gat. Cand fac avort nu mai e vorba de o viata.....e vorba de corpul ei. Go figure.

-3 (13 voturi)
Dan Gogoncea
8.10.2016, 18:39:44

Ce bine ca tu nu trebuie sa nasti!

+1 (7 voturi)
Magda Radu
8.10.2016, 19:12:18

Si nu-s de acord, cu contraceptia, numai bolnavii!...

-1 (1 vot)

Vezi toate comentariile (30)

Modifică Setările