Jurnalul premierelor clujene

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Recent încheiatele „Întâlniri Internaţionale de la Cluj” au îngăduit instituţiei organizatoare- Teatrul Naţional din Cluj-Napoca- o panoramare a celor mai recente dintre premierele sale. Despre unele dintre ele (Clasa noastră. Linoleum, Romeo şi Julieta, Agamemnon), am scris la timpul potrivit, despre alte trei mă pronunţ în rândurile următoare.

1. Extrem-contemporan

Bzapp a lui Robert Cohen nu este nici prima şi probabil nu va fi ultima piesă de teatru care se joacă şi la noi (traducerea de acum este semnată de Eugen Wohl) al cărei subiect este inspirat din ceea ce se întâmplă în societatea post-capitalistă, post-modernă şi post-industrială cu managerii de top.

Cu cei care nu au griji materiale de nici un fel, au venituri importante, care îşi pot îngădui la orice oră orice lux, indiferent că luxul înseamnă pentru ei cea mai recentă marcă de automobil, ultimul tip de telefon mobil, vacanţe în cele mai exotice ţinuturi şi în hoteluri de cinci stele. Respectivii inşi au familii închegate, au o viaţă socială comme il faut, dar mai au şi câte o amantă. Ca parte a jocului social la care, la rândul lor, ei şi partenerii lor oficiali admit să fie parte.
 

Sunt însă numeroase cazuri când totul e doar aparenţă. Când certitudinea de azi e lesne spulberată mâine. O întreagă literatură dramatică extrem-contemporană se ocupă de aceste accidente, de astfel de deviaţii. O bună parte dintre aceste texte au ajuns şi la noi, au prilejuit destule spectacole bune, seria lor fiind deschisă de cel cu Top Dogs montat cu destui ani în urmă la Teatrul particular La Scena de Theodora Herghelegiu. Avem deja chiar regizori specializaţi pe punerea în scenă a acestui gen de texte, când spun şi scriu asta avându-i în primul rând în vedere pe Bobi Pricop şi pe Theodor Cristian Popescu. De pildă, cei doi au montat stagiunea trecută la Teatrul din Arad două spectacole pe care le-am putea lesne pune în completare unul în raport cu celălalt, dar şi în oglindă. E vorba despre Bull în regia lui Bobi Pricop şi despre Vârful Aisbergului montat de Theodor Cristian Popescu.

image


 

Personajul principal din Bzapp, piesa lui Robert Cohen, se cheamă Morris Liebermann. Este director de vânzări, dar şi co-proprietar sau deţinător al unui consistent pachet de acţiuni într-o mare companie americană. Are bani, o leafă de 5000 de dolari pe lună, are soţie, amantă, are şi un psihiatru sau psiholog ale cărui servicii îl costă teribil de scump. Are 39 de ani, e dependent de medicamente şi se află în pragul unei crize. Piesa lui Robert Cohen surprinde desfăşurarea ei supra-dilatată şi felul în care e soluţionată.
 

Reprezentarea scrierilor lui Robert Cohen (născut în 1938), un om de teatru american complex, deopotrivă profesor (creator al Departamentului de Teatru de la Universitatea California), teoretician, regizor şi scriitor de literatură dramatică are o anume tradiţie pe scena Teatrului Naţional din Cluj. Regizorul Răzvan Mureşan montând deja aici - Machiavelli-Arta Terorii,  tot lui datorându-i-se şi un spectacol mai vechi cu Panglica lui Moebius.
 

Spectacolul de acum cu Bzapp surprinde criza ajunsă la apogeu prin care trece Martin Liebermann. Eşecul soluţionării ei prin terapie psihologică sau medicamentoasă excesivă, prin evadări în partide de sex care au ajuns să fie rutiniere. Liebermann e o fiinţă agresată de toţi cei din jurul său, de targeturi şi cifre. Parcurge felurite zone de turbulenţă, se angajează în evadări parcă neverosimile pentru a o lua apoi de la început.
 

Răzvan Mureşan ne propune în spectacolul său tot felul de remodelări ale multiplelor faţete ale realismului, dar şi ale realităţii. Se joacă cu formele lor, le supradilatează, le supraritmează, le trece în hiper-realism şi psihedelic în încercarea de a surprinde feluritele contorsiuni ale realităţii. Are un gust al exagerării deliberate, de unde şi felul în care sunt rezolvate scenic apariţiile anumitor personaje. Mă gândesc îndeosebi la Domnişoara Cordflower (Cristian Grosu) şi Domnişoara Tangier (Patricia Brad). În spaţiul dominat de albul parcă de spital (scenografia e semnată de Radu Lărgeanu şi de Răzvan Mureşan) defilează fiinţe umane precum asociatul bizar Benjamin Yusseldorf (Radu Lărgeanu), doamna Libermann la rându-i pradă unor manifestări nevrotice (Diana Buluga), doctorul Sam Stronheimm (Miron Maxim), bizarul domn Sol Goldblatt (Cristian Rigman), amestecate cu iepuraşi marcând supra-solicitarea. Light- designul şi efectele video (Jenel Moldovan şi Marius Mureşan) sunt cele ce facilitează saltul în spaţiul evadării temporare şi al irealei întâlniri cu enigmatica Cyana (Alexandra Tarce). Rolul lui Moris Liebermann i-a fost încredinţat lui Matei Rotaru, supus unui veritabil tur de forţă din care iese învingător, identificând nuanţe ce nuanţează criza absolută prin care trece personajul său.
 

Teatrul Naţional din Cluj-Napoca - BZAPP de Robert Cohen; Traducerea: Eugen Wohl; Regia: Răzvan Mureşan; Scenografia: Radu Lărgeanu şi Răzvan Mureşan; Light design: Marius Mureşan; Cu: Matei Rotaru, Cristian Grosu, Radu Lărgeanu, Diana Buluga, Alexandra Tarce, Patricia Brad, Miron Maxim, Cristian Rigman; Data reprezentaţiei: 3 octombrie 2016

2. Consecvenţă

Artist complex, deopotrivă autor de literatură dramatică, scenarist, regizor de teatru şi de film, ins cosmopolit, cuvântul  fiind folosit în sensul lui prim desemnând un cetăţean al lumii, Rodrigo Garcia e ceea ce se cheamă un om controversat. Motivul controversei fiind, bineînţeles, activitatea lui din teatru.
 

Sunt comentatorii ce  văd în creaţia lui Garcia semnele unui teatru al viitorului, alţii doar gratuitate pură, produsul minţii cuiva ce şi-a propus în mod deliberat să fie altfel. Adică, să chinuie spectatorii, actorii, animalele şi copiii. Exegeţi ceva mai aplicaţi au identificat în scrierile lui Rodrigo Garcia influenţe din Thomas Bernhard, din Samuel Beckett ori din filmele lui Luis Buṅuel, în vreme ce Bruno Tackels îl socoteşte pe Garcia un fel de prototip a ceea ce numim écrivain du plateau, aceasta însemnând un creator ce îşi definitivează textele conform principiului văzând şi făcând, în repetiţii cu actorii.
 

În urmă cu vreo câţiva ani, Garcia şi-a montat singur la Teatrul Naţional din Timişoara spectacolul cu piesa Interzis accesul animalelor care, prezentat în selecţia oficială a Festivalului Naţional de Teatru, a provocat reacţii felurite. Mergând de la acceptări necondiţionate şi strigăte de admiraţie duse până la exces (cine nu îl înţelege pe Garcia e un tâmpit- a edictat la terminarea reprezentaţiei la care am asistat eu Radu Afim) la refuzuri absolute, îngreţoşate. Şi nu  numai simbolic. Determinate de detaliul că pe pieptul gol al unuia dintre interpreţi se lăfăiau în voie grămezi de viermi cât se poate de vii. Şi nu era singura provocare (a se citi oroare).
 

O altă piesă de-a lui Garcia, Nu, mulţumesc!, a fost pusă în scenă de criticul Victor Scoradeţ, cu mai mult sau mai puţin succes convertit la arta regiei.
 

Cel ce pare a-i fi fidel e tânărul regizor Andrei Măjeri care după un foarte bun spectacol cu Agamemnon produs la Teatrul Naţional din Cluj- Napoca recidivează tot acolo înscenând Moarte şi reîncarnare într-un cowboy.

image


 

Fidelitatea lui Andrei Măjeri este, însă, una cu totul relativă fiindcă, profitând inteligent tocmai de statutul de écrivain du plateau al lui Garcia, creează propriile lui scenarii dramatice.  De pildă, Agamemnon, la origine o monodramă, s-a metamorfozat într-un bun spectacol cu trei actori, în vreme ce mai recentul Moarte şi reîncarnare într-un cowboy , scrisă pentru doi actori, a devenit un scenariu căruia îi conferă consistenţă scenică patru actriţe.
 

Moarte şi încarnare într-un cowboy este un spectacol în care patru femei vorbesc despre orice. Despre viaţă, despre amor şi despre sex, despre iubire şi infidelităţi, despre mâncăruri (pizza Margherita) şi alte astfel de nimicuri. O fac doar spre a vorbi, pentru a-şi alunga plictiseala şi, mai ales, spre a-şi dovedi lor însele că există. Ce mai, sindromul şi filiera beckettiană sunt absolut evidente.
 

Montarea lui Andrei Măjeri – sunt sigur, una deloc generatoare de unanimităţi- are meritul de a nu păcătui prin cantonarea în vorbărie. Este vie. Regizorul este extrem de minuţios când vine vorba despre capitolele timp şi spaţiu. Ambele fiind bine gestionate. După o anume tranşă de text intervine câte o melodie country cântată live, solo sau în duet, de interpretele celor patru personaje- Irina Wintze (Kenny), Elena Ivanca (Willie), Sânziana Tarţa (Loretta), Adriana Băilescu (Dolly)- regizorul operând el însuşi o adecvată selecţie muzicală. Imaginea scenică are plasticitate, beneficiază de o teatralitate accentuată, însă nicidecum forţată. Pe alocuri, limbajul folosit nu este chiar foarte ortodox, însă şi aici Andrei Măjeri face dovada unui remarcabil simţ al măsurii. Care se vede şi în lucrul cu cele patru actriţe. Un fapt deloc de nebăgat în seamă.
 

Teatrul Naţional din Cluj-Napoca - MOARTE ŞI REÎNCARNARE ÎNTR-UN COWBOY de Rodrigo Garcia: Traducerea - Luminiţa Voina Răuţ; Scenariu de Andrei Măjeri; Regia şi scenografia: Andrei Măjeri; Conducerea muzicală: Incze G. Katalin; Cu: Irina Wintze, Elena Ivanca, Sânziana Tarţa, Adriana Băilescu; Data reprezentaţiei: 7 octombrie 2016

3. Un nou Don Juan

Celebra piesă a lui Molière, Dom Juan (aceasta a fost grafia preferată de dramaturg, din motive rămase necunoscute), în repertoriul Teatrului Naţional din Cluj la mai bine de 20 de ani de la precedenta ei prezenţă. Atunci scrierea, devenită celebră prin ani, şi nu la data premierei absolute ce a avut loc în vremea nesfârşitei bătălii a dramaturgului pentru Tartuffe, a avut parte de o montare de studio în regia lui Tudor Chirilă.
 

Din câte îmi aduc aminte, chiar dacă era vorba despre un spectacol ce se juca cu publicul pe scenă, aveam parte de o reprezentaţie ce elimina foarte puţin din textul original. Spectacolul de acum, regizat de Roberto Baci, optează pentru un concentrat de text. Inteligibil, care nu ratează nici unul dintre momentele esenţiale ale piesei.
 

Caietul de sală ne înştiinţează că montarea clujeană se serveşte de o traducere cu totul nouă datorată Mariei Rotar. Faptul în sine este lăudabil fiindcă mai toate spectacolele recente cu această piesă s-au slujit de clasica traducere a lui Alexandru Kiriţescu. Care are teribila vină de a nu ţine seama de specificul textului molieresc, de inconsecvenţele lui stilistice şi ideatice.
 

