Jurnalul – pagini adăugate

Revăzând – a câta oară ?! – paginile Jurnalului unui personaj controversat provocat de Vartan Arachelian, în vederea intrării la tipar, am „reuşit” să adaug noi pagini izvorâte din nevoia de a face cât mai limpezi şi cât mai corecte amintirile unor episoade din biografia mea ajunsă ca o raniţă burduşită de viaţă.

Aşa s-au petrecut lucrurile şi cu episodul evocând prezenţa mea la direcţia Teatrului Naţional I.L.Caragiale pentru care a pledat şi a militat, convins şi împătimit, creând condiţiile deciziei de numire, hotărâtă de primul ministru Adrian Năstase, secretarul de stat răspunzător de departamentul instituţiilor de spectacol care, mai târziu, avea să scrie şi să le rostească într-o împrejurare aniversară, câteva pagini peste care nu se va putea trece, apărute în lucrarea „Dinu Săraru - 80”, iniţiată şi editată chiar de el. Este vorba de învăţatul istoric dr. Florin Rotaru, specialist de seamă în istoria cărţii din Bucureşti, directorul inspirat, apoi, al Bibliotecii Metropolitane pe care o făcuse să renască şi căreia îi dăduse o identitate şi un prestigiu greu de egalat.

Iată, aceste pagini, care vor fi întâlnite şi în pomenitul Jurnal, gata în sfârşit de tipar:

„Am cunoscut îndeaproape calea lui Dinu Săraru spre funcţia de director general al Teatrului Naţional şi reprezint un martor implicat. A fost un drum greu, plin de amare deziluzii. Numai o dorinţă aprigă l-a dus în această funcţie.

În istoria Teatrului Naţional există un moment similar. Este cazul lui I.L.Caragiale. Marele dramaturg şi-a dorit cu patimă această funcţie. Nimic altceva nu-i consola sentimentul trecerii efemere pe pământ şi conştiinţa homo eternitas. Nu se mai văzuse de mult timp cu Maiorescu. Îi scrie. Este primit, dar refuzat cu delicateţe. Pentru Caragiale se prăbuşea un mit. Un joc al întâmplării îl aduce, totuşi, în funcţia de director. Munceşte enorm, dar nu este sprijinit. Urmăreşte fiecare repetiţie, fiecare spectacol, aduce îmbunătăţiri sălii de spectacol, invită mari vedete internaţionale. Acum joacă la Bucureşti Sarah Bernard. La spectacol este invitat şi prietenul său din adolescenţă, Eminescu. Este ultimul spectacol de teatru văzut de marele poet. Fără susţinere, Caragiale este înfrânt.

Ceva asemănător s-a petrecut cu Dinu Săraru. După câştigarea alegerilor din toamna anului 2000, Dinu Săraru mă roagă să-i mijlocesc o întâlnire cu Adrian Năstase. Mergem împreună şi Dinu Săraru îi solicită această funcţie. Rămân surprins. Nu ştiam rostul întâlnirii şi nu intuisem dorinţa aprigă de a ajunge la Teatrul Naţional. Adrian Năstase îmi spune să merg la celălalt cabinet, fără să rostească numele lui Ion Iliescu. Postul fusese promis de acesta altei persoane, actriţei Florina Cercel. N-am intrat în cabinetul I. După instalarea guvernului, încep demersurile. Eram secretar de stat la Ministerul Culturii şi răspundeam de instituţiile de spectacol. Pariam pe varianta Dinu Săraru. Apăruse între timp candidatura lui Fănuş Neagu, care fusese în audienţă la preşedintele Ion Iliescu şi primise promisiunea revenirii la Teatrul Naţional. Îi cer şi obţin demisia de onoare a lui Ion Cojar, directorul de atunci al teatrului. Ministrul şi prietenul comun, Răzvan Theodorescu, consideră că trebuie amânată numirea lui Dinu Săraru până la terminarea stagiunii şi neagă în presă existenţa demisiei. Eram în primele zile ale lui ianuarie 2001. Ştiam că mesajul era de la Cotroceni, iar evenimentele erau urmărite permanent de Victor Opaschi, consilier prezidenţial în domeniul culturii. Cunoaştem bine mecanismele administraţiei româneşti şi ştim că orice amânare este fatală. Îi promisesem lui Dinu Săraru că până la 15 ianuarie se va soluţiona problema. Ţineam la reperul cultural reprezentat de ziua lui Eminescu. N-a fost posibilă respectarea calendarului. (...)

Aveam cu mine de-acum celebra demisie negată de însuşi ministrul culturii. I-am arătat nevinovata hârtie şi i-am spus că o voi transmite presei. Era nedumerit şi oscila. M-a rugat să mai aşteptăm câteva zile. În momentul acela l-am sunat pe Eugen Comarnescu, cunoscutul cronicar de teatru şi i-am transmis documentul. Apariţia în presă a demisiei a redeschis drumul „variantei Săraru”. Scriitorul era instalat (la indicaţia, cum s-a înţeles, a Primului Ministru Adrian Năstase) în funcţia de Director al Teatrului Naţional de către ministrul culturii, în 30 ianuarie 2001, data naşterii proaspătului Director. Se născuse într-o zi când Teatrul Naţional fusese închis, pentru a-i deschide uşile a doua zi.

Din lunga listă a directorilor Teatrului Naţional, Dinu Săraru stă alături de câteva nume împătimite de acest teatru: I.L.Caragiale, Liviu Rebreanu, Zaharia Stancu. Au fost multe alte nume mari în această funcţie, dar n-au îngrijit teatrul aşa cum au făcut-o cei trei. În plus, toţi directorii Teatrului Naţional, cu excepţia lui Zaharia Stancu şi a lui Radu Beligan care are meritul de a fi construit teatrul, Dinu Săraru are cel mai lung mandat de director.

Locul ocupat de Dinu Săraru în istoria Teatrului Naţional este inconfundabil. Venirea lui Dinu Săraru în fruntea Teatrului Naţional este unică. Nici un director n-a avut, asemeni lui Dinu Săraru, dezacordul preşedintelui ţării, opoziţia unei prese făţarnice prefăcut anticomunistă, care-i răstălmăcea întregu-i trecut, ostilitatea conducerii asociaţiei profesioniste teatrale UNITER şi, de ce nu, tranzacţionismului prietenilor din minister.

A muncit enorm în această funcţie. Asemenea lui Caragiale schimba treptat repertoriul, urmărea repetiţiile, încasările, ştergerea prafului şi strălucirea candelabrelor, deschidea el însuşi uşile teatrului.

Dinu Săraru cunoaşte lecţia istoriei: învinşilor nu li se ridică statui şi nici busturi, nu li se cântă laude. Rămâne un învingător încrezător în trăinicia faptelor sale.

Pentru mine Dinu Săraru este un companion de luptă şi de suferinţă pe care nu l-a lovit înfrângerea.”