Legea şi morala, cu dl Caramitru şi Teatrul Naţional

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

O parte dintre actorii de la Teatrul Naţional Bucureşti au scris memorii şi tot avertizează public că la TNB sînt lucruri în neregulă – printre altele, că managerul teatrului e mult prea prezent pe scenele propriei instituţii.

Dl Caramitru răspunde că a respectat mereu legea (actori celebri îi sar în apărare, bloggeri pe care nu-i cunosc scriu omagii demne de vechiul regim). Şi aşa şi e, nimic din ce reclamă Mihai Călin şi ceilalţi nu e ilegal. Mai mult decît atît, dl Caramitru nici nu e veriga ultimă de decizie, nu el a creat condiţiile pentru această situaţie. Rog cititorul să aibă răbdare, căci discuţia e lungă.

Statul român a decis (prin OUG 189/2008 privind managementul instituţiilor publice de cultură) că doar artiştii pot fi directori de teatre. Mă rog, că doar absolvenţii de studii de licenţă de specialitate, dar personal cunosc o singură absolventă de teorie teatrală care să fie manager, majoritatea copleşitoare sînt actori şi/sau regizori. Iar cei mai mulţi sînt artişti practicanţi. Aşa că, după o vreme, Statul a realizat şi că e cam nasol să vrei artişti la cîrmă, dar să nu-i laşi să creeze în teatrul pe care-l conduc. Desigur, cu titlu gratuit puteau oricum s-o facă, dar oamenii nu prea erau încîntaţi de asta. Aşa că legea s-a modificat (în 2014) şi s-a introdus o prevedere că managerul poate, în baza studiilor sau a experienţei, „să participe, în calitate de autor sau, după caz, de artist interpret sau executant, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, cu modificările şi completările ulterioare, la realizarea, în mod direct sau indirect, de proiecte în cadrul instituţiei pe care o conduce“. Onorariul pe care managerul îl poate primi e de maxim 10% din „încasările nete“.

Legal vorbind, ca să primească acest onorariu, managerul trebuie să ceară acordul autorităţii finanţatoare – Ministerul Culturii, în cazul Teatrului Naţional Bucureşti –, care negociază cu el, aprobă bugetul proiectului în care e implicat directorul şi face un act adiţional cu toate aceste date.

Atunci cînd, în interviul dat Adevărul, Ion Caramitru spune că „Mai sunt tot pe atâtea (spectacole, n.m.) care aduc regizorului sau interpretului, conform legii şi aprobării Ministerului Culturii, un procent de circa 2%. Curtea de Conturi mi-a verificat veniturile şi în niciun caz nu se ridică la 10%, ci numai la 2%, ceea ce se vede în raportul oficial“, dl Caramitru nu spune tocmai adevărul. Am cerut Ministerului Culturii (în temeiul Legii 544/2001 privind informaţiile de interes public) datele privind actele adiţionale legate de spectacolele regizate sau jucate de directorul TNB la instituţia pe care o conduce, încheiate în 2017-2019 (pot să le cer şi pe anii anteriori, dacă e nevoie). Pentru Furtuna (produsă în 2014, dar pentru care s-au plătit bani pentru reluare şi în 2017, şi în 2018), Angajare de clovn, UFO, Noii infractori, Magic Naţional şi Neguţătorul din Veneţia – pentru toate, minus Magic Naţional, unde ia 8% –, contractul prevede ca dl Caramitru să încaseze „10% din încasările nete corespunzătoare comunicării publice a operei la a cărei realizare a participat“. Nu 2%, ci maximul permis de lege, de 10% (8% pentru o singură producţie).

Bun, cum îşi calculează dl Caramitru veniturile de ajunge la 2% ţine probabil, din ce spune el, de faptul că ia în calcul şi ce nu primeşte pentru ce-a regizat/jucat cu titlu gratuit, e o schemă potenţială acolo, realitatea contractuală e de 10%. Există, însă, şi o altă dimensiune mirifică a legii şi a aplicării ei de către Ministerul Culturii: nimeni nu ştie ce înseamnă, concret, „încasările nete“ ale spectacolului (conform legii drepturilor de autor şi conexe, „comunicarea publică a operei“ e, în cazul teatrului, orice reprezentaţie a spectacolului care are caracter public, adică spectatorii sînt alţii decît angajaţii instituţiei şi/sau rudele interpreţilor). La o primă interpretare, încasările nete sînt, în mod cert, banii din bilete, după plata taxelor (timbrul teatral etc.) şi comisioanelor. Dar teatrul „încasează“ şi din turnee şi participări în festivaluri, inclusiv în străinătate, adeseori nu sub forma veniturilor din bilete, ci a onorariilor. Cînd am întrebat Ministerul Culturii cum defineşte şi calculează operaţional „încasările nete“, mi-a răspuns, în esenţă, că încasările nete sînt încasări nete.

Prin urmare, nu ştim: în cazul încasărilor din onorarii de turneu/festival (care, pentru cele din străinătate, reprezintă o sursă respectabilă de venit), „încasările nete“ reprezintă suma rămasă după extragerea taxelor (eventuale) şi a impozitului sau după achitarea tuturor obligaţiilor de plată (alte onorarii raportate la încasări, de pildă pentru dramaturg, traducător, regizor, eventual onorariile actorilor colaboratori)?

Realitatea e că, pentru majoritatea teatrelor din ţara noastră, dreptul managerului de a presta artistic, contra a 10% din „încasările nete“, nu generează distorsiuni majore. Unul dintre motive e că, într-un final, grosul veniturilor e din biletele vîndute la sediu, iar în afara Bucureştiului şi a TNB, sălile sînt prea mici, preţurile la bilete prea scăzute şi durata de exploatare (cît timp poţi umple sala cu public) prea redusă. La Teatrul Naţional Craiova, de pildă, preţul maxim la un spectacol regizat de managerul Alexandru Boureanu e de 44 de lei. La Neguţătorul din Veneţia de la Maghiarul din Cluj, regizat de managerul Gabor Tompa, e 35 de lei la sediu. Ambele se joacă în săli cu cîteva sute de locuri mai mici decît Sala Mare de la TNB.

Noii infractori de la TNB, regizat de dl Caramitru, are bilete între 50 şi 100 lei. Furtuna, în care joacă dl Caramitru, vinde bilete între 40 şi 100 lei. Amîndouă sînt la Sala Mare (nu toate spectacolele în care e implicat managerul sînt la Sala Mare), iar Furtuna e în repertoriu de cinci ani de zile, cu cel puţin o reprezentaţie pe lună în ultimul an. Noii infractori a avut premiera în martie 2019, iar în octombrie e programat de trei ori, în timp ce Neguţătorul din Veneţia al lui Tompa, de la Cluj, care a avut premiera pe 28 septembrie 2018, se joacă la sediu de două ori în octombrie, cu încă două reprezentaţii în decembrie. La orice calcule simple, pe numărul de reprezentaţii identificabile în ultima vreme, preţul biletelor şi numărul maxim posibil de locuri contracost, pentru vasta majoritate a managerilor (încă şi mai mult dacă luăm în calcul şi teatrele locale, unde e 15 lei biletul), să lucreze în propriul teatru e nerentabil, mai ales dacă sînt regizori, avînd în vedere onorariile medii pe care le pot obţine lucrînd în afara instituţiei.

N-o să ştim niciodată ce-a fost întîi, oul sau găina, succesul de public ori programarea-promovarea.

De altfel, conform informării trimise de Ministerul Culturii (despre care sper că e completă), doar patru manageri de teatre naţionale aflate sub autoritatea MCIN au solicitat să fie plătiţi pentru spectacole în care au fost implicaţi în 2017, 2018 şi 2019: Ion Caramitru (TNB), Gabor Tompa (Teatrul Maghiar de Stat Cluj), Alexandru Boureanu (Teatrul Naţional Craiova) şi Cristian Hadji-Culea (Teatrul Naţional Iaşi). Tompa şi Hadji-Culea au regizat cîte un spectacol (Hadji-Culea, Teatru 200, un spectacol aniversar de la finalul anului 2016, care nu se mai găseşte în repertoriul TN Iaşi), Boureanu a încheiat acte adiţionale pentru regia a două spectacole, teoretic în doi ani diferiţi.

În cazul dlui Caramitru, însă, e vorba de şase spectacole diferite doar în 2017-2019, pentru unele (de pildă, Furtuna) plătindu-se bani suplimentari pentru reluare (pe lîngă bugetul iniţial, Furtuna a mai necesitat cîte 90.000 lei şi în 2017, şi în 2018). Mai mult decît atît, la fel ca toate teatrele din Bucureşti (din care doar unul, Bulandra, a fost condus pînă recent de un regizor; singurul actor-manager care joacă intens în propriul teatru e Maia Morgenstern, la Evreiesc, unde situaţia e cu totul şi cu totul specială, fiind o instituţie cu profil minoritar, în criză de identitate şi de audienţă specifică, şi, din cîte ştiu eu, nu din actoria de la Evreiesc obţine venituri dna Morgenstern), TNB are un public constant şi relativ divers (pescuieşte într-un bazin de două milioane de oameni, totuşi), capabil să plătească mult mai mult pentru un bilet.