Dacă ai curiozitatea de a citi textul în limba franceză, e imposibil să nu îţi sară în ochi detaliul că, atunci când s-a apucat să o scrie, Molière şi-a dorit ca prioritară să fie semnificaţia morală, filosofică. Mai încolo, tragi-comicul a fost înlocuit prin comic. Actul întâi e centrat pe criticile formulate de Sganarelle la adresa stăpânului său, Don Juan. Cel de-al doilea trece în arlechiniadă, ceea ce face ca agitaţia şi vivacitatea să devină dominante. Actul al treilea dobândeşte o tentă complet diferită. Râsul şi buna dispoziţie nu sunt complet diferite, însă capătă un caracter prevestitor. Se simte deja primejdia iminentă. Actul al patrulea se petrece în palatul protagonistului, fapt ce îl determină pe Molière să insiste ceva mai mult asupra multiplelor faţete ale protagonistului. În actul ultim, comedia e parcă definitiv exclusă.
 

image

Marele dramaturg francez pendulează, voit sau ba, între farsă şi dramă. Uită că este écrivain du Roi şi că ideologia oficială îi cere să fie un necondiţionat promotor al regulilor de fier ale clasicismului. Se dovedeşte complet nepăsător faţă de celebra regulă a celor trei unităţi. Despre cea de loc nici nu poate fi vorba de vreme ce acţiunea piesei se petrece în cinci spaţii diferite. Nici unitatea de acţiune nu mai e respectată. La urma urmelor, avem de-a face cu un ansamblu relativ care are acel gen de unitate comparabil cu felul în care se înşiră mărgelele pe aţă.
 

Formula concentrată la care recurg traducerea Mariei Rotar, dramaturgia lui Stefano Geraci şi, desigur, montarea lui Robert Bacci tind a elimina aceste neajunsuri. Contează în spectacol dimensiunea morală, filosofică a montării. Abordarea problemei libertăţii. Sublinierea faptului că faptele rele nu rămân nepedepsite. Poate tocmai de aceea totul se petrece în faţa Palatului Comandorului (scenografia: Marcio Medina), un Comandor defel înalt, neproeminent, nu însă şi nestatuar (Irina Wintze). Ceea ce nu înseamnă că celelalte spaţii nu ar fi cel puţin marcate ori sugerate. Filosoful, marele discoureur nu e, aşa după cum ne-am putea aştepta, Don Juan (Matei Rotaru), ci preponderent Sganarelle (Cătălin Herlo). El ţine marile tirade, el vorbeşte mai mult, în vreme ce Stăpânul său este mai curând un replicant. Principalul instrument de seducţie al lui Don Juan, un Don Juan tânăr şi frumos, este corpul (de aici şi faptul că de vreo două ori îl vedem pe Matei Rotaru complet nud). Don Juan rămâne seducătorul prin cuvânt, îndeosebi în relaţia cu Charlotte (Anca Hanu), inamica lui Mathurine (Adriana Băilescu), astfel păcălită şi furată lui Pierrot (Radu Lărgeanu).
 

Spectacolul mizează pe un fel de ritual. Vizibil şi în felul în care trece prin scenă suita lui Don Juan (Alexandra Tarce, Diana Buluga, Paula Rotar), prin voalul negru, prematur purtat de Donna Elvira (Sânziana Tarţa). Dar şi prin trimiterile la formula teatrului în teatru. De aici, cred, decizia ca unii actori să joace mai multe roluri (e vorba despre Miron Maxim, Radu Lărgeanu, Cristian Grosu), hotărârea ca schimbările de costum şi aşteptările de intrare în scenă să se petreacă la vedere (Petre Băcioiu, Miron Maxim, Cristian Grosu). De aici şi învăluirea în cântec (voce: Sânziana Tarţa, la pian: Renata Burcă). De aici şi un anume retorism.
 

Teatrul Naţional din Cluj-Napoca - DON JUAN de Molière; Traducerea: Maria Rotar; Dramaturgia: Marcio Medina; Regia: Roberto Bacci; Scenografia: Stefano Geraci; Co-repetitor: Incze G. Katalin; Maestru de lumini: Jenel Moldovan; Cu: Matei Rotaru, Cătălin Herlo, Sânziana Tarţa, Irina Wintze, Petre Băcioiu, Cristian Grosu, Miron Maxim, Anca Hanu, Adriana Băilescu, Radu Lărgeanu, Alexandra Tarce, Diana Buluga, Paula Rotar; La pian:  Renata Burcă; Data premierei: 7 octombrie 2016

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite