Teatru

Jurnal de Timişoara. Nouă zile din noiembrie VIDEO

2
17 Nov 2019 18:25:19
Doinel Tronaru
Imagine din
„Pansion Eden“, spectacolul croat din deschiderea festivalului     FOTOGRAFII: TNTm / Adrian Pîclişan
Imagine din „Pansion Eden“, spectacolul croat din deschiderea festivalului     FOTOGRAFII: TNTm / Adrian Pîclişan

Parafrazând titlul unui superb film uitat al lui Mihail Romm, „Nouă zile dintr-un an“, reiau aici jurnalul ţinut „la cald“, scris pe telefon, al celor nouă zile petrecute la ediţia a 24-a a Festivalului European al Spectacolului Timişoara – Festivalul Dramaturgiei Româneşti (FEST-FDR), care s-a desfăşurat între 3 şi 11 noiembrie la Teatrul Naţional din Timişoara (manager: regizoarea Ada Lupu-Hausvater, selecţioner unic: teatrologul Oana Borş).

3.11: „"Cand stai in mijlocul unei pajisti, intelegi ca n-are nicio importanta ce galerie de arta se mai deschide in oras." (Dan Pleşa, "Ruptura", in "Povesti de dragoste si neputinta", Editura Vellant, 2019). Sentimentul asta as vrea sa il (re)gasesc la Timisoara, unde voi sta 10 zile, desi nu e vorba de natura, ci de un burg transilvan fastuos, pe care il iubesc de la an la an mai mult.”

Foto dreapta: Doinel Tronaru, 3.11.2019

4.11: „"(Un)happy End"

Spectacolul croat "Pensiunea Eden", regia Arpad Schilling, cu care s-a deschis aseara festivalul FEST-FDR 2019 la Teatrul National Timisoara, pe un scenariu/text de scena scris, daca am inteles bine, chiar de membrii echipei, un fel de "wip", isi propune sa treaca in revista principalele probleme cu care se confrunta tara de la sud de Dunare (dar si Europa sau UE, in general) in anul de gratie 2019, dar si modul de degradare accentuata a unei familii contemporane, in genul lui Vinterberg. Principalul "cal de bataie" este problema (i)migratiei masive din Orientul Mijlociu, pregnanta in Croatia, din pacate (sau din fericire?) mai putin puternica si actuala la noi, romanii, poate doar in Banatul timisan, la granita cu Serbia, sa se mai fi prins cativa refugiati trecuti din greseala incoace. Pe modelul patentat de Michael Haneke in "Happy End" (ca si in majoritatea filmelor lui, de altfel, nu numai in acesta ultim), problemele mari, de geopolitica, sunt interactionate cu cele "mici", ale erodarii crunte a relatiilor inter-familiale dintr-o tipica familie burgheza (dar ii mai putem spune oare asa?), simptom al decadentei generale a Occidentului si a condamnarii de catre istorie a acestuia. "La o nunta", sau mai degraba post-nunta (topos narativ clasic), se intampla acest studiu de caractere (nunta sau inmormantarea sunt in general, mai ales in naratiunile dramaturgice, locul in care se rafuiesc si-si pun poalele in cap membrii unei familii - sau la aniversarea unui patriarh, ca-n "Festen"-ul vinterbergian), realizat cu maiestrie de actorii trupei zagrebiene ZKM, care evolueaza treptat (in-, mai degraba) intr-o poveste absurda si macabra, a judecarii si descotorosirii de un "tap ispasitor", precum in nuvelele sau piesele lui Durrenmatt. "Morala" este cea din cuvintele jurnalistului "infiltrat" printre comeseni: "Adevarul este ceea ce oamenii nu vor sa auda".”

teaser FEST-FDR 2019 v4 from Teatrul National Timisoara on Vimeo.

4.11: „"Sa radem despre comunism"


PS: Mai mult, textul lui Lungu dateaza, nu numai pentru ca aceasta nostalgie dupa comunism si-a schimbat natura de-a lungul timpului, dar si perceptia si reactia tinerilor s-a modificat, pentru ca avem, in prezent, o garnitura de tineri neo-marxisti de toata frumusetea, care nu mai au insa nici o legatura cu pre-1989. Jura insa, in sufletul lor si public, pe "egalitatea de gen" si de sanse din comunismul clasic, istoric.



Foto: Claudia Ieremia si Ion Rizea, in spectacolul "Sunt o baba (sexy) comunista"; foto: Piclisan Adrian”

5.11: "Despre tandrete" marca Matei Visniec este vorba in spectacolul cu acest titlu regizat de Felix Alexa, adus din Bucuresti si prezentat aseara la Teatrul National Timisoara, in cadrul editiei 2019 a festivalului de dramaturgie romaneasca FEST-FDR, spectacol care m-a uns pe inima, pentru ca demult n-am mai vazut un teatru atat de placut si de calitate. Textul, regia, scenografia, muzica, actoria (Serban Pavlu, Ada Galeş, Catrinel Dumitrescu), totul a functionat brici, impecabil. Sunt "povesti de dragoste" si, oarecum, "de neputinta", povesti marienbadesti cateodata, daca-mi e permis cuvantul, dar tandretea nu este cea a personajelor sau a situatiilor, ci este pasta/plamada din care sunt constituite cuvintele si senzatiile, procurand cateodata o aura hipnotica. Muzica, la randul ei haunting, o aminteste pe cea din "In the Mood for Love", daca nu-i chiar aceeasi. Scenografia minimala (Andrada Chiriac), bazandu-se mult pe proiectii, este o mare reusita. Cele sase vignete, dintre care prima si ultima isi corespund, prezentand perspective diferite asupra aceluiasi lucru (masculin-feminin?), beneficiaza, cu exceptia uneia, de interpretarea savuroasa a lui Pavlu si Gales, care rotesc mai multe roluri. Tot o perspectiva diferita masculin/feminin asupra "situatiei" este redata insa si in vigneta penultima, care-ntoarce pe dos premisa "post coitum animal trist", beside the cock and the woman. Un spectacol cute, care poate fi vazut in Bucuresti la Teatrul Dramaturgilor Români de la Muzeul Literaturii.”

„Despre tandrete” ar putea fi leitmotivul multora dintre spectacolele festivalului. Aici, actorii Serban Pavlu si Catrinel Dumitrescu, in spectacolul dupa Visniec de la Teatrul Dramaturgilor Romani (MNLR)

6.11: „Un caz de matricid

Despre asta este vorba, si despre ancheta subsecventa, in spectacolul "50 de secunde" (foto jos, autor Florin Ghioca) de la TNB, text Daniel Oltean, regia Eugen Gyemant, inspirat, daca am inteles bine, din amintirile unui procuror, insusi autorul piesei montate, spectacol prezentat ieri in festivalul FEST-FDR, editia 2019, de la Teatrul National Timisoara. Pe langa cei doi protagonisti ai crimei - si ai pre-crimei, pentru ca ne este prezentata in flash-back-uri geneza acesteia, matricidul nu a aparut (si nu apare niciodata) din senin (la urma urmei, si Oreste si Electra au avut un motiv bine intemeiat) -, interpretati de Alexandru Voicu si Diana Dumbrava, ne este prezentat si interogatoriul care urmeaza, asadar post-crima, si care aduce in scena un anchetator de tip dostoievskian (Lucian Iftime), un Porfiri Porfirovici care are si el, slava Domnului (daca acesta mai exista, post-Dostoievski), destule lucruri pe care sa si le reproseze pe constiinta, "schelete in dulap" sau pacate ascunse. "Fiul" insa nu e vreun Raskolnikov constient de superioritatea lui, de calitatea sa de "supra-om", ci mai degraba un individ vid, slab si sters, care mai are si insatisfactia de a fi declarat bolnav mintal la sfarsit. Pana aici totu-i ok, dar am o singura obiectie la adresa textului, ca om care a facut, la vremea lui, armata: incidentul din corpul de garda povestit de procuror este imposibil sa se intample, pentru ca la iesirea din garda arma se verifica, pusa pe rastel si executand o manevra de culisare, tocmai pentru ca sa nu aiba cumva glont ramas pe teava. Am facut armata, inclusiv destula garda, cand aveam 18-19 ani, in vara lui 1989, dar lucrurile astea nu se uita.”



6.11: „"Monoloagele vaginului/penisului"

Ma refer la spectacolul "Povesti de dragoste cu final neasteptat", dupa o carte aparuta la Editura Humanitas si continand cinci povestiri scrise de reputati autori contemporani, montat la Teatrul National Cluj si prezentat aseara, in cadrul festivalului FEST-FDR, la Sala 2 a Teatrul National Timisoara (foto jos, autor Nicu Cherciu). "Dragoste", vorba vine, pentru ca umbrela acestui termen este destul de larga aici, in aceste texte in general bine scrise. Ceea ce da insa bine in pagina, pentru ca asta este rostul literaturii, nu da la fel de bine pus in gura unui actor, obligat sa "recite" cantitati imense de text, fie el oricat de talentat. Nu prea am agreat conventia acestor monologuri, chiar daca cei cinci interpreti fac eforturi supraomenesti pentru a se achita cu brio de sarcina. Regizorul Tudor Lucanu, totodata si autor al scenografiei, constient probabil de acest fapt, apeleaza la fel de fel de "trucuri" regizorale si scenografice, reusind sa transforme totusi pana la urma "Povestile..." in ceea ce n-au fost niciodata, adica intr-un spectacol de teatru. In plus, "povestea" din final a Anei Blandiana mi s-a parut un calc prea evident dupa filmul lui Wenders, mai exact dupa Handke, autor al scenariului. Am admirat insa "povestile" Adrianei Bittel (propria studentie in anii '80) si a Ioanei Parvulescu (Cioran, mansarda la Paris, indragostire la 70 de ani), mai putin pretentioasa si emfatica "Sinucidere cu crini" a lui Liiceanu.”



6.11: „Diseara voi (re)vedea la Teatrul National Timisoara, in cadrul FEST-FDR 2019, spectacolul "Taximetristi" (foto jos: Alexandru Ion si Maria Popistasu, autor Catalin Georgescu) de la Apollo111 Teatrul - montarea lui Bogdan Theodor Olteanu am vazut-o deja in Bucuresti si am scris despre ea, dar nu pot sa gasesc postarea pe telefon - si mega-opusul controversat "Legaturi primejdioase" (mult peste 3 ore), dupa Laclos, de fapt piesa lui Hampton care-a stat si la baza filmului clasic al lui Frears, spectacol montat de Cristi Juncu la Teatrul Mic bucurestean, muzica Ada Milea. Este-a nu stiu cata adaptare (teatrala sau, mai ales, filmica) pe care o (s-o) vad dupa clasicul roman epistolar al lui Laclos, inconturnabil pentru secolul XVIII frantuzesc si pentru l'Ancien Regime. Si pana la urma pentru viciul, depravarea si dorinta de putere care zac/stau la panda in fiecare dintre noi. This time, cu Piersic jr. si Diana Cavallioti in rolurile cuplului damnat si maladiv de aristocrati (Valmont si Merteuil), si cu Silvana Mihai (Cecile).”

(7.11.2018 – postarea „pierdută”: „“Soferii de taxi”

“Câteva conversaţii despre o fată foarte înaltă”, aseara am vazut “Taximetrişti”, recenta premiera de la Apollo111 Teatrul), pot spune cu mana pe inima, perfect convins, ca am descoperit (s-a nascut, ca sa fiu in ton cu filmul en vogue) un nou autor, unul foarte puternic, in felul sau. “Taximetristi” incepe ca o colectie de anecdote, de glume pasabile, despre cei cu care interactionam atat de des si inevitabil (“taximetristii” din titlu), fara a ne gandi vreodata ca si ei sunt oameni, cu problemele lor specifice sau general umane, pentru a se transforma intr-o calatorie cosmaresca la capatul noptii (si spun asta nu pentru ca totul se intampla pe parcursul unei singure nopti), de o intensitate (mai ales a scriiturii textului) care este cam ceea ce cer, ce astept de la un teatru sau de la un film bun (sigur, la film mai intervin supra-text zeci de alte componente, care tin de limbaj, pe cand teatrul este/pare mai favorizat pentru aceasta directete). Nu mai este vorba (strict) despre taximetristi (de fapt, n-a fost vorba niciodata) acum, la sfarsitul spectacolului, ci de noaptea din (fiecare din) noi.

Cu toate ca actorii (pe Alexandru Ion si Victoria Raileanu i-am remarcat, incantat, si-n “Cea mai calduroasa...”) sunt excelenti, poate-ar mai trebui lucrat putin la spectacolul teatral propriu-zis (spre deosebire de cel precedent, care era favorizat de faptul de a fi o drama – doar – in doi, aici avem o structura si-o logistica spectaculara mai complexa), dar pe mine asta ma intereseaza mai putin, montarea m-a convins deja asa cum este. Ce-mi place la Olteanu este ca replicile (scrise cu un simt profund, atat al textului, cat si psihologic) si situatiile sale sunt atat de adaptate/sincrone Bucurestiului anului 2018, dovedesc o adanca cunoastere a realitatii “de aici si acum”. Treptat, textele si spectacolele sale devin o cronica literara a acestor “ani fierbinti” (desi, probabil, o sa-i vedem asa, ca-ntotdeauna, mai tarziu), dar care-atinge, cum spuneam, situatii, probleme si teme universale.”)

7.11: „"Ridicule". Sau Dantele, catifea si... lână

Cateva observatii dupa vizionarea aseara a mega-spectacolului (aproape patru ore, cu pauza) "Legaturi primejdioase", dupa Laclos si Hampton, pus in scena de regizorul Cristi Juncu la Teatrul Mic din Bucuresti si prezentat la Teatrul National Timisoara (foto jos) ca invitat al festivalului FEST-FDR 2019 (selectia: teatrologul Oana Bors), si dupa discutia publica (multi studenti si masteranzi de la actorie din Timisoara au fost prezenti) de azi-dimineata din foaierul teatrului, cu interpretul vicontelui Valmont, actorul Florin Piersic jr., alaturi de directoarea teatrului, regizoarea Ada Lupu-Hausvater, discutie moderata de jurnalista si criticul de teatru Gabriela Lupu. Juncu si Piersic jr. pedaleaza (poate prea mult) pe caracterul de "ridicule" (P. Leconte) al lumii descrise de Laclos, recte Vechiul Regim al secolului al XVIII-lea frantuzesc, si practica dese iesiri din personaj ale vicontelui, detasari actoriale, modernizari de replici si situatii, interactivitati cu sala, care desigur fac deliciul publicului, cel putin a fost cazul celui timisorean (caricaturizare care se-aplica oricum, in aceasta viziune, tuturor personajelor si situatiilor, acestea pretandu-se, dar la Valmont este cel mai evident). Aceasta "deconstruire" mi se pare ca scade insa din caracterul malefic al personajului, din aura sa de geniu demonic, Valmont in aceasta perspectiva fiind mai degraba un papitoi demodat, care cade victima a propriilor sale manevre, cu totul reprezentativ pentru ideea de "ridicule". In schimb, Diana Cavallioti compenseaza construind o marchiza de Merteuil foarte puternica, nu doar in "manifestul feminist" de la un moment dat din spectacol, inclusiv finalul naratiunii fiind modificat in acest sens. Merteuil nu mai este pedepsita aici "moralizator", dar continua sa traiasca cu durerea rozand-o pe interior, fara semne exterioare de data asta. "Chagrin d'amour", dupa cum spune cantecul. Aparent, spectacolul se termina asa cum a inceput, dar de fapt lucrurile nu mai sunt, nu mai pot fi la fel, dupa disparitia lui Valmont si Tourvel. Silvana Mihai joaca bine si cu prospetime ingenuitatea, dar si viciul structural, eterne, in schimb Danceny (Cezar Grumazescu) este (mult) prea ridiculizat (sa nu uitam ca, in filmul lui Frears, la care se raporteaza toata lumea, acesta era jucat de Keanu Reeves!).

Valmont (Florin Piersic jr.) si Merteuil (Diana Cavallioti), „(m)ucenicind”-o pe Cecile de Volanges (Silvana Mihai)

PS 1: Apropo de filme, pentru mine personajele si situatiile paradigmatice pentru "Legaturi..." nu sunt, ca pentru toata lumea, cele din filmul lui Frears (desi mi-a placut si acesta, si, si mai mult, "Valmont" al lui Milos Forman, iesit in acelasi an si, din acest motiv, oarecum eclipsat), ci cele din varianta contemporaneizata a lui Roger Vadim "LD 1960" (1959), cu Gerard Philipe ca Valmont si Jeanne Moreau Merteuil, si aceasta nu numai pentru ca e primul pe care l-am vazut, cand eram foarte tanar. Aici, Danceny era (inca tanarul) Jean-Louis Trintignant.

PS 2: Si o observatie dupa revizionarea "Taximetristilor", spectacolul lui Bogdan Theodor Olteanu de la Apollo111 Teatrul din Bucuresti: spectacolul acesta nu este despre taximetristi, sau doar in mica masura. Este despre cei saraci, ca si, cateodata sau unii dintre ei, prosti. Este, in ultima instanta, despre noi toti, cei care ne confruntam cu astfel de probleme. Asadar, despre "taximetristi".”

8.11: „Argonauteala "pe vagabonteala" sau Sase argonauti intra intr-un bar

Spectacolul "Medea's Boys", pe un text de Ionut Sociu feat(uring). Euripide si in regia lui Andrei Majeri, productie a Apollo111 Teatrul din Bucuresti, prezentat ieri in festivalul FEST-FDR de la Teatrul National Timisoara (foto jos), este poate nu cel mai bun, dar cu siguranta cel mai provocator de pana acum din actuala editie a festivalului (de altfel, este si interzis persoanelor sub 18 ani). Daca in "50 de minute", spectacolul de la TNB de marti, era vorba de un matricid, aici este vorba de un infanticid, poate (adica sigur) cel mai celebru din istorie/cultura, cel executat de printesa barbara (proto-georgiana) Medeea, asupra copiilor avuti cu "elenul" Iason, corintean acesta, adica originar din cetatea Corint (asadar, in aceasta perspectiva, Medeea este o exilata, o refugiata, o "migranta", dincolo de statutul ei oricum inferior de femeie si mama). Textul lui Sociu recicleaza inteligent constructele clasice ale mitologiei grecesti, pentru a le adapta in sprijinul ideologiei feministe dominante actuale (frumos este insa ca toti cei implicati in realizarea spectacolului sunt, totusi, barbati, inclusiv partiturile feminine din Euripide fiind interpretate de cei sase actori). La cinci ani dupa intoarcerea din expeditia Argo, cativa dintre fostii expeditionari se reunesc in barul deschis de unul dintre ei, pentru a vedea "ce au facut in ultimii cinci ani". Ceea ce incepe ca "o baieteala" (prilej pentru autor de a ironiza cliseele sexiste - inca - curente), o seara "intre baieti" langa malul marii, se duce treptat spre scoaterea la iveala a fel de fel de traume nerezolvate, a adevaratului interior al acestor aparent "macho" incurabili: pierderea Euridicei de catre Orfeu (aici, nu mai este in Infern, muscata de un sarpe, ci a disparut, a plecat, "s-a carat", din cauza comportamentului lui Orfeu, realizeaza acesta), relatiile "shitty" cu tatii-zei abuzivi, homosexualitatea latenta a celor mai virili dintre ei, disfunctiile erectile ale celui, altfel, cel mai sexist. "Discriminarea de gen a dominat arta, cultura si viata ultimelor milenii" (de parc-ar mai fi existat, cultural vorbind, si altele), spun realizatorii, si e cazul ca sa se incheie, finally, cu aceasta perioada machista si patriarhala din istoria umanitatii, idee situata in spiritul unui veritabil trans- (nu post-) modernism.



PS: Despre "Cantareata cheala", productie a Teatrului "Maria Filotti" din Braila, regia Radu Iacoban, prezentata in continuare la Sala 2 (foto jos, autor Radu Aramă), numai de bine. La 70 de ani de la premiera pariziana a piesei, intri in "La cantatrice chauve" ca-"ntr-un muzeu". Poantele si jocurile de limbaj ale lui Ionesco au fost de-atunci incoace atat de refolosite, au devenit, unele dintre ele, "folclor", incat "deconstructia limbajului" practicata de dramaturg nu mai are, nu mai are cum sa aiba, aceeasi incarcatura avangardista si doza de soc ca la data premierei. In mod ciudat, insa, spectacolul de la Braila are prospetime si savoare si se urmareste cu sufletul la gura (scenografie si interpretare excelente), cu toate ca, formal, singurul lucru diferit, in plus, fata de premiera este folosirea pe final a piesei "Psycho Killer" de la Talking Heads. Intr-un mod borgesian, se "inventeaza" astfel precursorii muzicii lui (David) Byrne, in teatrul ionescian. Sau invers, muzica TH este de "teatrul absurdului".”





PS: Dupa o saptamana de vazut spectacole de teatru "pe paine"/pe banda rulanta, principalele subiecte/teme ale textelor, care se repeta cel mai des in "dramaturgia romaneasca", par a fi cele legate de discriminare si agenda PC: feminism, homoerotism, identitate trans-, (sub-)cultura Roma, anticlericalism etc. (chiar si un text clasic, precum cel al lui Chr. Hampton dupa "Legaturile primejdioase", este supus, oarecum, unui tratament de acest gen). Cu atat mai mare este meritul unui spectacol ca "Medea's Boys" (foto jos), de la Apollo111 Teatrul bucurestean, care reuseste sa vorbeasca inteligent despre aceste lucruri (atat la nivel al textului, cat si la nivel regizoral si interpretativ). In general, textele de scena sunt fragmentar(t)e, destructurate, "din bucati"/cioburi, cum e si lumea in care traim, reflex postmodern al unei modernitati glorioase, dar cu multe "pacate".”

Baraka artist expusa permanent in aceste zile, la mini-galeria deschisa in spatele Universitatii de Arte din TM.”

Copyright foto dreapta: Doinel Tronaru

11.11: „Fuck, in curand va veni vremea sa se scrie "Sunt o baba anticomunista"... Time flies.

PS: O fi scris cineva ceva de genul "Sunt o baba hipioata"? Daca nu, s-a ratat un subiect.”

11.11: „S-au inmultit in ultima vreme operele artistice inspirate de "fenomenul Pitesti", mai ales ca in aceste zile se implinesc 70 de ani de la "inceperea violentelor", la ordinul direct al lui Nicolski, in inchisoarea dedicata, in primul rand, studentilor anticomunisti: doua filme de cinema - unul a iesit deja, altul se afla "pe teava" -, teatru documentar montat chiar la Memorialul Pitesti etc. Reputatul regizor de teatru Alexander Hausvater alege, pentru spectacolul sau "Experimentul P." (productie a Teatrului "Alexandru Davila" din, exact, Pitesti - dar, cum se va vedea la sfarsit, cu actori nascuti in intreaga tara, inclusiv Republica Moldova), prezentat aseara la Teatrul National Timisoara in cadrul festivalului FEST-FDR, in penultima zi a acestuia, o abordare diferita: nu de a prezenta faptele ca atare, intr-o maniera documentara, ci de a-si spune propria poveste inspirata din atrocitatile de-acum 70 de ani, adica de a face in primul rand teatru, spectacol, dincolo de mesajul transmis. Cei care se asteapta sa urmareasca doua ore de orori neintrerupte, in genul celor despre care au mai auzit/citit, vor suferi o dezamagire (sau vor simti o usurare). "Experimentul P." are loc intr-un timp vag localizat (mai mult prin cateva clisee, constructe intelectuale despre libertate: muzica rock'n'roll, carti, filme, fete&baieti etc.), intr-un oras P. neprecizat, intr-un regim nedefinit ideologic, dar obsedat de controlul asupra indivizilor si de transformarea "in bine" a supusilor sai. Scopul este insa crearea "omului nou", iar acesta a fost, in esenta, si cel al experimentului istoric din perioada de inceput a comunismului romanesc. Hausvater merge, asadar, la sursa raului, intr-un mod mai eficient decat daca ar fi realizat o simpla inregistrare de fapte petrecute in mod real. Intr-un sistem mai perfectionat, aceasta "reeducare" poate sa nu mai fie realizata prin tortura si violenta bruta, ca in 1949-1952, ci prin mijloace mecano-chimice mai sofisticate, precum in "Lobotomie frontala" a lui V. Voiculescu, dar in esenta este vorba despre acelasi lucru, scopul ramane acelasi. Autorul (scenariul, dupa un text de Radu Dragomirescu, ii apartine tot lui H.) intercaleaza insa ororile cu numeroase momente/interludii poetice, flash-back-uri din libertate, vise (chiar, intr-un fel, semi-erotice) ale detinutilor etc., creand un binevenit contrast. Pentru Hausvater, mai importante sunt modalitatile de evadare din acest infern concentrationar, posibilitatile de a indeparta teribila presiune a Sistemului. De-aici, superbul final, in care actorii, dupa ce s-au prezentat cu numele reale (dovedind astfel ca "lobotomia" nu a reusit), se amesteca printre spectatori, cantand in cor imnuri pop, "anthem"-e, inchinate libertatii (trebuie spus ca, pentru aceasta reusita, Hausvater s-a inconjurat de colaboratori de exceptie: scenografia Maria Miu, muzica Gabriel Basarabescu, coregrafia Victoria Bucun). Evident, montarea actuala, acest studiu al utopiei si mecanismelor acesteia, continua/comunica cu demersul mai vechi al regizorului din spectacolul-capodopera "...au pus catuse florilor", montat la Teatrul Odeon in anii '90. Cine spune "tempi passati" ar trebui sa se gandeasca insa ca, la urma urmelor, corporatiile nu au alt scop si nu procedeaza altfel (metaforic vorbind) decat la modul descris in spectacol. "Spalarea de creier" este o constanta a oricarui regim politic si, in ultima instanta, a oricarei societati moderne/postmoderne.



PS: O surpriza placuta a fost si spectacolul care a urmat, "Jurnal de Romania. Timisoara" (creatie colectiva, montata loco la Teatrul German de Stat de regizoarea Carmen Lidia Vidu) (foto sus, autor Ovidiu Zimcea), care reuseste cu adevarat sa surprinda spiritul orasului, spre deosebire de productia precedenta din festival dedicata Timisoarei. Sase actrite ale TGSTm isi spun povestile de viata desfasurate in orasul de pe Bega, unele dintre ele impresionante, dar fac, in fata publicului, si confesiuni personale delicate sau isi spun parerea despre situatia actuala a orasului si a tarii si isi exprima sperantele pentru viitor. Montarea foloseste permanent in mod inteligent proiectiile, si, desi ar putea fi considerata statica, este mai plina de viata si autentic decat multe altele.”

am scris despre el, text care i-a placut foarte mult lui Andrei Serban.” (2.10.2018: „Cea mai mare greşeală pe care-am putea-o face despre spectacolul „Pescăruşul“, montat recent de Andrei Şerban la unteatru, ar fi să căutam în acesta realismul cehovian (nici măcar cel stanislavskian, şi cu atât mai puţin cel atât de dorit şi clamat de marxiştii timpurii). Dar, dacă acesta nu este un spectacol „realist“, atunci ce este? Mai degrabă unul conceptual, cum rar se vede cu succes în teatrul românesc.”)

12.11: "Pescarusul" - arguably, cea mai buna piesa scrisa vreodata, zic asta dupa a nu mai stiu cata (re)vizionare aseara (culmea, prima-prima oara am vazut un film, cel al lui Lumet - ca si la cealalta capodopera cehoviana, "Unchiul Vanea", unde am vazut mai intai filmul lui Koncealovski, cu Bondarciuk, la randul lui o capodopera cinematografica). Si aceasta pentru ca are de toate/tot, toate temele mari: adolescenta (Konstantin si Nina, in primul act), maturitatea (Trigorin si Arkadina), batranetea (Sorin), nefericirea (Masa), pierderea iluziilor (iarasi, K. si, mai ales, Nina Z., dar si Dorn, chiar daca nu ni se dau detalii), moartea; textul de scena este viata insasi. Si este si un meta-text, pentru ca este vorba (si) despre teatru (ceea ce la Andrei Serban este accentuat). Preferata mea a devenit insa, mai ales dupa vizionarea celor doua reprezentatii cu productia de la unteatru, Masa. Consider, dupa ce am vazut ambele variante de distributie (Sabrina Iaschevici, in Bucuresti & Madalina Anea / Mădălina Anea, aseara la Teatrul National Timisoara), ca, in spectacolul sau capodopera, Andrei Serban a lucrat extraordinar acest personaj. Din canonul/corpusul cehovian, urmatorul pentru mine este "Unchiul Vanea", nu numai pentru monologul final al Soniei (am crescut insa mult cu proaspat redescoperitul de regizori "Platonov", inainte de a ajunge la piesele mari). Oricum, "Masinaria Cehov" mi se pare un lucru fundamental, pentru orice om care vrea sa se inteleaga pe lumea asta.”

Imagine din reprezentatia cu „Pescarusul” de la Timisoara, fotografii: Adrian Pîclişan / TNTm

Pana la urma, absurdul ionescian este cel care domina toata aceasta „harababura”, tot acest „formidable bordel” („Cantareata cheala”, autor foto: Radu Aramă)

Citeşte şi:

Zi Elise Wilk, cronicara adolescenţei „periferice“, la Timişoara

Cronica la spectacolul „Pescăruşul“ al lui Andrei Şerban, de la unteatru

„Sunt o babă comunistă“, premieră pe scenă. Sărbătoarea teatrului românesc începe la Timişoara VIDEO

Prima apariţie în Bucureşti a grupului Baraka provoacă un scandal „monstru“. Un nou „ponei roz“ pune la încercare toleranţa la artă a bucureştenilor

The fuckin’ gorgeous Claudia Ieremia, as Arkadina

2 Comentarii

florin.
18.11.2019, 03:15:48

Dezaxatilor, voi nici nu mai stiti ce e ala teatru...

+2 (2 voturi)
ovidiu preda
18.11.2019, 18:50:12

Tacaneala de fitze