FOTOGALERIE Lucia di Lammermoor - cronică incompletă
0În primele luni ale lui 1990, la începutul „anilor romantici”, cum îi numeşte într-o recentă carte Gabriela Adameşteanu, regizorul Andrei Şerban revenea în România. Fusese invitat de Andrei Pleşu, pe atunci ministru al Culturii, să preia conducerea Teatrului Naţional din Bucureşti, lucru care i-a bucurat pe unii şi i-a întristat pe alţii.
Lucru până la urmă firesc fiindcă, oricât de “fragilă” era pe atunci “tânără noastră democraţie”, un lucru era cert: vremea unanimităţilor trecuse.
Lui Andrei Şerban îi revenea misiunea nu numai de a revitaliza “prima scenă a ţării” care, din păcate, de ani buni şi din felurite motive începuse să nu mai prea conteze artisticeşte. Şerban şi încă alţi câţiva regizori, cu impresionante fişe de creaţie în ţară şi străinătate şi care aleseseră calea exilului după 1971, atunci când noaptea totalitară redevenise la fel de neagră ca în anii 50, însemnau şansa necesarului racord al teatrului românesc la europeneitate, la universalitate. Proaspătul şi iconoclastul director a şocat atunci o bună, dacă nu cumva chiar cea mai consistentă parte a teatrokraţiei româneşti, odată cu anunţul că primul spectacol pe care îl va face în România va fi Trilogia antică. Aceasta însemnând Medeea, Electra, Troienele, texte pe care Andrei Şerban le mai montase din 1972 încoace la Teatrul american “La Mama” şi care îi aduseseră notorietatea. Iar cum notorietatea e consemnată şi impune scrierea unor cărţi, Trilogia îi adusese regizorului român şi prima carte despre creaţia sa, carte intitulată Le travail d’Andrei Şerban, apărută în 1973 la Gallimard şi în care scriau Eugène Ionesco, Ana Maria Narti, Hélène Cixous şi Andrei Şerban însuşi.
Carevasăzică “începem cu reluări! ” a exclamat atunci un bun, un foarte bun critic de teatru român care, deşi călătorise în America, nu auzise, pare-se, vorba americană “nimic nu e gata până nu e gata.” Când totul a fost gata, când a venit vremea premierei, entuziaştii dar şi cârcotaşii de profesie au aplaudat ori doar au recunoscut calitatea de piatră de hotar pentru teatrul românesc post-decembrist a spectacolului realizat la Naţional de Andrei Şerban. Fapt ce nu i-a împiedicat pe alţi cârcotaşi să pună la îndoială rostul spectacolului cu Troienele înfăptuit de acelaşi Andrei Şerban în 2012 la Opera Naţională Română din Iaşi. În pofida diferenţelor evidente dintre montarea din 1990 de la TNB şi cea din 2012, s-a vorbit din nou despre reluări.
În acelaşi an 1990, Andrei Şerban a montat la Lyric Theater din Chicago Lucia di Lammermoor, opera lui Donizetti, cu un libret de Salvadore Cammarano, după un roman de Walter Scott. Cinci ani mai târziu regizorul a revenit asupra celebrei opere, într-un spectacol radical, clar diferit de cel american. Spectacol calificat azi ca esenţial în procesul teatralizării spectacolului de operă. A fost, după cum scrie Andrei Şerban în O biografie (Editura Polirom, Iaşi, 2006), “un adevărat scandal”, o nouă “bătălie pentru Hernani”. Câştigată atunci în ceea ce deduc a fi fost o “victorie de etapă”, victorie devenită “definitivă” în 2013 când Opera Bastille din Paris a decis reintroducerea spectacolului în repertoriul ei curent.
Acum, în septembrie 2014, când Opera Naţională Română din Iaşi reuşeşte performanţa de a-l invita a doua oară pe Andrei Şerban, când regizorul montează aici Lucia din Lammermoor, un spectacol care fără a fi defel romantic, e unul de şi cu o emoţie electrizantă, se pare că istoria se pregăteşte să se repete. Aceasta în pofida faptului că teoreticienii ei cei mai subtili ne asigură că istoria nu se repetă, de fapt, niciodată.
