Kevin Spacey şi Old Vic

Prima impresie la  vederea clădirii teatrului  la ora 17.15 a fost una obisnuita. O faţadă  de un alb strălucitor  care contrastează puternic cu trotuarul destul de murdar. Un afiş imens extrem de simplu, dar foarte British, cu fotografia lui Kevin Spacey în rolul lui Clarence Darrow.

„Fotografia este atât de bună încât nu iti poţi lua ochii de la ea..Imbrăcămintea, zâmbetul, felul delicat în care îşi ţine ochelarii de vedere cu două degete, dar şi satisfacţia cu care strânge la piept volumul nr. 27 al cărui titlu se citeste perfect: „Laws of the State of Ilinois”, te face să rămâi mult timp in faţa afişului. şi să recunoşti  că are clasă....!

Urcăm câteva trepte şi ajungem într-un hol mic care aduce cu holul unui teatru de provincie. Sunt destul de puţini oameni la ora 17. În dreapta, cineva vinde programe destul de scumpe cu acelaşi Kevin Spacey de pe afiş. Nu mai sunt bilete..

O scară duce la subsol unde se află un bar si câteva mese. Câţiva spectatori, de toate vârstele, comandă băuturi alcoolice, cu predilecţie: şampanie! Nimeni nu pare să se grăbească să-şi ocupe locul în sală. Ma simt străină, cum de altfel şi sunt, într-o lume care pare să ştie ce vrea. Sala, aflu din program, a fost schimbată şi amenajată în doar două saptămâni, special pentru acest spectacol.

Dintr-o sală auditorium obişnuită cu proscenium într-una rotunda, imensă, cu o mie de locuri. Sunt foarte multe plasatoare, în general, fete tinere îmbracate la fel, blonde şi ingénue, cu aspectul unor posibile Desdemone sau Ofelii, dar si bărbaţi tineri de culoare, cu programe în mână. Mi se indică un scaun şi privesc dezamagită la această sală imensă care la ora 17.40 nu este nici pe departe plină. Mă întreb dacă Spacey va juca oricum... mai ales că seara, la ora 20.00, spectacolul se mai joacă o dată. Biletele au preţuri diferite, ca peste tot. Cele mai scumpe sunt cele cu locuri din care poţi vedea ACTORUL, în cea mai mare parte a timpului, din faţă.

În spaţiul de joc, care este destul de mic, o masă imensă cu multe sertare, incarcată cu cărti. Peste tot se află aruncate nenumărate cutii de carton goale. Un fotoliu, o măsută, o veioză, o sticlă cu apa, şi alta cu vin...toate creează o aglomerare voită, în care actorul îşi va desfăşura jocul.

La un moment dat spectatorii intră in sală ca intr-o arenă, răsar deodată de peste tot şi îşi caută locurile. Din când în când, atunci cand zgomotul devine puternic, unul dintre băietii cu programe strigă foarte tare într-un microfon: „Liniste! Vă rugăm faceţi linişte”. Câteva secunde de linişte, după care vocile se aud din nou la aceeaşi intensitate.. Este uluitor cum această sala imensă, în câteva minute, a devenit arhiplină, fara incidente. Spectatorii sunt liniştiţi, foarte serioşi, şi nu par să fi intrat întâmplător. Sunt îmbrăcaţi extrem de simplu, fără nicio notă de eleganţă, dar decenţi.

Totul este foarte decent, chiar şi paharele cu şampanie pe care unii nu le-au terminat de băut în pauză, şi le ţin în mână în timpul spectacolului. Se aude un semnal extrem de particular care nu este un gong, ci mai mult o trompetă. Se stinge lumina si când se reaprinde, Kevin Spacey se află sub masă si meştereşte ceva la nişte sertare. Nu am sa vă povestesc piesa. Este o adaptare după romanul lui Irving Stone, despre viaţa celebrului avocat american Clarence Darrow, care a trăit la Los Angeles şi care, datorită curajului şi inteligenţei sale, a devenit o legendă.

Spectacolul este un one man show în două părţi, cu pauză între ele, ceea ce este destul de rar. Un spectacol de genul acesta este ştiut că nu se susţine decât prin actorie. Cuvintele sunt ridcole şi nu-şi mai au rostul. Actorul este extrem de lucrat, nu îşi permite nici cea mai mică ratare, are o dicţie şi nişte treceri superbe, joacă cu mijloace foarte restrânse, dar nu se cruţă nici un pic.

Ceva intim şi secret rămâne închis în fiinţa lui, ceva care ne face să vrem să-l revedem

Are un pogon de text pe care il visează. Piesa este o pledoarie a proceselor lui Clarence Darrow devenite celebre dar, şi a tuturor amărăciunlor prin care trece ca să le câştige. Spectatorii nu aplaudă la scenă deschisă, dar la şfârsitul spectacolului, o fac cu multă generozitate. Actorul nu apare decât de două ori şi mulţumeste scurt, fără efuziuni...! Ceva intim şi secret rămâne închis în fiinţa lui, ceva care ne face să vrem să-l revedem.

Am fost fericită că nimic şi mai ales nimeni nu mi-a înşelat aşteptările. Am văzut un foarte mare actor, dar şi un public deosebit de serios şi de avizat, care nu vine la teatru ca la un meci de fotbal   sau ca la o partidă de golf.

Probabil peste tot sunt interese, neînţelegeri, nedreptăţi… dar dincolo de toate, există cultul pentru teatru şi respectful pentru actor. Citez:

„În absenţa unor subvenţii, comitetele noastre de suporteri continua să ne aclame munca, plătind nişte dividende sociale pentru toată lumea, investind în noi şi menţinând vie imaginea acestei construcţii”

Au mai jucat în acest rol: Henrry Fonda, Orson Wells şi Spencer Tracy (producţii de teatru sau film).