La reîntâlnirea cu Sinucigaşul lui Erdman/Mălăele

De câte ori se reia la televizor filmarea spectacolului Sinucigaşul de la Teatrul Nottara aştept cu emoţie scena antologică în care Poţekalnikov, eroul primeşte cadou obiectul salvator, un trombon uriaş cu care ar putea să-şi câştige existenţa.

Geniul comic al lui Mălăele se manifestă aici în toată splendoarea inspirându-i actorului infinite mişcări sufleteşti şi trupeşti din care să rezulte tragi-comicul personajului. Şomer, cum aflăm din primele scene ale spectacolului Senia Poţekalnikov e unul dintre mulţii sacrificaţi ai Rusiei în urma experimentului numit comunism de război început la revoluţia din octombrie 1917 despre care şi generaţia mea învăţa la şcoală. În perioada NEP-ului (noua politica economica) despre ale cărei consecinţe au scris cu curaj Bulgakov, Ilf şi Petrov, Osip Mandelstam, Maiakovski, Daniil Harms şi acest nefericit Nicolai Erdman persecutat ca şi ceilalţi de regim, viaţa promisă clasei muncitoare de Lenin era departe de a se arăta. Din locuinţa pe care o împărţea cu alţi câţiva locatari (celebra viaţă la comun) fostul muncitor face planuri disperate de supravieţuire. Umilit în plus de faptul că trăieşte pe banii, puţini ai nevestei, Potekalnikov descoperă împreună cu aceasta că ar putea câştiga din cântatul la trombon de unde şi introducerea în piesă a acestui genial pretext funambulesc pe care Erdman în tradiţie gogoliană (vezi Suflete moarte) mizează pentru impunerea ideii sale despre tragismul condiţiei umane. Cu instrucţiunile pe portativ din care abia silabiseşte, şi degetele pe claviatura instrumentului care devine un monstru homofag Horaţiu Mălăele inventează nesfârşite trucuri care să-l poată aduce pe erou la clipa miraculoasă în care din hăul pâlniei va ieşi un sunet. Se opinteşte străluminat la fiecare mişcare promiţătoare în admiraţia asistenţei, familia şi vecinii chemaţi să asiste la găsirea soluţiei salvatoare. Eşecul îi întăreşte eroului ideea că nu are altă cale decât sinuciderea despre care se află repede în jur. Aşa încât potrivit unui mod demagogic practicat de comunişti de a înţelege grija pentru om, e asaltat de categorii de cetăţeni profitori care mai de care interesaţi ca gestul viitorului erou să-i favorizeze. „Sinucide-te pentru mine...“, zice demimondena cu aceeaşi convingere cu a negustorului şi mai ales a reprezentantului intelectualităţii, criticată virulent şi învinovăţită pentru laşitatea şi frivolitatea ei, de dramaturg (Avem nevoie de morţi ideologice!). Tabloul social descris se impune în scena memorabilă a petrecerii de dinaintea evenimentului, respectiv sinuciderea preluată de societate ca un bun comun, când toţi aceştia se adună şi se îmbată sub semnul lozincilor mobilizatoare din fundal. Se detaşează urechistul înrolat în Ceka (securitatea sovietică) interpretat cu aplomb autoritar de Valentin Teodosiu, un conte salonard cu lavalieră şi perciuni caricat de Ion Siminie, poetul îndoctrinat care se îmbată şi -şi recunoaşte laşitatea într-o scenă de mare forţă dramatică (Spre ce ne îndreptăm. In comunism nu o să mai existe om, doar masele) rol în care Stelian Nistor arată ce poate (şi putea mult), şi pe femeia comisar adulterină dar folositoare pe care Ruxandra Sireteanu o portretiza savuros şi pe negustorul mustind de gologani (Constantin Guriţă) şi cocota căreia Camelia Zorlescu îi adaugă un aer occidental.

Câteva scene mai înainte, în monologul crucial înrudit cu celal lui Satin despre om din Azilul de noapte, Potekalnikov smulge lacrimi de compasiune celor care înţeleg dincolo de situaţia dramatică a sinucigaşului fără voie, adânca filozofie despre fragilitatea condiţiei umane la cheremul împrejurărilor (Ţi se spune ce sa faci...) Dar tocmai această presiune îl face să-şi schimbe decizia în piesa lui Erdman şi să declare clocotind de mânie: Nu mai vreau să mor, m-am îndrăgostit de burta mea. Hohotind şi aplaudând publicul merge cu Mălăele susţinându-i gestul temerar de a se opune cu toată fiinţa manipulării ordinare care guvernează regimurile autoritare de la Lenin şi Stalin citire. Soluţia finală a spectacolului care sugerează fără vorbe înăbuşirea acestui elan vital, revoluţionar (eroul e împins cu forţa în sicriul peste care se pune capacul) li s-a părut realizatorilor în cap cu regizorul Cornel Mihalache mai potrivită atunci imediat după revoluţie când a avut loc premiera, şi dacă nu mă înşel a fost reluată şi în montarea de mai târziu de la TNB cu Dan Puric. Fiind în discuţie aici problema libertăţii discutabilă ca modus operandi în perioade postrevoluţionare e poate, de înţeles de ce speranţele lui Nicolai Erdman că Poţekalnikov poate învinge sistemul au fost cenzurate.

Cu toate astea şi alte câteva neajunsuri ale montării de la Nottara în care mai apar pe afiş actriţele Teodora Mareş (soţia îngăduitoare), Lili Nica Dumitrescu (soacra mereu inoportună), Camelia Zorlescu (o cocotă descinsă parcă din Casa Zoicăi, piesa imaginată de Bulgakov), Sinucigaşul rămâne un document scenic relevant pentru teatrul politic practicat cu succes în România şi o manifestare exemplară a uriaşului talent al lui Horaţiu Mălăele care, între altele fie spus, a descoperit piesa înainte de 1989 încercând zadarnic să convingă forurile să aprobe montarea. Se cuvine menţionat si numele Olimpiei Arghir, regizoarea de televiziune care a asigurat preluarea în condiţii optime a spectacolului de la Teatrul Nottara.