Maeştri şi discipoli

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Teatru

Festivalul „Interferenţe“ de la „Teatrul Maghiar din Cluj“ s-a desfăşurat anul acesta online şi a fost dedicat celor 30 de ani de la înfiinţarea Uniunii Teatrelor din Europa.

UTE a programat între altele spectacolul Poveste de iarnă de Shakespeare, realizat la Teatrul Bulandra de regizorul Alexandru Darie şi prezentat în premieră la Piccolo Teatro din Milano în anul 1994, în cadrul celei de a treia ediţii a festivalului UTE debutat în 1992 la Dusseldorf sub patronajul regizorului Giorgio Strehler. Coincidenţă sau nu în aceeaşi zi şi consecutiv acestei proiecţii amatorii au putut vedea pe site-ul Festivalului Naţional de Teatru - FNT online desfăşurat cam în aceeaşi perioadă sub egida Uniter-ului, o producţie emblematică a regizorului italian cu Livada de vişini de Cehov filmată de RAI prin anii 70 când a fost şi produs la un teatru din Capri.

Am avut alături, aşadar, două creaţii care deşi la distanţă de decenii probau viabilitatea unui stil - stilul Strehler - pe care Darie, discipol şi prieten al marelui regizor l-a practicat cu mare succes. Culorile diafane, transparenţa materialelor din care erau alcătuite costumele şi mai ales arta luminilor cultivată ca nimeni altul de regizorul italian se regăsesc şi în spectacolul lui Darie pe care trupa de tineret pe care o formase în jurul său la Bulandra Ducu Darie le face să strălucească. În Poveste de iarnă zăpada scenică, abundentă în care se zbenguie în prima parte ceata fericiţilor îndrăgostiţi nu vine din Sicilia, care e locul acţiunii în piesa lui Shakespeare, ci din preaplinul sufletesc al celor care iubesc visul, visarea, care e aici suveran. O realitate de vis, a iubirii, ajunge prin această metaforă să domine Timpul pe care autorul şi regizorul îl fac vinovat de spulberarea ei. Cum lucrează acesta şi cum poate să roadă dar şi să rodească în mădularele naivilor, Ducu Darie ne spune folosindu-se de metamorfoza unui personaj căruia Oana Pellea îi dă corp şi spirit transformându-se din personajul resoneur-Timpul în Perdita, fiica păcatului presupus alungată din braţele mamei pe drumul pribegiei şi al osândei. Zăpada e singurul martor contant al acestei nedreptăţi pe măsură ce bucuria iubirii dintre soţi de la început se transformă în ură şi duşmănie, şi tot ea e cea care cu trecerea timpului aduce rezolvarea, revelaţia şi iertarea. O zăpadă nefirească, artificială dar posibilă, chemată să depună mărturie şi să spele de rele o lume atinsă de zâzanie. Alături de Oana Pellea, alţi actori minunaţi din trupa tânără de atunci a lui Darie: Ion Besoiu, Mihai Constantin, Dragoş Pâslaru, Stefan Bănică jr., Manuela Ciucur, Emilia Popescu, Anca Sigartău, Luminiţa Gheorghiu, Şerban Celea, Dan Aştilean, Marian Râlea, Paul Chiribuţă, Adrian Ciobanu susţin spectacolul în spiritul ludic în care a fost concepută interpretarea, menţinând tonusul dinamic pe întregul parcurs al spectacolului.

Teatru

Într-un spaţiu asemănător, vălurit, în pantă, de un alb orbitor se desfăşoară şi scena picnicului din Livada lui Strehler unde Ranevskaia contemplă un trenuleţ - jucărie, simbolic, după ce împreună cu suita ei poposiseră în casa ce urma să se vândă printre câteva obiecte de mobilier colorate tot în alb, dacă se poate spune aşa. Pentru o clipă mi se părea că o să înceapă să ningă şi în acest decor, sau că pânza/prelată aninată de la podul scenei va cădea acoperind feeria şi întristându-ne odată în plus. Nu, ea nu a căzut şi nici nu s-a lăsat absorbită de tunelul timpului, cum se întâmpla în spectacolul Lui Harag de la Târgu Mureş din 1985, atins de aceeaşi imaculare metaforică. Unitatea stilistică a costumelor vaporoase, albe, în care doar negrul din final al Duniaşei părăsită de Iaşa şi din ţinuta majordomului Firs lăsat să moară în casa părăsită, reprezintă petele de culoare, accentele de contrast, bine gândite şi ele de regizor.

Un spectacol- lecţie, dar şi o imensă bucurie a ochiului această Livadă strehleriană, de o fermecătoare poezie, sentimentală dar şi lucidă, realistă prin trăirile interpreţilor. Veştimentele lor albe uniformizează vizibil emoţiile celor care trăiesc, mai conştient sau mai naiv, aceeaşi stare de pierdere iremediabilă a unui trecut paradisiac. E poate o livadă prea nostalgică pentru cei care nu mai suportă să-şi audă inima bătând prea tare, pentru modul în care cinismul şi scrâşnetul revoltei au pus stăpânire pe scenă, dar e mărturia sinceră a unui regizor care a crezut în bucuria cu care teatrul îi e, într-un fel dator omenirii. Livada care e în fiecare din noi, spiritul livezii a făcut cum se vede mulţi prozeliţi. Printre ei, Alexandru Darie, care nu s-a considerat un epigon ci dimpotrivă un continuator al acestui teatru de artă pe care Giorgio Strehler l-a cultivat în toată opera lui. Acesta e Strehler, cel din Livada, şi mai puţin Faust-ul din acel spectacol -lectură, care nu-i plăcea nici lui, dar care arătându-ni-l în fragmente, festivalul de la Cluj a făcut posibilă o reverenţă de la înălţimea mesajului faustic, celui care intuind viitorul teatrului pe continentul european unificat, i-a pecetluit rolul cu o Uniune care dăinuie. Cu nostalgia pierderii livezii şi a...zăpezilor de altă dată, ninse pe scena de la Piccolo îmi amintesc seara aceea a premierei cu imensa bucurie de a fi fost de faţă. Omagiind UTE, Clujul îi onorează şi pe cei care au făcut posibilă continuarea acestei frumoase iniţiative printre care actualul preşedinte Tompa Gabor, director al Teatrului Maghiar şi a fostului director, vreme de două mandate, în persoana regretatului Alexandru Darie.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite