Leneş

Nu spun nici cea mai mică noutate. Nici cea mai bună, nici cea mai serioasă, nici cea mai amplă, nici cea mai meşteşugită dramatizare nu poate să surprindă complexitatea epică a romanului-sursă. Pe lângă multe alte motive şi condiţionări, o atare situaţie e determinată de realitatea că timpul epic e complet altfel decât cel dramatic.

Care, deşi tridimensional sau poate tocmai de aceea, obligă la opţiuni, renunţări, abrevieri, concentrări, prioritizări. În al doilea rând, atunci când o dramatizare e făcută de una şi aceeaşi persoană cu cea a regizorului viitorului spectacol, e clar că selecţia materialului epic transpus în registru dramatic are în vedere modelul mental al omului de teatru care încearcă să îşi subordoneze literatul. Care vrea să îl supună.

În al treilea rând, în cazul concret al dramatizării după celebrul roman camilpetrescian Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război e cum nu se poate mai evident că nu a contat doar preferinţa semnatarei adaptării, Ada Lupu, pentru nefericita poveste a dragostei şi geloziei fără leac a lui Ştefan Gheorghidiu, ci şi realitatea că războiul nu e chiar foarte la îndemână de arătat pe scenă. Oricât de perfecţionată ar fi scenotehnica, oricât de sofisticate componentele video şi de elaborate efectele create cu ajutorul laserilor. Spectacolele din străinătate Războiul şi Front văzute cu ocazia Festivalului Naţional de Teatru, pe larg comentate şi de mine la timpul potrivit exact din această perspectivă, au demonstrat la modul excelenţei acest lucru, ilustrând opţiuni şi modalităţi nu doar felurite, ci şi complexe, în care au contat fie inserturile filmice, fie sinteza dintre muzică şi teatru.

Fără îndoială, ar fi şi fals, şi inexact dacă am spune că frontul, iminenţa războiului, implicarea lui în povestea eşuată de dragoste dintre Ela şi Ştefan Gheorghidiu nu ar exista în dramatizarea ori în spectacolul după respectiva dramatizare realizat de Ada Lupu la Teatrul Naţional din Cluj. Există nu doar datorită inserturilor video datorate lui Lucian Matei, sus-menţionatului laser (ingenios folosit în sugerarea mişcărilor pe front) ori efectelor de lumini semnate de Jenel Moldovan. Ci şi rapidelor, repetatelor schimbări de decor- autoare: Iuliana Vâlsan- care nu doar în respectiva situaţie marchează schimbări de spaţii. Războiul nu e doar arătat, despre el se şi vorbeşte. Oriunde şi oricând. Înainte de declanşarea luptelor, în casa lui Ştefan Gheorghidiu şi în discuţiile cu o Elă tot mai interesată de bani şi de propriul viitor, în cea a lui Nae Gheorghidiu, în garnizoanele în care se aşteaptă cu speranţă şi autoamăgiri pacifiste Consiliul de coroană, la popotă, pe străzile şi în cafenelele din Bucureşti ori din Câmpulung.

Dar nu lupta şi nu acoperitul cu pământul lui Dumnezeu o interesează preponderent pe Ada Lupu. Ci reconstituirea sub formă de rememorare a poveştii de dragoste şi a frământărilor interioare ale lui Ştefan Gheorghidiu. Drept pentru care dramatizatoarea dublată de regizoare îşi asumă libertatea de a recurge la o matrice inexistentă în romanul lui Camil Petrescu. Aceea a unei consultaţii la psiholog, ocazie pentru un El, un Ştefan Gheorghidiu matur, dar niciodată vindecat de iubirea dar şi de gelozia obsesivă pentru/ faţă de Ela, de a recupera prin vorbe resorturile complicate ale poveştii lui, ca şi povestea unei lumi din ce în ce mai vulgare, tot mai ostile, tot mai îndepărtate de aspiraţiile protagonistului. O lume care o acaparează pe Ela, o asimilează, o face tot mai nesinceră, din ce în ce mai distanţată de idealul reprezentat de tânăra studentă la Litere, săracă şi modestă, care, din dragoste pentru iubitul, ei e gata să audieze un curs de matematici superioare. Dominante surprinse în interpretarea exactă şi doar atât a Ramonei Dumitrean.

Avem, aşadar, în centrul atenţiei, pe lângă psihologul de un calm imperturbabil, cvasi-indiferent, cam prea cvasi-indiferent în interpretarea lui Dragoş Pop, un  Gheorghidiu la dublu. Primul e sanguin sau sanguinar. E omul reacţiilor imediate, pripite, radicale, câteodată regretate, puţin isteric. E Gheorghidiu cel de atunci, adică din 1916, jucat ca atare de Cristian Grosu. Cel de-a doilea e reflexiv, autentic filosof, melancolic, autodeclarat incapabil să scape de obsesia numită Ela. Un El rafinat adus în scenă de Sorin Leoveanu. Pe alocuri chiar mai mult decât rafinat. Spun „pe alocuri” şi nu în totalitate aşa cum mi-ar fi plăcut să o pot spune cu bănuiala că nu am avut şansa de a asista nici la cea mai bună reprezentaţie, şi nici la cea mai bună formă a actorului. Şi Gheorghidiu de atunci, şi acel El dintr-un acum incert deopotrivă de inadaptabili, de străini, indiferent de trecerea timpului. Gradul şi calitatea acestei străinătăţi sunt însă altele. Ambii refuzând şi atunci, şi acum falsul lumii şi grosolănia civilă sau cazonă a persoanelor care îi înconjoară. Indiferent dacă ele se cheamă Nae Gheorghidiu (Ovidiu Crişan), Tache Gheorghidiu (Petre Băcioiu), Orişan (Cristian Rigman), Căpitanul Corabu (Emanuel Petran), Căpitanul Dimiu (Radu Lărgeanu), Colonelul (Cătălin Herlo), Căpitanul Floroiu (Miron Maxim), Anica (Adriana Băilescu), Domnul G (Matei Rotaru) sau Avocatul (Cătălin Codreanu). Mai pronunţat sau mai aproximativ aduşi pe scenă fie prin sau din cauza dramatizării, fie prin ori din cauza aproximaţiilor câteodată prea evidente ale jocului actoricesc. Semn că mai era de lucru la detalii, şi la felul ori la gradul în care aceste detalii sunt asumate de interpreţi.

Însă, la urma urmei, nu acest aspect m-a intrigat sau m-a deranjat cel mai tare în timp ce urmăream spectacolul. Ci situaţia paradoxală în conformitate cu care, în pofida dinamismului imprimat schimbărilor deja menţionate de decor (o performanţă demnă de lăudat a  tehnicienilor Teatrului Naţional din Cluj-Napoca), spectacolul curge leneş, parcă mereu egal cu sine însuşi. Fără necesara alternanţă între noduri şi catalize, fără palpituri interioare, pe alocuri chiar fără viaţă. Intrigat am mai fost câteodată şi în privinţa costumelor, al anacronismului lor. Mai pe româneşte şi mai dur spus din cauza alegerii lor la întâmplare. Un lucru care şochează, mai cu seamă atunci când ştii că ele au fost creaţia sau au fost folosite cu aprobarea unei artiste renumite tocmai pentru atenţia la detalii, aşa cum e Iuliana Vîlsan. 

Teatrul Naţional din Cluj-Napoca- ULTIMA NOAPTE DE DRAGOSTE, ÎNTÂIA NOAPTE DE RĂZBOI- dramatizare după romanul lui Camil Petrescu după romanul lui Camil Petrescu; Regia: Ada Lupu; Scenografia: Alin Stoianovici; Video: Lucian Matei; Coregrafia: Horia Pop şi Ioana Lascu; Cu: Sorin Leoveanu, Ramona Dumitrean, Cristian Grosu, Dragoş Pop, Ovidiu Crişan, Petre Băcioiu, Cristian Rigman, Cătălin Herlo, Radu Lărgeanu, Emanuel Petran, Miron Maxim, Adriana Băilescu, Matei Rotaru, Cătălin Codreanu; Data reprezentaţiei: 20 decembrie 2015