Legătura dintre FITS şi Jean-Paul Sartre

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Orice spectator la orice mare festival internaţional de arte ale spectacolului- iar Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu este unul dintre acestea- are posibilitatea de a-l recapitula pe Sartre. De a şi-l reaminti, vrea nu vrea, fie că îl adoră, fie că îl detestă, pe respectivul scriitor francez. Ca şi teoriile sale despre libertatea şi responsabilitatea alegerii. Despre imposibilitatea de a face cale întoarsă.

Mie mi-au revenit în minte Sartre şi teoriile lui în timp ce urmăream spectacolul cu piesa Minunata pantofăreasă de Federico Garcia Lorca, prezentat în sala micuţului teatru Gong de U Teatrino din Corsica.

Nu alesesem acest spectacol chiar la întâmplare. Dar- mărturisesc- nici nu o făcusem aşteptându-mă la mari revelaţii estetice. Puteam bănui că U Teatrino este unul al bunăvoinţei, adică al dorinţei de a păstra identitatea culturală corsicană în marea francofoniei şi în tendinţele acaparatoare ale culturii franceze. Care o fi ea în declin, aşa după cum spune toată lumea, şi o spun şi Antoine Compagnon, şi Donald Morisson, şi Lucian Boia, dar nu uită deloc de caracterul său, mai exact, de nostalgia caracterului său hegemonic, pe care ni l-a reamintit acum câţiva ani într-o carte acelaşi Lucian Boia. Eram, deci, curios să văd cum se descurcă şi care sunt standardele artistice ale unei astfel de companii.

Dar mai mult decât acest gen de curiozitate, în alegere a contat nostalgia. Nostalgia pentru o piesă, pentru o comedie a lui Federico Garcia Lorca de care luasem cunoştinţă în copilărie, care mi-a plăcut mult, graţie unui spectacol de teatru tv. Minunata pantofăreasă, spectacol montat la TVR în 1971 de marele regizor de teatru de televiziune care a fost Petre Sava Băleanu, cu Coca Andronescu şi Mihai Fotino în rolurile principale, s-a numărat printre acelea ce m-au făcut să înceapă să îmi placă teatrul. Nu a fost primul, mai fuseseră înainte Mitică Popescu, preluat de la Teatrul “Matei Millo” din Ploieşti, cu Florina Cercel în rolul principal, Suflete tari, montat de Miron Niculescu, cu Adela Mărculescu, Traian Stănescu şi George Mărutză, dar şi alte spectacole ale lui Petre Sava Băleanu, de la Micul Eyolf la Pescăruşul.

image

Ca o curiozitate. Lorca e relativ des prezent pe afişele teatrale din România, îndeosebi graţie Casei Bernardei Alba. În primul rând, fiindcă textul cu pricina oferă multe roluri feminine. Piesa a prilejuit recent două spectacole bune, unul la Petroşani, în regia lui Sorin Militaru, cel de-al doilea, excelent, regizat de Mihai Măniuţiu la Teatrul din Arad. Se mai joacă relativ frecvent Iubirea lui Dom Perimplin şi a Belisei într-o grădină- îmi amintesc de montările lui Cristian Ioan la Râmnicu Vâlcea şi Alexander Hausvater la Ploieşti. Beres László a înscenat la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ, Yerma, spectacol pe care l-am judecat poate nemeritat de critic în cronica de după premieră, dar care, odată aşezat, m-a fermecat atunci când l-am revăzut întâmplător cu ocazia Festivalului Naţional de Teatru.

image

Nu am văzut până acum, oricât ar părea de ciudat, nici un spectacol montat pe scena de scândură, cu Minunata pantofăreasă. Nici nu ştiu să se fi înscenat recent vreunul. Site-ul Regizor caut piesă la care fac frecvent apel faute de mieux nu conţine nici o referinţă în acest sens.

Aşa că spectacolul corsicanilor înseamnă pentru mine o premieră. Guy Cimino, care semnează scenariul, adaptarea şi regia montării şi care are şi o scurtă apariţie în debutul reprezentaţiei, prezentându-se ca regizor la vedere – e vorba despre apariţie care te face să crezi că vei asista la o montare gândită pe formula teatrului în teatru, formulă uitată mai apoi- şi-a dorit un spectacol de teatru popular. Cu cântec (iar cântece sunt destule fiindcă ascultăm Cântecul pantofăresei, al pantofarului, al primarului, dar şi cântecul/cântecele sătenilor bârfitori, cântece nu se ştie de cine compuse) şi dans (aici lucrurile sunt mai timid precizate). Un spectacol despre gura satului şi despre răul pe care îl poate face bârfa voluptoasă şi în exces. Un spectacol despre o femeie tânără, frumoasă şi cinstită, îndrăgostită cu adevărat de soţul ei, un pantofar deloc tânăr, nicidecum frumos, altminteri om bun, însă prea repede tentat să dea crezare zvonurilor. Care pantofar îşi ia lumea în cap, însă revine după un timp în chip de operator (proiecţionist de film) nu de păpuşar (cum dorea Lorca) şi îşi repară greşeala.

image

Guy Cimino a redus mult partitura, a concentrat textul dramaturgului spaniol, a grăbit finalul, poate chiar l-a fuşerit, a recurs la măşti pentru a le putea îngădui actorilor bărbaţi să joace femei vârstnice rele de gură. Unor interpreţi le-a încredinţat mai multe roluri. Spectacolul e înzestrat cu un umor măsurat, deloc din cale afară de copios. Nici prea ritmat nu e.

Dar- ce să-i faci?- asta am ales, asta am avut. Plus amintirea lui Sartre ca supliment.   

U Teatrinu din Corsica- Franţa- MINUNATA PANTOFĂREASĂ de Federico Garcia Lorca;

Scenariul, adaptarea şi regia: Guy Cimino;

Distribuţia: Francine Massiani, Pierre Laurent Santelli, Stella Guelfucci, Henri Olmeta, Jean-Batti Filippi, Jean-Pierre Gindicelli, Jean Louis Graziani,  Marie Ange Geronimi, Corinne Mattei, Guy Cimino;

Data reprezentaţiei: 10 iunie 2013

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite