Mare şi mare. Despre Mircea Albulescu.

”Poate că spectatorii care spun asta nu şi-au curăţat creierul şi mai ales sufletul” - a răspuns la o întrebare de-a lui Cătălin Ştefănescu. Şi purta tenişi cînd spunea asta.

Am zapat acolo din întîmplare, dar am rămas acolo. Mircea Albulescu era un tip pe care-l ascultai cu plăcere. La Iosif Sava, a povestit cum tatăl lui i-a alungat pe nazişti din casă cu un flaut.

Era un om inteligent, cultivat, un bun causeur. Şi mai are ceva ce mulţi actori, chiar dintre ”monştri sacri”, nu reuşesc: era (mi s-a părut cel puţin că este) un om deschis la minte. Nu bombănea împotriva regizorilor de azi, deşi sigur că-şi păstra şi el amintirile pe raftul cel mai de sus. Nu spunea că astăzi nu se mai joacă cum  s-a jucat ieri. În timp ce orice semidoct perorează enormităţi despre teatrul contemporan, el nu a irosit şansa tăcerii.

A vorbit cu talentul său ori cînd a fost întrebat. A jucat cu o vervă fără pereche în seria cu ardelenii, a insuflat o forţă teribilă unui personaj din filmul altm interi prost Cel mai iubit dintre pămînteni, ca să amintesc doar două dintre rolurile-i memorabile. Era puternic, charismatic, mare din toate punctele de vedere. 

Dumnezeu să-l odihnească!