Loc de dat cu sufletul. Spectacolul „Zidul”
0
Conceput de Mihai Mălaimare şi produs de Teatrul Masca împreună cu ARCUB, spectacolul Zidul a fost prezentat pe scena noului spaţiu teatral inaugurat de Institutul Cultural Român(ICR) din Londra sub denumirea englezească The Wall.
Deşi în mentalul colectiv britanic (şi nu numai) titlul ar putea face trimitere directă la celebrul film şi la coloana sonoră a trupei Pink Floyd, spectacolul e detaşat de orice implicaţie socio-politică şi se articulează exclusiv în jurul ideii de barieră existenţială.
Avem două personaje generice, un El (Eugen Fetescu) şi o Ea (Cristina Panait), şi o succesiune de tablouri în care acestea fac corp comun cu zidul pentru a încerca pe urmă să evadeze într-un nou plan ontologic. „Zidul“ reprezintă, scenic, o instalaţie stilizată şi iluminată de led-uri albastre (realizată de Remus Gabor, cel care a creat şi costumele) şi prezintă asperităţi, modulaţii şi două decupaje în care să se încadreze siluetele celor două personaje. Momentele de imersiune ale acestora în decor compun un basorelief care respiră şi începe să se mişte în acord cu emoţiile şi impulsurile volitive ale celor doi. Personajul masculin şi cel feminin reconstituie cuplul primordial care, pe parcursul a circa 50 de minute reînscenează întreaga evoluţie, tribulaţie şi mutaţie a fiinţei umane în căutarea autodepăşirii. Cele două personaje nu rostesc un singur cuvânt, dar comunică prin mişcare, prin tăcere, privire, dans şi paşi. Costumele de un gri metalizat cu irizaţii aurii le uniformizează trupurile, aducându-le la un numitor comun şi transmiţând ideea a două fiinţe proaspăt modelate în lut şi insuflate cu viaţă de către divinitate.
FOTO Alex Coman
Momentele de tensiune şi conflict sunt alternate cu cele de serenă acalmie. Contrapunctul funcţionează şi între tablourile în sine pentru a anula orice impresie de omogenitate şi platitudine. Personajele sunt, succesiv, crispate, relaxate, timorate, îndrăzneţe, disperate, optimiste, însingurate şi reunite. Cei doi actori reuşesc să creeze o chimie între ei înşişi, alimentând în permanenţă o tensiune a complementarităţii supusă capriciilor vieţii şi probată în timp. Un timp sublimat, în acest caz, redus la esenţă şi aşezat într-un spaţiu incert, aparţinând mai curând zonei interioare decât celei exterioare. Actorii se mişcă cu precizie şi plasticitate, însă, personal, aş simţi nevoia unei mobilităţi mai mari a expresiilor faciale. Accentul cade frecvent în mod prea pronunţat asupra trunchiului şi membrelor, iar chipurile rămân fixate în ipostaze de expresivitate mai curând schiţată. Aş fi fost curios să fi văzut un tablou (chiar dacă foarte scurt), realizat de către aceştia în completă imobilitate fizică, făcând apel doar la priviri şi feţe.
Sofisticatul „balet“ al celor două personaje (coregrafiat de Mirela Simniceanu) este ilustrat sonor de muzica lui Răzvan Diaconu, o compoziţie cu nuanţe hipnotice de clape, pe ritm lent spre moderat. Muzica este eficientă şi atmosferică (ca să calchiez un termen englezesc), însă, din păcate, foarte repetitivă. Bucata în sine nu durează decât câteva minute şi se repetă în permanenţă, creând mai degrabă senzaţia de nesfârşire decât de evoluţie şi perpetuă mişcare. Jocul actoricesc, însă, reuşeşte să atenueze senzaţia de repetitivitate prin invenţii coregrafice, expresivitate şi dăruire. Dacă spectacolul ar fi durat mai mult ar fi devenit greoi şi obositor, însă durata fixată a fost tocmai potrivită.
Zidul e un spectacol meritoriu, plin de mesaj şi semnificaţii, şi poate fi apreciat şi de un public mai puţin familiarizat cu vocabularul teatrului nonverbal dacă posedă un dram de răbdare, ceva imaginaţie şi o minte receptivă. Nu e un spectacol comercial şi nici nu încearcă să epateze, ci să îşi comunice mesajul într-un mod echilibrat şi, finalmente, plăcut. Şi îi reuşeşte.
Se încarcă comentariile...
