Macbeth şi post-adevărul

Regizorul ceh Michal Dočekal, autorul recentei montări cu piesa Macbeth de Shakespeare la Teatrul Bulandra, invocă într-un comentariu al viziunii sale contextul confuziei în care trăieşte omul contemporan după ce a crezut că internetul şi globalizarea îl vor face mai informat.

În acest vacarm al ştirilor contradictorii care a dobândit în vremea din urmă denumirea de post-adevăr (sau cunoaştere inutilă, cum scria odinioară editorialistul de la L’Express) până şi vrăjitoarele care iau în stăpânire destinul lui Macbeth pot fi asimilate unei strategii ascunse de manipulare cu scopuri malefice. Dočekal se întâlneşte în această interpretare cu aceea a lui Eugène Ionesco apropo de Macbeth-ul său, când spunea că puterea e magică, inexplicabilă uneori, iar jocurile ei, greu de priceput pe cale raţională, devin groteşti. În plus textul shakespearean e subsumat unei percepţii cosmice reflectând la locul omului în univers ca la o biată jucărie, un biet actor... (citat din piesă). Scoasă din sfera dezbaterilor politice despre putere (tema mecanismului puterii a obnubilat nu odată interpretările psihologice) tragedia Macbeth îşi face astfel mult mai vizibilă dimensiunea poetică fiind citibilă ca un poem despre om şi lupta acestuia cu timpul şi forţele destinului. E o cale pe care s-a angajat şi regizorul ceh montând la Teatrul Bulandra tragedia Macbeth într-o retraducere splendidă semnată de Horia Gârbea. (Şi caietul-program bine documentat e o reuşită).

Ce produce o bună impresie la această montare e mai întâi conceperea spectacolului pe două planuri, unul în adâncime, aburos, oniric, hiperbolizat într-o imagistică animalieră de mare efect şi altul,într-un contrast violent cu primul în care un Macbeth domesticit trăieşte cu nevasta lui între bucătărie şi canapea, hârjonindu-se, citind ziarul, urzind planuri. Cele două etaje decupate scenografic (Martin Chocholousek) se interferează trimiţând spectatorul la o percepere simultană a văzutului şi nevăzutului în comportamentul şi trăirea personajelor. Cel mai bine reuşeşte asta prin mişcarea vrăjitoarelor dintr-un plan în celălalt luând uneori înfăţişarea diferitelor personaje din piesă. (Sunt şi situaţii când acest lucru nu se prea justifică precum travestirea lui Adrian Ciobanu în Lady Macduff după ce fusese Duncan, dar şi o vrăjitoare şi, şi...). Scena banchetului în care apare fantoma lui Banquo, una dintre cele mai frumoase din spectacol, exprimă cel mai clar acest amestec al planurilor prin aducerea nălucilor în chip de meseni la ospăţ pentru a accentua ideea proliferării difuze a răului şi ambiguitatea generală (mai ales că momentul are o dominantă de clar obscur). Acelaşi efect şi în scena în care vrăjitoarele apar expuse într-o vitrină alături de Lady Macbeth.

Principiul ambiguităţii şi al contrastului guvernează şi distribuţia, rolul lui Macbeth revenindu-i unui actor a cărui corpolenţă e în contrast cu slăbiciunea sa interioară care-l face vulnerabil în faţa agresiunilor din jur. Marius Chivu slujeşte perfect acestei idei mai ales că regizorul face tot ce poate să-i compromită aparenta forţă punându-l în cele mai penibile situaţii (scenele în care se jeluie ca un copil dezbrăcat în ţinută sumară sunt de un grotesc la limita ridicolului). Acest rege mătăhălos, dar infantil e manevrat cu succes de o soţie care-l domină ca inteligenţă, putere de persuasiune şi imaginaţie. Perfidia ei diabolică, forţa lăuntrică sunt în contrast cu înfăţişarea firavă a actriţei.

Distribuirea în rolul Lady Macbeth a Andreei Bibirii e tot ce putea fi mai de neimaginat pentru cei care o au şi-acum în minte în rolul sensibilei Sonia de pildă, din Unchiul Vanea. Creaţia ei de acum e cu atât mai surprinzătoare actriţa acoperind magistral complexitatea rolului. De la început, în monologul de prezentare când Lady Macbeth e tulburată de gândul crimei, Andreea Bibiri se impune prin stăpânire de sine, rostire impecabilă, limpezime a gândului şi expresivitate maximă în comunicare. Se mişcă atât cât trebuie, are măsură în toate, nu ţipă şi nu se agită inutil cum li se întîmplă altora. Transformarea acestei femei frumoase, sensibile, inteligente într-un monstru se face apoi într-un crescendo bine studiat până la scena nebuniei când actriţa se abandonează halucinaţiilor cu o naturaleţe tulburătoare.Talentul uriaş al Andreei Bibiri e servit excelent de acest rol după o prea lungă absenţă din prim planul scenei. În spectacol evoluează pe lângă alte nume cunoscute precum Cornel Scripcaru, Vlad Zamfirescu, un gup de actori tineri, bine antrenaţi pentru scenele de grup (coregrafia Arcadie Rusu) din care o surpriză plăcută e Ilinca Hărnuţ care punctează printr-o prezenţă scenică pregnantă în rolul lui Malcom învingătorul, cel căruia-i revine sarcina suplimentară (o adăugire la text) de a-l ucide pe Macduff care i-ar putea deveni rival.

Privind în urmă la şirul lung al montărilor cu Macbeth de care am avut parte în mai apropiata sau mai îndepărtata istorie a teatrului românesc, mă gândesc cu nostalgie mai ales la un spectacol semnat de regizorul Aureliu Manea în care criminalii înotau printr-o zăpadă orbitor de albă, fluturându-şi mânecile prelungite peste degete, semn că altcineva făptuise crima. Cred că piesa aceasta se simţea bine în acea metaforă a purificării evocând abisurile şi minţile bântuite cum avea să fie spre final şi mintea regizorului.

 Montarea de la Bulandra cu toată poezia pe care i-a dorit-o regizorul ceh şi echipa sa e contaminată vrând- nevrând de zgomotul şi furia lumii în care trăim, unde realitatea îşi pierde din ce în ce mai grav contururile, devenind evanescentă, derutantă pentru cei care mai speră să găsească nordul. Soarta lui Macbeth devenit criminal sună în acest context ameninţător, căci vai! uite unde se poate ajunge.