Jurnal de premiere

Comentez, în rândurile ce urmează, două dintre cele mai recente premiere. Care au marcat sfârşitul anului teatral 2016 îmbogăţind afişul unora dintre cele mai proeminente instituţii de spectacole din România.

1. Vederea oarbă

Dacă ar trebui să formulez un răspuns succint la întrebarea despre ce e vorba în piesa Molly Sweeney de Brian Friel, dar şi în spectacolul care se joacă la Unteatru, aş putea să o fac în mai multe feluri.

Aş putea să spun, de pildă, şi ar fi un răspuns la prima mână, că Molly Sweeney este o piesă/un spectacol despre orbi şi despre orbire. Mergând un pic mai departe aş spune că Molly Sweeney  este o piesă/un spectacol despre nişte oameni altfel care sunt împăcaţi cu sine, cu lumea care-i înconjoară, pe care o cunosc în felul lor propriu. Şi care nu ştiu ce să facă în clipa în care sunt pe punctul de a o lua de la început căci printr-o minune medicală şi-au recăpătat vederea pe care o pierduseră când nu aveau decât zece luni de viaţă. Oameni care, după ce se bucură că nu mai sunt altfel, că au devenit oameni obişnuiţi, pierd partida cu viaţa, cu ei înşişi, sunt învinşi de confruntarea cu vederea oarbă, cuprinşi de nesiguranţa/disperarea că nu se acomodează cu noua viaţă, dar mai ales cu noul mod de cunoaştere a lumii, cu trecerea de la cunoaşterea tactilă. Fiindcă una e să vezi şi alta să înţelegi.

Aş mai putea să spun că Molly Sweeney este o piesă/un spectacol despre oameni învinşi în confruntarea cu înţelegerea obişnuită sau, mă rog, aceea a majorităţii fiindcă nu au fost îndeajuns de pregătiţi. Pentru că noul văz nu s-a dovedit defel ospitalier în raport cu felul lor de a fi. Cu ceea ce au însemnat pentru ei, până s-a săvârşit minunea medicală, viaţa, fericirea, bucuria, culorile, florile, cei din jur.

Atâta doar că atât piesa irlandezului Brian Friel cât şi spectacolul de la Unteatru, semnat regizoral de Sânziana Stoican, transcend toate aceste definiţii. Ceea ce e foarte bine. Ambele fiind mult mai bogate în nuanţe, în trăiri, în sentimente, în umanitate. Iar marele merit al regizoarei e că a ştiut să descopere ceea ce se află ascuns în, dar şi dincolo de cuvinte, că şi-a împărtăşit, verificat, îmbogăţit descoperirile în alegerea unei distribuţii excepţionale şi, mai apoi, în lucrul cu actorii.

Mi s-ar părea complet nedrept faţă de Sânziana Stoican să mă limitez a spune că s-ar fi retras în spatele celor trei interpreţi. E drept, regizoarea a preferat discreţia, prezenţa neinvazivă, însă deciziile sale, mâna îi sunt vizibile atunci când intervin ruperi de ritm. Când unul dintre actori se ridică brusc de pe scaunul de pe care ne-a povestit partea lui din ceea ce înseamnă viaţa lui Molly Sweeney (decorul - Valentin Vârlan) ori când se modifică tratarea în alb şi negru (întuneric/lumină) în favoarea policromiei (momentul în care doctorul Rice se pregăteşte de operaţie, adică să îşi joace rolul). Când vorbele se însoţesc cu crâmpeie muzicale, când discursul paralel este înlocuit cu cel intersectat/suprapus.

Neîndoielnic, Molly Sweeney este, înainte de orice, spectacolul Mihaelei Trofimov. Ajunsă la maturitatea creatoare deplină, actriţa semnează un recital, o lecţie de actorie. Mâinile tremurânde, vocea când nesigură, când hotărâtă, când descurajată, când plină de speranţe, de reconsiderări ale temeiurilor vieţii, de împăcări ale fiinţei cu sine, mimica feţei acompaniind tăceri extrem de expresive sunt tot atâtea mijloace artistice admirabil folosite de Mihaela Trofimov. Foarte bun Liviu Pintileasa în felul în care dă expresie entuziasmelor, optimismului, încrederii că poate să fie bine ale etern adolescentinului Frank. În fine, se cuvine consemnată evoluţia con brio a lui Constantin Cojocaru în rolul învingătorului învins pe nume dr. Rice. Prin vocea lui Constantin Cojocaru vorbeşte şi profesionistul, clinicianul, somitatea ratată din pricina unui eşec din viaţa personală, şi omul dornic să îşi ia revanşa pentru umilinţele nemeritate de tot felul, şi omul om care îşi rezumă trăirile în atât de simplul şi cutremurătorul Îmi pare rău, Molly! 

UNTEATRU din Bucureşti- MOLLY SWEENEY de Brian Friel- Regia- Sânziana Stoican- Scenografia- Valentin Vârlan- Cu-Mihaela Trofimov, Constantin Cojocaru, Liviu Pintileasa- Data reprezentaţiei- 7 ianuarie 2017

2. Un alt mod de a ne juca de-a mama şi de-a tata

Teatrul German de Stat din Timişoara a introdus în repertoriul său o foarte frumoasă piesă a scriitoarei americane Paula Vogel. Piesa se cheamă Şi cu bebe suntem şapte, spectacolul se joacă în cadrul intim al Sălii Studio şi cred că, deloc întâmplător, el a avut premiera în preajma Sărbătorilor de Crăciun.

Şi cu bebe suntem şapte este un basm modern adresat cu precădere celor adulţi, maturilor pe care îi invită să se oprească o clipă din goana zilnică, să se elibereze pentru câteva momente măcar, mă rog, preţ de o oră şi jumătate de spectacol, de presiunea şi nebunia realităţii şi să mediteze la esenţa familiei. O familie nu, nu neapărat tradiţională, cum tot auzim în vremea din urmă, o familie poate chiar uşor modificată, dar care nu îşi poate şi căreia nu îi poate fi refuzată bucuria de a avea, în fine, un copil.

Ruth, Anna şi unchiul Peter, trei oameni tineri, se joacă de ceva vreme de un joc care aminteşte de jocul de-a mama şi de-a tata cu care ne-am l-am jucat cu toţii în copilărie. Iar pentru ca jocul să meargă, să poată să continue Ruth şi Anna şi-au inventat trei copii. Pe Orphan, pe Henry şi pe Cecil. Numai că, iată!, în casa care este şi nu este neapărat de turtă dulce, deşi în spectacol unele obiecte şi ustensile sunt miniaturale (ceşcuţele de cafea, de pildă), există chiar un fel de claustrare ce aminteşte discret de Marile speranţe (decorul şi costumele: Ioana Popescu) va trebui să apară, în fine, un copil adevărat. Cel pe care se pregăteşte să îl nască  Anna. Dacă nu cumva şi acesta este tot produsul unui joc al imaginaţiei, care aminteşte şi el foarte tare de cel pe care se bazează teatrul de păpuşi. În consecinţă, locul trebuie „eliberat”, Orphan, Henry şi Cecil, copii imaginari, trebuie să dispară spre a face loc noului venit.  Ruth, Anna şi Peter au grijă că dispariţiile în serie, „asasinatele” puse la cale chiar de ei să nu doară, dar nici să nu şocheze foarte mult. O altă modalitate, să zicem postmodernă?, o repaginare a celebrei reguli clasiciste cunoscută sub enigmaticul nume de bienséances? Hai, totuşi, să nu complicăm prea mult nici spectacolul, nici piesa, nici comentariul critic!

Regizoarea Iris Spiridon, scenografa Ioana Popescu şi trioul actoricesc Olga Török (Ruth), Silvia Török (Anna) şi Horia Săvescu (Peter) s-au apropiat cu multă delicateţe şi sensibilitate de povestea celor trei personaje care, în imaginaţie, ajung să fie şapte. Ne-au expus-o cu claritate, cu emoţie, cu remarcabilă atenţie la nuanţe. Şi, mai presus de toate, cu multă tandreţe, cu profesionalism şi fără dulcegării.

Teatrul German de Stat din Timişoara- ŞI CU BEBE SUNTEM ŞAPTE de Paula Vogel; Traducerea ]n limba germană: Valerie Seufert; Regia: Iris Spiridon; Decorul şi costumele: Ioana Popescu; Cu: Olga Török, Silvia Török, Horia Săvescu; Data premierei: 21 decembrie 2016