INTERVIU Iosif Shats, regizor: „E foarte mult întuneric în sufletul rus“ VIDEO

Regizorul basarabean Iosif Şaţ / Iosif Shats

De curând, reputatul regizor Iosif Shats, cunoscut pentru montările sale de pe scena Teatrului Dramatic Rus de Stat „A.P.Cehov“ din Chişinău, s-a aflat la Bucureşti, pentru deschiderea, la galeria Arbor.art.room (Transilvaniei 11), a expoziţiei „The Pursuit of Beauty“ a artistei basarabene Elena Bria, pe care-a curatoriat-o împreună cu jurnalista de la Chişinău Natalia Şmurgun.

Cu această ocazie, regizorul Iosif Shats a lucrat, împreună cu actori ai trupei independente Unteatru – Mihaela Trofimov, Florina Gleznea, Cristina Casian şi Lari Giorgescu –, un performance dedicat împlinirii, în toamna acestui an, a 200 de ani de la naşterea marelui scriitor Feodor Dostoievski, act artistic care a fost prezentat la deschiderea expoziţiei la Arbor.art.room şi a cărui înregistrare poate fi urmărită în varianta în „realitate virtuală“ a expoziţiei „The Pursuit of Beauty“, de pe portalul TheOpen-Art.com.

Am profitat de acest eveniment şi i-am luat şi noi un interviu regizorului Iosif Shats.

Citeşte şi:

Elena Bria, autoare a unei Încoronări gigantice, pictoriţă cu o tuşă de Sargent, revelaţie a artei basarabene, vine în România pentru a expune la Arbor

INTERVIU Elena Bria: „Mă ocup de pictură, nu de marketing. Pictura înseamnă altceva“

Dostoievski 200, omagiu la Bucureşti, printr-un performance la Arbor.art.room

Expoziţia-eveniment a Elenei Bria de la Arbor.art.room continuă în realitatea virtuală. Un performance Dostoievski 200 însoţeşte expoziţia VR VIDEO

Cu pictoriţa Elena Bria (centru, stânga regizorului), "la vernisaj"

Gabriela Lupu: Domnule Shats, cum a fost colaborarea cu actorii de la Unteatru din Bucureşti?

Iosif Shats (foto dreapta): Mi s-a părut o experienţă foarte interesantă. Actorii sunt foarte buni, foarte sensibili, au răspuns foarte bine la tot ce le-am propus. Şi au dorinţa de a îşi duce misiunea până la capăt. Pentru că astăzi există o problemă mai ales cu actorii tineri. Îţi spun: “Înţeleg ce doriţi să fac, dar nu ştiu cum”. Şi ce mi-a plăcut este că actorii care au participat la proiectul nostru au fost foarte precişi în modul în care au răspuns la solicitările mele. Trebuie luat în calcul că şi textele din Dostoievski pe care au lucrat sunt destul de complicate şi aproape că nu a existat timp pentru repetiţii. De regulă, regizorul lucrează cu actorii pentru a descompune textul, pentru a-l desluşi şi a-l înţelege împreună. Se analizează în profunzime până în esenţa textului, pentru a putea lucra cu el. Foarte mulţi actori au învăţat să pronunţe frumos cuvintele, dar nu înţeleg ce spun, pentru că să extragi esenţa este o problemă complicată. Încă de la prima întâlnire pe care am avut-o cu actorii de la Unteatru mi s-a părut foarte fructuoasă. Şi pot să spun cu mâna pe inimă că aş lucra oricând cu astfel de actori.

Exact asta era următoarea mea întrebare: dacă vă interesează o viitoare colaborare cu actorii români?

Am colaborat de mai multe ori cu actori români la Chişinău. Am lucrat la Teatrul de Tineret “Luceafărul” şi la Teatrul Naţional “Mihai Eminescu”. Am montat “Hedda Gabler” de Ibsen, “Ghetto” de Joshua Sobol şi “Dragoste pe timp de ciumă”, pe un text al dramaturgului rus Grigori Gorin, o continuare a celebrei piese “Romeo şi Julieta” a lui Shakespeare.

„Fără dragoste şi fără Dumnezeu nu există lume“

Scriitorul rus Evgheni Vodolazkin spunea că prozatorii ruşi din zilele noastre suferă de sindromul “Tolstoievski”, adică, dacă în limba rusă au scris Tolstoi şi Dostoievski, cei de azi de ce s-ar mai chinui să mai scrie, pentru că oricum nu vor putea ajunge niciodată la nivelul înaintaşilor? Acest sentiment îi încearcă şi pe dramaturgii ruşi contemporani, pe principiul, că dacă a scris Cehov, noi ce mai căutăm pe aici?

Am ţinut la un moment dat o conferinţă la care au participat foarte mulţi dramaturgi tineri. Şi unul dintre ei mi-a spus pe un ton ţâfnos: “Ce? Iar Cehov? Pe noi când o să ne monteze cineva?”. Şi un regizor care era şi el în sală i-a replicat: “Scrie cum scria Cehov şi noi o să te montăm!”.

