Teatru

articolul anterior articolul urmator

Manuela Ciucur: „Teatrul Bulandra pentru mine înseamnă o viaţă ca un roman“

4
2 Feb 2021 08:36:45
Gabriela Lupu
Manuela Ciucur
Manuela Ciucur

Manuela Ciucur este de 35 de ani actriţă la cel mai prestigios teatru din ţară, Teatrul Bulandra. A jucat de-a lungul vremii alături de actori deveniţi legende în regia unor maeştri desăvârşiţi ai scenei ca Liviu Ciulei şi Ducu Darie. Despre marile ei întâlniri din teatru am vorbit şi noi cu Manuela Ciucur.

Înteleg că, în ciuda pandemiei repeţi chiar şi acum ceva la Bulandra. Despre ce este vorba?

Repet, la Bulandra, un spectacol imaginat de colegul meu Cornel Scripcaru, după „D’ale carnavalului” de Caragiale. Se numeşte „După D’ale” şi alături de mine sunt în distribuţie Ioana Anastasia Anton, Adrian Ciobanu, Constantin Dogioiu, Alin State şi Alex Calin.

Cum te simţi de când s-a oprit teatrul?

Mă simt destul de bine pentru că în această perioadă am jucat, am repetat, am filmat. Din fericire, am avut o perioadă aproape normală.

Cu ce ochi priveşti pandemia?

Încerc să trăiesc cât mai normal, fără să mă gândesc la situaţia excepţională în care ne aflăm. Cred că există acest virus, mă protejez, port mască, dar nu fac un caz din asta. 

Pentru mine fiecare zi e importantă, poate fi o zi pierdută sau câştigată. Nu pot să-mi pun viaţa într-o paranteză aşteptând vremuri mai bune. 

Pandemie sau nu, război sau pace, oamenii trebuie să-şi trăiască viaţa şi să nu îşi piardă speranţa! Vorba poetului „ce e val, ca valul trece”.

Cum ţi-a afectat viaţa faptul că nu mai puteţi juca?

Închiderea teatrelor e doar încă un moment nefast în istoria milenară a teatrului. Teatrul e un loc al ideilor, al revoltei, al crizelor din societate. Teatrul a incomodat mereu şi a fost închis de autorităţi, a fost aplaudat si huiduit, iar artiştii au fost alungaţi sau închişi. Teatrul se va redeschide în curând şi noi trebuie să fim pregătiţi pentru asta!

Tu trăieşti prin teatru, respiri teatru aproape dintotdeauna. Îţi aminteşti când te-ai îndrăgostit de teatru?

A respira! Chiar asta fac pe scenă, respir şi zbor. 

Am fost la teatru de când aveam 4-5 ani cu tinerii mei părinţi care nu aveau cu cine să mă lase acasă. Am amintiri din „D’ale carnavalului” montat de Lucian Pintilie la Bulandra.. Dar nu a existat nimic special care să mă determine să îmi doresc să fac teatru. Eram doar o spectatoare pasionată.

Şi totuşi cum ai decis să devii actriţă?

A existat însă o întâlnire miraculoasă cu un om care mi-a deschis drumul spre actorie.

Aveam şapte ani şi am fost duşi cu clasa la Palatul Pionierilor unde eram obligaţi să ne înscriem la un club sau atelier. Erau foarte multe dar pe mine m-a cucerit atelierul „Micile Gospodine”. Eram foarte mândră de alegerea mea doar că tata a doua zi era cu mine prin Palat să mai aleg o data. Miracolul s-a produs când am deschis uşa sălii de gimnastică ritmică - o sală superbă, cu oglinzi, plină de fetiţe cu pampoane care dansau. La pian cânta Doamna Valeria iar spre mine a venit Profesoara! Era atât de frumoasă, cu nişte ochi albaştri care semănau cu ochii mamei mele. Doamna Angela Melcescu, o vedetă a acelor vremuri. Am iubit-o din prima clipă. Cred că şi ea pe mine.. Era foarte severă, dar un pedagog desăvârşit. Anduranţa mea fizică şi psihică ei i le datorez. Ea a fost prima persoană care a „văzut” în mine talent pentru actorie. 

În preajma serbării de iarnă mi-a dat să învăţ câteva versuri din „Greierele şi furnica”.  Am recitat în faţa colegelor, în pauza antrenamentului şi mi se părea ciudat că nu însemna nimic, nu spunea nici o poveste. Atunci doamna Melcescu m-a rugat să spun poezia imitând un soldat care dă raportul, un poet, un copil peltic, un turc etc. Atunci a început „distracţia”. Fetele râdeau, eu, ascunsa în spatele personajelor am uitat de uriaşa mea timiditate şi am simţit, pentru prima oară ce înseamnă „să fii actor”.

A fost primul meu rol de succes! Am recitat „Greierele şi furnica” la toate serbările şcolare, până la finalul liceului. 