Cu toate acestea, la fel ca în 1990, la fel ca în 2012, în loc să se bucure de ceea ce văd şi aud pe scenă unii caută în arhive, scotocesc prin bibliografii, îi fac intensă curte domnului Google spre a afla cât, ce şi cum îi datorează montarea ieşeană de acum a Luciei celei pariziene din 1995. De unde şi o seamă de reacţii, de interviuri, de comunicate de presă cu rol anticipativ ale regizorului.
Mărturisesc că şi eu am recitit descrierea pe care Andrei Şerban însuşi o face spectacolului său din 1995 în cartea autobiografică menţionată mai sus. Am recitit şi cronica intitulată Donizetti, Scott, Kafka, cronică a reluării din 2013, scrisă de Ana Maria Narti şi publicată în revista Teatrul azi nr. 11-12/2013.
În consecinţă, nu pot să nu observ că sunt multe transferuri dinspre spectacolul parizian înspre cel ieşean. Începând cu decorul, a cărui idee e net îndatorată celei a lui Walter Dudley. Atmosfera montării e una voit, puternic kafkiană, iar Lucia e, aşa după cum sublinia regizorul în cartea din 2006, dar şi în articolul din caietul-program al premierei de acum, articol ce anunţă o carte al cărei titlu provizoriu e De ce fac operă? un “Woyzeck feminin”. Adică un personaj rătăcit într-o cazarmă, într-un loc a cărui deviză e, ca şi în piesa lui Georg Büchner, ac-ti-vi-ta-te. Cadeţii din Saumur au devenit atleţi, fac nenumărate exerciţii fizice, se antrenează pentru moarte. O moarte ce nu va fi de data aceasta a lor, ci a Luciei şi a iubitului său, Edgardo. O moarte la originea căreia se află cruzimea şi excesul de autoritate al fratelui Luciei, Enrico, un alter-ego al Maiorului din piesa lui Büchner. Şi astfel dobândeşte carnaţie tema autorităţii dobândită prin fals, înscenare, sperjur, temă întru revelarea căreia o contribuţie aparte le revine calităţilor actoriceşti indubitabile ale interpreţilor lui Enrico (Adrian Mărcan), Raimondo (Octavian Dumitru), Normanno (Alexandru Savin). Spre a se afirma, autoritatea are nevoie de complicitatea Alisei (Maria Macsim Nicoară) şi de semi-inconştienţa lui Arturo (Andrei Apreotesei).
Rezultatul excesului de autoritate interesată şi motivată de josnice interese e moartea. O moarte inconştient pregătită de acelaşi Enrico cu feluriţii lui complici, de la Normanno la Alisa şi Arturo. O moarte supravegheată a cărei pregătire a fost la rându-i tot timpul supravegheată (tema supravegherii e una dintre cele mai apăsate şi penetrante în economia concentratulului ideatic al montării) de nenumărate alte personaje, unele bântuind aparent nevinovat scena (aşa cum sunt surorile de caritate), altele, înveşmântate onorabil şi premonitoriu preponderent în negru (membrii corului), plasate într-un balcon gândit ca parte a unei fortăreţe. Fortăreaţă ce nu e altceva decât o replică a celebrei clinici psihiatrice de la Salpétrière, a încă şi mai celebrului doctor Charcot.
Tema nebuniei e a treia idee-forţă a spectacolului şi ea dobândeşte o proeminenţă aparte, devenită acaparatoare în a doua parte a reprezentaţiei. Aceasta după ce a fost anticipată de manipulările din prima parte, de înşelarea sentimentelor de devoţiune filială ale Luciei ( mă gândesc la secvenţa în care aceasta a fost de-a dreptul şantajată cu portretul mamei defuncte), de falsul ajutor medical, de excesivul roşu în obraji ce face din protagonistă o păpuşă tragică. Un roşu ce va exploda ceva mai încolo pe rochia Luciei, de acum autoarea crimei asupra lui Arturo. Le revine Danei Ţugui (interpreta protagonistei) şi calităţilor ei actoriceşti indiscutabile meritul de a fi contribuit la impunerea şi concretizarea respectivei teme. O temă ce nu dobândeşte substanţă – fapt important!- doar în celebra Ariei a nebuniei, altminteri excelent interpretată, după părerea mea, de simplu iubitor de muzică, de aceeaşi Diana Ţugui.
Amestecul de război şi demenţă în care se petrece tragica poveste de iubire dintre Lucia şi Edgardo ( rol în care străluceşte muzical şi teatral tenorul Călin Brătescu) nu mi se pare a fi chiar foarte net delimitat din punct de vedere temporal. Spun aceasta în pofida faptului că regizorul a declarat undeva că acţiunea ar fi plasată în timpul Marelui Război, iar declaraţia sa e întărită de decorul semnat de arhitectul Octavian Neculai. Îmi fundamentez afirmaţia mai cu seamă pe o anume incertitudine temporală vădită de costumele create de Lia Manţoc. Surorile de caritate sunt înveşmântate precum cele din Primul Război Mondial, aceasta în vreme ce o parte de ofiţeri poartă uniforme negre specifice naziştilor. Mă bazez şi pe câteva elemente de recuzită, îndeosebi pe aspectul puştilor ce iar te duc cu gândul la primele decenii ale veacului al XX lea, gând contrazis de revolverul specific arsenalului militar din anii ’30 -40 ai aceluiaşi veac.
Nu îmi voi asuma aici competenţe pe care nu le am. Nu voi face aprecieri asupra rafinamentelor muzicale ale spectacolului pe care mărturisesc că le-am intuit şi le-am apreciat. E rostul criticilor muzicali să facă aceasta. Ştiu că absenţa unui atare paragraf dintr-o cronică la un spectacol de bogată teatralitate, dar care rămâne înainte de orice unul muzical, e de natură să stârnească nemulţumiri, întrebări, poate chiar frustrări. Neprofesionistul într-ale muzicii care sunt se mulţumeşte să facă acum apel la atât de empiricul verb a plăcea şi să spună că i-au plăcut şi Diana Ţugui, şi Adrian Mărcan, şi Călin Brătescu, şi Octavian Dumitru. Ca şi ceilalţi componenţi ai distribuţiei. Îmi asum riscul de a-l elogia pe dirijorul Vlad Iftinca, cel ce a reuşit ceea ce şi-a dorit imens Andrei Şerban.Armonizarea şi păstrarea individualităţii şi calităţii vocilor atunci când duetul devine terţet iar cvartetul se metamorfozează în sextet.
În cartea Mereu spre un nou început-Atelier teatral ţinut la Teatrul Naţional din Cluj, carte gândită şi alcătuită de Eugenia Şarvari (Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2013), Andrei Şerban spunea: “...nimic nu e mai complet decât muzica. Este mai înaltă decât sculptura, decât pictura, decât teatrul, decât romanul. ” Iar dacă muzica e o artă completă, a scrie o cronică mărturisit incompletă poate fi un păcat de moarte. Nădăjduiesc că îmi va fi iertat dacă voi reveni asupra emoţiei cu care am urmărit şi am plecat de la spectacol.
Da, lui Andrei Şerban i-a izbutit ceea ce şi-a dorit. A creat pe scenă, cum spune chiar el în aceeaşi carte, “o dramă care să corespundă muzicii şi nu un spectacol static, nu un concert în costume.” Şi-a reconfirmat prin faptă artistică ideea potrivit căreia “mergem la teatru sau la operă pentru a simţi ceva. Nu pentru idei. Nu pentru cap, ci pentru suflet.”
Opera Naţională Română din Iaşi- LUCIA DI LAMMERMOOR de Gaetano Donizetti;
Libretul: Salvadore Cammarano după romanul The Bride of Lammermoor de Walter Scott;
Regia: Andrei Şerban;
Dirijor: Vlad Iftinca;
Regizor secund: Dana Dima;
Decorul: Octavian Neculai;
Costumele: Lia Manţoc;
Dirijor cor: Manuel Giugula;
Cu: Diana Ţugui, Adrian Mărcan, Călin Brătescu, Octavian Dumitru, Andrei Apreotesei, Maria Macsim Nicoară, Alexandru Savin;
Data premierei: 23 septembrie 2014
Se încarcă comentariile...
