„Mă simt străină printre cei de azi“ – Retragerea din teatru a Aristizzei Romanescu, la vârsta de 50 de ani

„Dacă aş fi fost o biată profesoară neştiută de nimeni, aş fi trăit cu leafa mea, sporită prin gradaţii, poate nu grozavă, dar în tot cazul mai mare decât pensia de 194 de lei pe care mi-o dă statul, după 30 de ani de jug.“

Deşi scrisă într-o limbă românească veche, această carte de memorii  mi se pare impecabilă şi în ziua de astăzi. Plină de observaţii fine,  dar şi cu un impresionant bagaj de cultură generală, cartea este un adevărat document despre viaţa teatrală din România acelor ani (1866- 1903).

Am ales  fragmente din ultimul capitol al cărţii: Retragerea actriţei după doar 30 de ani de teatru, la vârsta de 50 de ani.

Această "MARE HOTĂRÂRE"  a luat-o după ce s-a ascuns într-o mânăstire din ţară, unde a stat destul timp, până a fost sigură că nu îşi doreşte altceva. Spectacolul de retragere a avut loc la 14  februarie 1903. Cu câteva zile înainte, au apărut în presa vremii, zeci de comentarii:

Este, fără îndoială, o foarte mare pierdere pentru teatru retragerea D-nei Romanescu, dar acestea sunt "pierderi" fatale. Actorul care nu "trăieşte” decât prin amintirea jocului, trebuie mai mult ca oricare artist să ştie să se retragă la timp. D-na Romanescu dă dovadă de inteligenţă, când, fiind încă în puterea vârstei şi a mijloacelor sale, se retrage de la munca de zi cu zi şi se rezervă să apară înaintea publicului numai atunci când va crede D-sa că este bine"(astfel vorbea presa înaintea reprezentaţiei de adio)

"După reprezentaţie, la finele părţii a patra, sub o ploaie de flori, de buchete, de coroane, de coşuri, de bijuterii şi obiecte de artă, artiştii Teatrului Naţional, în frunte cu Nottara... emoţionaţi până la lacrimi, şi-au exprimat regretul de a vedea scena română lipsită de aceea care întrupase perfecţia artistică ridicând prestigiul teatrului prin muncă şi talent."

Printre depeşe şi autografe!

"Doliul adânc şi recent, în urma pierderii prea iubitei mele mame, mă împiedică să asist la reprezentatia Dvs., care sper că nu va fi ultima. Il faut se retirer à temps, mais pas avant le temps."(Trebuie să te retragi la timp, dar nu înainte de a fi timpul) - Zoe Dimitrie Sturdza

"Onoare genialei artiste care, după o muncă  neobosită de un pătrar de secol în care a încântat, a dezmierdat şi a înălţat generaţii de auditori- se retrage regretată de toţi." - Prinţesa Alexandrina Ion Ghica

"Ea, ca o pasăre bătută de vânt cu aripile zgribulite şi udate de ploaie, tăcea nemişcată. Înaintea ochilor ei deschişi şi plini de lacrimi se perindau cu iuţeala gândului toate succesele trecute. În urechile ei, răsuna zgomotul atâtor triumfuri… Nu mai avea decât energia de a duce până la capăt hotărârea luată. Şi e bine că a avut-o; căci, ia să ne închipuim că la strigătul lui Nottara <<Rămâi, Aristizzo>>, strigăt repetat şi de M. S. Regina şi de întregul public, să ne închipuim că D-na Romanescu ar fi răspuns: rămân. N-ar fi exclamat acelaşi public: CE CABOTINĂ! Comedie, nici nu se putea altfel... Aşa însă, toţi au plecat cu sincere, cu adânci regrete, repetând poate dureroasa destăinuire din "Mortua sum”:

"Ca un amant, care se-nchină cutărei fiinţe pe pământ, / I-am dat iubitei mele scene / Tot ce-am avut mai scump, mai sfânt: / Copilărie, tinereţe / Amor  visat, vis împlinit, /  Maternitate, nopţi şi zile, /  Întreaga-mi viaţă în sfârşit / I-am dăruit-o ei - şi cu mândria /  Unei femei de firea mea, /'Nainte să mă părăsească, / Am părăsit-o eu pe ea.

Marţi, 17 decembrie 1896, reprezentaţie de gală în beneficiul D-nei Aristizza Romanescu. Iată ce scria pe atunci ziarul "Dreptatea", pe pagina întâi, coloana a cincea: "Vorba aceasta într-o asemenea împrejurare este un sacrilegiu… Numele D-nei Aristizza Romanescu, cea mai mare artistă în viaţă, ne evocă  atâtea emoţiuni... şi, deodată, împerecherea aceasta jignitoare, negustorească "ÎN BENEFICIUL D-nei  Romanescu!” O asemenea artistă nu ar trebui să aibă nevoie de beneficii. Poporul Român ar trebui să-i facă un trai cum se face şi în alte ţări, care să nu cunoască lipsa… ar fi fost cea mai elementară datorie, cel mai umil semn, din partea celor cărora artista le-a dat clipe de cea mai înaltă şi mai  puternică emoţie din viaţa lor... Să ai de luptat cu greutăţi materiale - căci orice s-ar spune <<lipsa nu e tocmai un stimulent al artei>> , să ţii piept cu greutatăţile <<uriaşe pe care  arta  le întâmpină  într-o ţară în care ea  este cea din  urmă dintre preocupări>>. Nerecunoştinţa noastră către Aristizza Romanescu trebuie să ni se pară şi mai ruşinoasă şi mai revoltătoare." 

"Să fie oare hotărâtă fără apel RETRAGEREA dvs. de pe scena Teatrului Naţional? De ce? Nu aveţi nici etatea, nici scăderea vreuneia din acele însuşiri care impun artistului dramatic părăsirea carierei sale... caut nedumerit cauza acestei retrageri...”(C.Stăncescu, directorul Teatrului)

„Nu, domnule Stăncescu, nu m-am retras în glumă, cum spuneau cei care aşteaptă cu plăcere să mă mai intituleze încă o dată "CABOTINA". M-am retras fără apel, cum zici dumneata. Îmi răsună în minte cuvintele lui Ion Ghica <<eşti chemată să ţii teatrul pe umeri>>. Şi am luptat şi-am susţinut bolta teatrului atâţia ani, eu, numai eu... Azi bolta e crăpată şi ameninţă să se dărâme... Şi plec, nu ca o laşă, de frică să nu se surpe clădirea pe mine - ci plângând, fără speranţă: "la foi! la foi! est morte! ( credinţa! credinţa! e moartă), îmi striga acum câţiva ani Monet Sully. Ai fost martor, domnule Stăncescu, martor şi colaborator al teatrului, al artei noastre de odinioară... De câte ori casa nu făcea decât 150 de lei şi, cu toate astea, jucam, fiindcă pentru altceva ne băteau inimile. Jucam pe nimic, gratis, pentru glorie, pentru răniţi, pentru studenţii în medicină, pentru inundaţii, pentru Materna, pentru cantinele şcolare, pentru copiii săraci, pentru Crucea Roşie, pentru Ligă, pentru Eminescu, pentru Reuniunea Femeilor, pentru statuia lui Eliade..

De atunci încoace, an de an, m-am dezgustat. Sunt momente în care cred că cineva mi-a făcut farmece... NU MAI POT SUFERI TEATRUL. Cumplit trebuie să sufere un actor când citeşte afişele şi nu îşi mai vede numele pe ele, spunea Jules Claretie. Eu afişe nu mai citesc şi, dacă fără voie dau cu ochii de ele, îi mulţumesc lui Dumnezeu că nu îmi mai văd numele pe ele. Şi-apoi ce să-ţi spun... eu am făcut parte dintr-o epocă eroică; MĂ SIMT STRĂINĂ PRINTRE CEI DE AZI. Afară de asta, orice s-ar zice TEATRUL CERE ILUZII şi mai cere multe, multe, începând cu o abnegaţie de MARTIR... Să fii sclav... să n-ai părinţi, să n-ai copii, să n-ai inimă.

Cu atâta amărăciune m-am ales încât plecând, n-aş fi dat nici reprezentaţia de retragere. Organizarea ei a fost pentru mine un ultim supliciu, fără de care m-aş fi scutit şi pe mine de noi decepţii, i-aş fi scutit şi pe camarazi de a mă plânge şi pe public de a exclama către casier: "Cum, d-le, 20 de lei stalul?....Bree! Noroc că nu se retrage decât o dată!"

Dar ce să fac? Trebuia, fiindcă îmi mai rămăseseră din datorii, mici suveniruri de care voiam să scap, pentru că măcar liniştea asta să o am. Şi când zic linişte, zic numai aşa o vorbă - căci în realitate numai când mă voi retrage cu desăvârşire din lume, numai atunci voi scăpa de CONSECINŢELE FUNESTE ale CARIEREI mele. Teatrul m-a NENOROCIT, nu numai pentru timpul cât am stat în el, ci pentru TODEAUNA.

Dacă aş fi fost o biată profesoară neştiută de nimeni, aş fi trăit cu leafa mea, sporită prin gradaţii, poate nu grozavă, dar în tot cazul mai mare decât pensia de 194 de lei, pe care mi-o dă statul... după 30 de ani de jug... În definitiv, dacă aş reîncepe, îmbrâncită de cine ştie ce împrejurări, n-aş mai fi eu, căci simt că nu mai pot... am îmbătrânit, mă apropii de acel somn final din care nu te mai poţi deştepta... nu mai aştept decât o mare, o ultimă mângâiere: aceea care ne adoarme fiinţa, pentru a ne uşura sfârşitul."

Cuvintele care însoţesc retragerea unui artist în România de acum o sută de ani sunt aceleaşi cu cele ale artiştilor din ziua de astăzi: Amărăciune, Dezgust, Decepţie, Supliciu şi multe altele la fel de dureroase.

"Şi când te gândeşti că dintre toţi artiştii, cei dramatici au cel mai mare drept la omagiile contemporanilor lor, fiindcă gloria lor este efemeră - nerecunoştinţa noastră trebuie să ni se pară şi mai ruşinoasă şi mai revoltătoare....."

 V-aţi întrebat vreodată de ce oamenii cu profesii obişnuite caută pe diferite căi să se retragă din activitate şi sunt fericiţi să o facă înainte de vreme, iar artiştii părăsesc scena doar împinşi de la spate? Dacă nu v-aţi urcat niciodată pe o scenă şi nu v-aţi hrănit  niciodată din aplauzele publicului, îmi este teamă că nu veţi putea înţelege ce simte un actor când pierde toate astea!  E ca o sentinţă la moarte!

Numai că cinicii vor spune: Dar cu moartea nu trebuie să ne obişnuim? Cu siguranţă!

Încerc doar să-i înţeleg pe cei care nu se pot desprinde din acest "univers fermecat, de pe această insulă salvatoare", fiindcă lumea pe care o trăim este din ce în ce mai dezamăgitoare!