Am luat şi premiu la Cântarea României! Liceul meu, azi Şcoala Centrală, avea nevoie de un premiu, eu aveam nevoie de un premiu ca să mă pot înscrie la admiterea la UNATC şi, ca să fim siguri de reuşită, au hotărât că trebuie să spun „Greierele şi furnica”. Era deja un brand, aveam fani şi în alte licee, eram o mică vedetă!

În juriul de la Cântarea României a fost Ion Cojar, viitorul meu profesor de actorie. Şi cercul s-a închis.

Ai jucat cu actori imenşi de-a lungul timpului. Poţi să ne împărtăşeşti câteva întâmplări pe care le-ai păstrat în albumul sufletului tău?

Marii actori alături de care am avut bucuria să joc sunt cei mai normali, simpli şi modeşti oameni pe care i-am cunoscut. Doar când intrau pe scenă deveneau incandescenţi. Cred că asta înseamnă „să trăieşti pentru teatru”... Să îţi conservi toată forţa şi energia pentru momentul de creaţie. Îi port în suflet pe Gina Patrichi, Ileana Predescu, Rodica Tapalagă, Leopoldina Bălănuţă, Amza Pellea, Irina Petrescu, Liviu Ciulei, Clody Bertola, Carmen Stănescu, Radu Beligan, George Constantin, Lucian Pintilie, Florian Pittiş, Valeria Seciu, Dinu Manolache, Alexandru Tocilescu, Gheorghe Dinică, Cătălina Buzoianu, Mihai Mădescu, Dem Rădulescu, Octavian Cotescu, Ion Besoiu, Mariana Mihuţ, Ducu Darie, Ion Caramitru, Victor Rebengiuc...

Ce reprezintă pentru tine Teatrul Bulandra?

Teatrul Bulandra e cea mai mare călătorie din viaţa mea! Începută acum 35 de ani. Aici am trăit cele mai importante experienţe de teatru, aici am avut marile întâlniri. Şi tot cu trupa Bulandra am plecat şi am jucat pe scene importante ale lumii. Unde am avut alte întâlniri unice.

Chiar anul acesta, în noiembrie, s-au împlinit 30 de ani de la înfiinţarea UTE (Uniunea Teatrelor Europene). Şi mi-am amintit cu emoţie de prima noastră participare la Festivalul Uniunii, la Dusseldorf, cu „Visul unei nopţi de vară”, în regia lui Liviu Ciulei. Noi jucam la sala Studio şi, simultan, pe scena mare se juca „Peer Gynt” în regia lui Ingmar Bergman. Cabinele erau comune şi pe culoar l-am zărit pe Bergman. În singura seara liberă am văzut „Gâlcevile din Chioggia”, celebra montare a lui Giorgio Strehler de la Piccolo Teatro din Milano. În drum spre casă am jucat „Visul…” şi la Budapesta, la Teatrul Katona Jozsef şi am cunoscut pentru prima oară căldura şi pasiunea publicului maghiar şi felul unic în care aplaudă la final.

Altă întâlnire a fost la Cracovia, unde după spectacolul „Trei surori”, regia Alexandru Darie, a venit la cabine, singur şi neanunţat, Andrej Vajda! Era foarte emoţionat, ne strângea mâinile în timp ce ne privea în ochi pe fiecare şi murmura „denkuie”.

Apoi, la Madrid am jucat „Triumful dragostei”, regia Ducu Darie, la Teatrul Abadia care este de fapt fosta biserică a unei mânăstiri, desacralizată, iar spaţiul de joc este chiar altarul. După spectacol a venit la cabină să ne felicite Mario Vargas Llosa. 

Un alt loc fabulos în care am jucat a fost în Santa Fe de Bogota, în cadrul celui mai mare festival de teatru din lume, care durează mai mult de o lună şi unde sunt invitate cele mai importante spectacole ale momentului. Am fost de două ori, la distanţă de zece ani, cu „Julius Caesar” si apoi cu ”Triumful dragostei”, ambele în regia lui Ducu Darie, scenografia Maria Miu.

În Bogota există cea mai mare infrastructură de teatru - Ciudad del Teatro - care este chiar un mic oraş cu săli de teatru, clădiri pentru diferite ateliere de dans, muzică, marionete, spaţii de joc pentru mari montări în aer liber. Alături de noi, în festival se jucau spectacole semnate Peter Brook, Ingmar Bergman, Lev Dodin, Declan Donnellan sau Pedro Almodovar.

Am trăit şi emoţiile premierelor pe scene străine. „Julius Caesar” a avut premiera la Shakespeare Globe Theater în Tokyo. „Poveste de iarnă” la Piccolo Teatro din Milano, unde l-am şi cunoscut pe Giorgio Strehler. 

Iar premiera cu „Triumful dragostei” am avut-o la Roma, la Teatro Valle. 

Cam asta înseamnă Bulandra pentru mine. O viaţă ca un roman.

Ai început de curând o colaborare cu Teatrul Andrei Mureaşanu” din Sfântu Gheorghe. Cum a fost?

Pe Botond Nagy l-am cunoscut pe scena Teatrului Bulandra, unde a fost invitat să monteze un spectacol cu trupa noastră. Era împreună cu scenografa Andreea Săndulescu. Dar din cauza pandemiei totul s-a oprit. 

Pe 15 martie, în ziua în care teatrele şi vieţile noastre se închideau pe perioadă nedeterminată Botond Nagy m-a invitat să lucrăm împreună la Teatrul Andrei Mureşanu. Repetiţii 20-31 august, premiere 1 şi 2 septembrie. Uneori se întâmplă miracole şi tot ce am trăit la Sfântu Gheorghe a fost miraculos. Pe 20 august am avut prima repetiţie şi chiar pe 1 septembrie teatrele s-au redeschis iar noi am jucat premiera cu public în sală. 

Întâlnirea mea cu trupa de actori a fost foarte emoţională, rapidă şi pe viaţă. Suntem din aceeaşi „familie” şi am comunicat imediat de parcă am fi jucat împreună dintotdeauna. Sebastian Marina, Fatma Mohamed, Ioana Costea, Camelia Paraschiv, Mona Codreanu, Claudia Ardelean şi Sergiu Aliuş sunt familia mea, „Faust Family”, cum se numeşte şi spectacolul. La care se adaugă Anna Maria Popa, managerul teatrului, un fel de Ariel care reuşeşte mereu să facă minuni. 

Iar Botond Nagy a reuşit cu luciditate şi talent să managerieze toată această furtună emoţională. E un regizor puternic, care nu regizează, ci explodează pur şi simplu pe scenă atunci când creează. Pentru el spectacolul e pe viaţă şi pe moarte, se naşte din carnea şi din sângele actorilor care trebuie să îşi ofere necondiţionat toata energia. Ca într-o mare pasiune care mistuie. Îşi iubeşte actorii până la veneraţie iar ei devin mici bucăţi incandescente în universul lui vital. Apoi se sting şi devin răni. Şi, în final, cicatrici. Acest tip de ardere totală, de drum permanent între sacru şi profan, între iad şi rai l-am mai întâlnit la Lucian Pintilie...

La Sfântu Gheorghe a fost o întâlnire importantă de care toţi aveam nevoie.

Ce îţi lipseşte cel mai mult în pandemie?

Mi-au lipsit cel mai mult „călătoriile” mele. Eu nu plec în vacanţă sau în concediu. Eu plec în nişte locuri unde am nevoie să ajung. Nu sunt destinaţii turistice, ci experienţe de viaţă. Merg pe urmele istoriei care mă fascinează, merg în locurile unde au trăit nişte persoane sau nişte personaje. Roma, de exemplu, este oraşul de care îmi e dor tot timpul. Mi se pare că e încă centrul lumii, aşa cum a fost întotdeauna. Roma strălucitoare, bogată, neîndurătoare apoi decăzută, arsă, decimată e un loc magic. E un oraş antic prin care circulă scutere. Ziua sau noaptea, când mergi pe străzile Romei trăieşti o senzaţie foarte puternică de amestec între lumi.

Avem ce învăţa din această pandemie?

Avem de învăţat că viaţa e pe zile. Trebuie să o preţuim şi să încercăm să trăim cu bucurie. A fi fericit e o opţiune personală. Şi să nu ne pierdem speranţa! Niciodată.

Ce îţi doreşti cel mai mult pentru tine şi pentru teatrul românesc?

Toată existenţa mea a stat sub semnul călătoriilor şi al întâlnirilor. Asta îmi doresc în continuare.

Pentru noi toţi îmi doresc să rămânem sănătoşi şi să ieşim din această încercare mai puternici şi mai înţelepţi. Iar teatrului românesc îi doresc sănătate. Multă sănătate.

Articol apărut şi în revista Formula As

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

4 Comentarii

Gica Paunescu
7.02.2021, 21:55:12

,,Eram doar o spectatoare pasionata''. O declaratie de o modestie induiosatoare, facuta dupa 35 de ani in teatru, alaturi de toti cei mentionati in articol. Marturisirea dvs referitoare la orasul Roma ma face sa-mi doresc si mai mult sa descopar lumile amestecate despre care ziceti.

Utilizator Adevărul
8.02.2021, 20:16:33

Comentariu considerat abuziv.

bovis.
8.02.2021, 20:18:09

Ba circar de ziarist profu lu peste, nu ma intereseaza opinia ta partinitoare de basinos.

Utilizator Adevărul
8.02.2021, 20:26:36

Comentariu considerat abuziv.

Modifică Setările