Irina - frumuseţe, eleganţă, discreţie

Luni dimineaţă, un prieten care lucrează în TVR ne-a informat pe Facebook că seara, pe programul 2, se va transmite Concert din muzică de Bach, după romanul Hortensiei Papadat-Bengescu. Nu, nu e Teatru tv, aşa cum pretinde site-ul instituţiei din Calea Dorobanţi, iar în 1974 când a fost produs filmul regizat de Dinu Tănase, sintagma tele –play nu făcea parte nici din limbajul cotidian, nici din cel al teleaştilor.

Concert din muzică de Bach a fost, rămâne unul dintre bunele filme de televiziune ce se realizau la vremea aceea. Nu foarte des, dar se realizau.

Mi-l aminteam încă de la vremea primei lui difuzări. L-am mai revăzut de câteva ori. Ştiam că nu fusese păstrat în cele mai bune condiţii. Când am citit recomandarea prietenului în cauză, nu eram deloc convins că îi voi da curs.

Nu ştiu exact ce s-a întâmplat, dar seara, la ora anunţată, am fixat telecomanda pe respectivul canal. Nu am simţit deloc nevoia să zapez şi am revăzut prima parte a filmului, fără nici un fel de întrerupere. Am făcut abstracţie de imperfecţiunile tehnice, fascinat de multe dintre evoluţiile actoriceşti. Distribuţia era una aproape ideală.

Rolul Elenei Drăgănescu era interpretat de Irina Petrescu. Urmărind-o, i-am mai admirat o dată rafinamentul jocului, frumuseţea ţinutei, eleganţa rară cu care purta costumul, felul în care prezenţa ei se armoniza cu ambianţa aristocratică creată de decor. Mi-a atras atenţia o secvenţă. Cea în care Elena îl acompaniază la pian pe violonistul Marcian, şi el fără cusur jucat de Dorin Varga.

În mod inexplicabil, în mintea mea a intervenit o suprapunere, o asociere de imagini şi momentul în care Irina Petrescu cânta la pian mi-a readus în memorie un altul. O secvenţă în care, într-un alt film- Stejar, extremă urgenţă!- rolul îi cerea actriţei să cânte la vioară. Pe urmă mi-a revenit în minte încă o secvenţă în care Irina era superbă. Din filmul Facerea lumii.

 Când s-a încheiat proiecţia, o secundă mi-a trecut prin cap ideea de a-i telefona. Nu o mai văzusem din toamnă, când fusese invitată la Întâlnirile Internaţionale de la Cluj, organizate de Mihai Măniuţiu, cel în regia căruia jucase în O, ce zile frumoase!, în Cu uşile închise, în Caligula. Cenzura comunistă nu i-a îngăduit să joace în Tulburarea apelor, spectacol terminat, dar scos de pe afiş în 1983, cu câteva zile înainte de premieră.

 Mă gândeam că dacă o voi face, dacă o voi suna nu îi voi auzi doar vocea, ci şi acorduri de muzică simfonică. Casa îi era mereu scăldată în muzică.

Nu ştiu ce m-a împiedicat să îi formez numărul. Nu ştiam că ar fi atât de bolnavă, nu aveam nici cel mai mic indiciu care să îmi spună că dacă o voi apela, telefonul va suna în gol.

În viaţa de zi cu zi, Irina Petrescu era o melomană desăvârşită. Nu doar una de apartament. Frecventa cu asiduitate concertele Filarmonicii, nu rata marile evenimente din programul Festivalului Enescu.

Irina era şi o consecventă, o împătimită spectatoare de teatru. Nu rata nimic din ceea ce era important din oferta marilor teatre bucureştene, dorea să vadă cât mai mult din ceea ce se putea vedea cu ocazia Festivalului Naţional de Teatru, accepta cu plăcere şi fără fasoane de mare vedetă, pretins ocupată, invitaţiile la festivalurile de teatru din ţară. Mergea cu egală bucurie la Timişoara, la Oradea, ori la Buzău şi asta fiindcă ţinea neapărat să îşi vadă colegii.

Nu poza niciodată în mare specialistă, în infailibilă, deşi rolurile mari, izbânzile colosale ce i-au marcat cariera din teatru şi film, ar fi îndreptăţit-o să ceară să fie recunoscută astfel. Ca om inteligent, ca autentic om de cultură, îndrăgostită nu doar de scenă, ci şi de carte, preţuia îndoiala şi agrea dialogul. Îi plăcea să discute, să îşi compare opiniile cu cele ale altora. Ale acelor pe care îi simţea ca adevăraţi îndrăgostiţi de teatru. Nu credea că ar fi posesoarea adevărului absolut. Nu îi plăcea să fie numită o mare actriţă. Însă dorea mereu să fie recunoscută drept ceea ce fusese, în realitate, toată viaţa- actriţă a Teatrului “Lucia Sturdza Bulandra”.

Acolo, la “Bulandra”, a învăţat una dintre marile lecţii predate de Liviu Ciulei. Că pentru cineva, pentru un actor care face parte dintr-o mare trupă, aşa cum a fost cea a “Bulandrei”, nu există roluri mari şi roluri mici, ci doar roluri bine sau prost făcute.

Deşi spunea despre sine că a avut noroc, că norocul şi nu ea a fost cel ce a făcut să i se ofere mai mult decât poate că ar fi meritat firea ei pe care o definea drept leneşă, sunt sigur că muncea enorm. Chiar şi atunci când avea apariţii doar de câteva replici, aşa cum au fost cele din Căsătoria, din Oblomov sau din Elizaveta Bam. Un rol mic, dar solid conturat a fost şi cel din Sfârşit de partidă de la Metropolis. Unul dintre ultimele de pe fişa ei de creaţie. L-a acceptat de dragul lui Alexandru Tocilescu.

Acum Irina e din nou alături de Toca, ultimul mare regizor cu care a lucrat. Îi ascultă glumele, râde de ele, dar râde şi de sine. Cum nu s-a socotit niciodată perfectă, deşi pe scenă a fost- îmi amintesc acum perfecţiunea cu care a jucat-o pe Célimène din Mizantropul, marele, imensul spectacol al lui Valeriu Moisescu- povestea cu simplitate, cu umor gafele a căror protagonistă a fost, pe care le-a comis.

Numai un om de foarte bună calitate poate să se amuze pe seama sa.

De marţi de la prânz. România e mai săracă în astfel de oameni.   

P.S. Acest text a apărut pentru prima dată pe adevărul.ro la data de 20 martie 2013. Il reiau cu emoţia aducerii aminte.