Nu cred că Cehov, aşa cum a fost înţeles, interpretat şi montat până acum, a fost epuizat.

Am montat mult Cehov: “Trei surori”, “Pescăruşul”, “Livada de vişini”.

Indicaţii regizorale până în ultimul moment

Cum abordaţi dumneavoastră textele clasice?

Când montează o piesă clasică, regizorul nu trebuie neapărat să reînvie o epocă de mult apusă, ci mai degrabă să arate în ce măsură mesajul, esenţa, subiectul piesei, aşa cum a fost ea scrisă de autor, mai are relevanţă în zilele noastre. Să vă dau un exemplu: am montat la un moment dat “Regele Lear” de Shakespeare. Şi tot timpul a apărut întrebarea: “Despre ce este vorba de fapt în piesă?”. Analizând textul se ridicau alte întrebări. De exemplu: de ce Lear împarte statul? Răspunsul poate fi găsit chiar în primele rânduri ale piesei, unde se spune că, pentru a preîntâmpina orice vrajbă şi duşmănie pe viitor între fiicele sale, el vrea să împartă statul în trei încă din timpul vieţii sale. Deci tatăl se gândeşte la viitor. Dacă vorbeşte în felul ăsta înseamnă că simte că acolo există nişte premize pentru duşmănie. S-ar putea spune că acţionează într-un mod înţelept, are 80 de ani, la urma urmei.

Dar de fapt aici nu e vorba despre o poveste cu un moş care avea trei fete, una bună, două rele. Ci depre relaţia omului cu Creatorul. Puteţi să nu fiţi de acord cu mine. Iar când fetele cele mari trec peste voinţa tatălui ele distrug conceptul de Dumnezeu.

Şi mai este o idee în piesă, aceea că, din păcate, copiii încetează să mai fie copii atunci când ajung la putere. Se mai vorbeşte în piesă şi despre soarta artei într-un regim totalitar. În actul III, Bufonul pur şi simplu dispare. Toată lumea se întreabă unde a dispărut Bufonul. Dar nu există niciun răspuns. Dar ce reprezintă Bufonul? Îl vedem la început că face giumbuşlucuri şi glume pe seama regelui. El este deci un artist care funcţionează ca o oglindă pentru rege, e conştiinţa lui. Şi, când tatăl este izgonit de fiicele mai mari, una dintre ele îi spune bufonului: “Mergi după stăpânul tău!”. Asta înseamnă că din acel stat era izgonită chiar arta. Şi atunci bufonul dispare, pentru că nu mai are public care să îl asculte. Şi când Cordelia, fiica cea bună, se întoarce din Franţa, ea revine pe un pământ pustiit de război. Iar Cordelia, în acea lume plină de ură şi de sânge, nu poate decât să moară. Tatăl-Dumnezeu fiind scos din ecuaţie, dragostea dispare. Domneşte ura, domneşte războiul. Şi atunci se pune întrebarea dacă oare nu este acesta începutul sfârşitului lumii. Pentru că fără dragoste şi fără Dumnezeu nu există lume. V-am spus toate astea ca răspuns la întrebarea în ce măsură textele lui Shakespeare, Cehov, Gogol, Dostoievski pot fi relevante în prezent.

Echipa performance-ului Dostoievski 200

„Spectacolele mele reprezintă o mărturisire“

Aţi pomenit de artă. Până la urmă care este rolul artistului în societate?

Eu cred că a fi artist presupune să ai o atitudine filosofică faţă de lume şi viaţă. Teatrul nu reprezintă o formă de distracţie. Teatrul este un exerciţiu spiritual în care spectatorul, folosindu-şi mintea şi inima, înţelege câte ceva din mersul lumii. Spectacolele mele reprezintă o mărturisire, o spovedanie a mea, eu mărturisesc publicului viziunea mea despre lume. În principiu, toţi oamenii se mărturisesc celor din jur, la o scară mai mică sau mai mare, în fiecare zi, prin faptele lor. De exemplu, să zicem că dumneavoastră ieşiţi acum pe stradă şi vedeţi un tânăr vorbindu-i urât unui bătrân. Aveţi cultură, aveţi o educaţie în spate, aveţi înţelegerea faptului că acest lucru nu este corect, luaţi atitudine, elegant, fără violenţă verbală, ajungeţi acasă şi povestiţi cuiva întâmplarea: “Ştii ce am văzut eu astăzi?”. Exact asta face un regizor. Un regizor, dacă este şi un om responsabil, vorbeşte lumii despre ce se întâmplă cu ea. Şi atunci nu se mai pune problema de ce să mai montăm Shakespeare sau Cehov, pentru că ei ne vorbesc şi azi despre lume.

Vreţi să spuneţi că, indiferent de epocă, în dramaturgie s-au vehiculat mai mult sau mai puţin aceleaşi teme?

În fiecare zi apar noi dramaturgi care scriu despre un bărbat şi o femeie. Dragostea şi ura nu au dispărut nicăieri. Scriu despre putere şi ambiţie politică, pentru că setea de putere nu a dispărut niciodată. Scriu despre dorul de ţară, pentru că patria şi izgonirea din patrie nu au dispărut nicicând.

Ceea ce a spus Jung despre arhetipuri rămâne valabil. Prinţul Mîşkin, Nastasia Filipovna sunt arhetipuri biblice. Un dramaturg care vrea să scrie despre lumea de azi trebuie să se întoarcă la arhetip.

Eu nu cert dramaturgia contemporană. Citesc mult şi găsesc multe scrieri foarte bune pe acolo. Un dramaturg foarte serios şi foarte profund din generaţia tânără este Ivan Vîrîpaev. Societatea de azi a dat naştere propriilor arhetipuri. Dacă într-un text contemporan găseşti ca personaj un golan care înjură tot timpul, ăla este un arhetip al zilelor noastre. Un dramaturg ar trebui să îşi structureze textul în aşa fel încât un regizor să aibă ce face cu el. Din păcate, în spaţiul ex-sovietic este o tendinţă tristă a deprofesionalizării. Văd asta în mod clar în lumea teatrului. Şi putem ghici de ce se întâmplă acest lucru.

Schimb de experienţă cu regizorul Andrei Grosu (stânga)

De ce?

Perestroika a avut plusurile şi minusurile ei, dar în esenţă a dus la un proces masiv de destructurare care şi-a spus cuvântul asupra întregii societăţi, inclusiv la nivel educaţional şi cultural.

Aşa s-a născut şi a crescut o întreagă generaţie care nu înţelege ce este teatrul. Nu vreau să spun că sunt proşti, dar nu fac deosebirea între emisiuni tv, cluburi şi teatru. Pentru ei toate astea reprezintă divertisment. Dar sunt lucruri absolut diferite.

„Nişte zerouri conduc alte zerouri“

Lipsa de educaţie şi corupţia pot fi şi ele eterne subiecte de teatru?

Am montat la un moment dat “Revizorul” lui Gogol. Şi trebuia să pornesc de la o întrebare simplă: “Despre ce este de fapt vorba în această piesă?”. Mi-am întrebat şi prietenii, iar cei mai mulţi au spus că este vorba despre corupţie. Dar ce a făcut de fapt Hlestakov? A cerut împrumut nişte bani şi i-a primit. Şi a scris o scrisoare în care spune că toţi cei din jur sunt nişte proşti. Hai să ne uităm la această piesă dintr-o altă perspectivă. Cine este Hlestakov? E un zero, e un nimeni. Nu are bani, nu are o slujbă, nu face decât să mintă. Şi acum se pune întrebarea: cum de acest nimeni poate să păcălească pe toată lumea? Toţi demnitarii localităţii se lasă păcăliţi, o femeie tânără e gata să se culce cu el, mama ei la fel. Şi atunci concluzia ar fi că bărbaţii aceia nu sunt nişte demnitari adevăraţi, că mama care era gata să facă adulter cu primul venit nu e o soţie şi o mamă adevărată. De fapt în piesă este vorba despre nişte zerouri care conduc alte zerouri. Şi chiar la început este o frază în care se spune că aici poţi călători şi 300 de verste, şi tot nu ajungi în niciun stat. Şi practic asta este şi ideea, că atâta timp cât nişte zerouri conduc alte zerouri nu poate fi vorba de niciun stat. De aceea avem societatea pe care o avem. Ce temă mai actuală de atât vreţi?

Noi am tot citit despre misterul sufletului rusesc. Ce este de fapt sufletul rusesc şi în ce constă misterul lui?

Eu nu am voie să răspund la această întrebare pentru că nu sunt rus. Sunt evreu. Şi cine o să citească interviul nostru o să spună: “Uite, acest evreu emite judecăţi despre sufletul rus”. Sunt greu de descifrat resorturile intime ale sufletului rusesc.

În istoria de peste 1000 de ani a Rusiei omul simplu nu a avut valoare pentru conducători. Nu cred că există ţară în lume care să îşi fi trimis cu atâta seninătate la moarte copiii în războaie. Dacă i se spunea unui conducător că e păcat să moară atâţia tineri, el răspundea: “Nu-i nimic. Muierile vor face alţi copii”. E foarte mult întuneric în sufletul rusesc şi este foarte greu, dacă nu chiar imposibil, de descifrat. Pe de altă parte, unele femei au o putere de sacrificiu incredibilă. Dostoievski a înţeles cel mai bine acest lucru, altfel nu ar fi creat personaje răvăşitoare ca Sonia sau Nastasia Filipovna. Ce se întâmplă în sufletul lor? Greu de explicat. E vorba de o altfel de aplicare a moralei şi de o înţelegere a dumnezeirii specifică ruşilor. Dar mă feresc să spun asta în public, pentru că ruşilor nu le place să fie judecaţi de cei care nu sunt ruşi.

Recrearea tabloului central al expoziţiei „The Pursuit of Beauty“ a Elenei Bria