Şi aici intrăm în cercul pe care dacă-l mîngîi, vorba lui Ionesco, devine vicios. Spectacolele regizate şi jucate de Ion Caramitru (singurul manager din această ţară, totuşi, care e şi actor, şi regizor) în mod cert atrag public. Ceea ce înseamnă că TNB poate cere mai mulţi bani pe bilet şi le poate programa mai des. Din asta, TNB cîştigă – dar cîştigă, direct, şi managerul ca persoană fizică. Misiunea managerului e să producă spectacole de succes – dar tot el are şi instrumentele pentru ca un spectacol să fie de succes, adică strategiile de selecţie, promovare şi programare. Ce ne spune despre prezentul şi viitorul artei teatrale, din punctul de vedere al publicului, dacă ceea ce ni se spune e că singurele producţii de succes sînt cele ale managerului? Poate cineva să jure că există o fiinţă umană capabilă de atîta altruism încît optează strict obiectiv, în toate deciziile de management (promovare, programare, propunere de turneu/festival, chiar distribuţie), între propria creativitate şi propunerile artistice ale altora? Cît de bun e un manager care nu găseşte nici un artist cel puţin la fel de bun – din perspectiva succesului de public, măcar – ca el? Al cărui teatru nu creează sau nu atrage, în zece ani, cel puţin, un număr cît de mic de vedete cel puţin la fel de... vedetă precum managerul?

Nu am răspunsuri la aceste întrebări, iar faptul că 65 din cele 120 de reprezentaţii din anul 2018 de la Sala Mare au fost ale unor spectacole regizate ori jucate de manager e inevitabil generator de întrebări legate de strategia managerială. Fiindcă n-o să ştim niciodată ce-a fost întîi, oul sau găina, succesul de public ori programarea-promovarea.

A cui e, totuşi, treaba să verifice, în esenţă, buna utilizare a banilor publici şi să ferească managerii de tentaţia, umană, mult prea umană, a exploatării prioritare a propriei creaţii şi de suspiciuni care pot dăuna grav unui colectiv de artişti? Păi, a autorităţii finanţatoare – în cazul TNB etc., Ministerul Culturii. Ce face Ministerul Culturii?

1. Nu are o procedură aprobată privind aceste cazuri, are o practică încetăţenită, din care reiese că managerul anunţă, iar MCIN face hîrtiile. Nu există nici o negociere reală, toate remuneraţiile, de la Iaşi la Bucureşti prin Craiova, de la 35 la 100 lei pe bilet, de la 350 la 900 de locuri, sînt 10% din încasări (hai 8%, într-un unic caz). Nu pare să pună nici o limită cît din programul minimal (cel la care se obligă managerul să-l îndeplinească şi Ministerul să-l finanţeze) al unui mandat poate fi alcătuit din producţii în care managerul e implicat artistic. Nimic (oricum, nu legea) nu împiedică Ministerul să plafoneze onorariile obţinute astfel de manager – dar desigur că nu o face.

2. Nu are nici o definiţie a încasărilor nete, motiv pentru care nu poate decît să constate, şi el, şi Curtea de Conturi, ce declară teatrul/managerul.

3. Tot procesul e atît de „doar învîrtim hîrtii“, încît actul adiţional prin care se aprobă ca Gabor Tompa să regizeze Neguţătorul din Veneţia e semnat pe 10 octombrie 2018, deşi premiera avusese loc pe 28 septembrie, iar actul adiţional privind Teatru 200 e datat 22 decembrie 2016, în condiţiile în care reprezentaţia aniversară avusese loc pe 16 decembrie.

Sînt prevederile legale generatoare de abuzuri din partea managerilor? Nu, nu legea e de vină. Există mecanisme potenţiale de verificare, control şi prevenire a conflictului de interese la Ministerul Culturii? Nu. Ce ţine abuzurile în frîu sînt mecanismele economice (şi moralitatea individuală). Restul sînt baliverne ministeriale şi sistem baronial.  

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite