Teatru

articolul anterior articolul urmator

Marea montare şi problema coerenţei

2
12 Jan 2017 06:14:00
Mircea Morariu
FOTO Florin Ghioca
FOTO Florin Ghioca

Încheierea oficială a anului Shakespeare s-a produs, cum era necesar, fireşte, pe scena Sălii Mari a Teatrului Naţional din Bucureşti.

Această necesitate era impusă nu doar de simbolistica intrinsecă celei ce îndeobşte este numită Prima Scenă a Ţării, ci şi de realitatea că directorul instituţiei, marele actor Ion Caramitru, care are pe fişa personală de creaţie câteva roluri de căpătâi din literatura dramatică a Marelui Will create şi la Naţional, şi la Bulandra, a fost ambasador oficial Shakespeare în România. Desemnat şi învestit ca atare de Ambasada Marii Britanii la Bucureşti.

În linia aceluiaşi firesc se înscrie opţiunea pentru un spectacol amplu, serios, cum se spune de mare montare, monumental, aproape grandios, care să valorifice unul dintre cele mai importante texte din creaţia shakespeariană. S-a ales, înţelept, aş zice, înţelept dar şi cu mare risc, Regele Lear. O piesă cu profunde semnificaţii, o meditaţie filosofică profundă asupra puterii şi a efemerităţii ei, o scriere de mare umanitate - cât de umane şi mereu ancorate în realitate sunt tragedia şi sfârşitul atât de umanului, puternicului, vulnerabilului şi naivului sărman Rege Lear! - complexă ideatic, cu neaşteptate răsturnări de situaţie, cu lovituri de teatru, cu nenumărate schimbări de spaţiu. O piesă complicată lingvistic de unde şi necesitatea unei noi traduceri asumată de Violeta Popa, dar şi aceea a unei versiuni scenice cât mai adecvată trecută în sarcina Maşei Dinescu.


FOTO Florin Ghioca

Dacă noii traduceri am să-i fac relativ puţine observaţii, cea mai presantă fiind aceea că obsedantei formule de adresare Maiestate mi se părea mult mai de preferat recursul, măcar prin alternanţă, la Sire, cred că destule amendamente s-ar cuveni făcute dramaturgiei montării. Care uneori, mult mai vizibil în partea a doua a spectacolului, nu trece cu calificative maxime nici proba coerenţei şi nici testul inteligibilităţii. O atare sumă de vulnerabilităţi decontându-se destul de consistent asupra valorii artistice a întregii reprezentaţii şi afectând viclean şi în chip nedrept multe dintre evoluţiile actoriceşti care, în alte condiţii, ar fi avut mult mai multe şanse de a se impune decât îmi par mie că ar fi stat lucrurile în seara în care m-am numărat şi eu printre numeroşii şi entuziaştii spectatori.

Regia spectacolului i-a fost încredinţat georgianului David Doiaşhvili cunoscut într-o oarecare măsură publicului românesc de teatru datorită spectacolului cu piesa Visul unei nopţi de vară ce a figurat în oferta Festivalului NETA ce a avut loc la Bucureşti, în organizarea TNB şi a aceluiaşi Ion Caramitru, în vara anului 2015. De altminteri, din fişa de creaţie a regizorului, inserată în caietul-program al premierei cu Regele Lear, un caiet cu multe informaţii utile, bine întocmit de Anita Neagu, aflăm că David Doiasvilli este un pasionat de Shakespeare din ale cărui scrieri a mai montat un multipremiat Macbeth, dar şi un Lear. Acesta din urmă în tinereţe. Un Lear care, după propria mărturisire a directorului de scenă, nu are nimic în comun cu cel de acum, fie şi numai pentru motivul că tema declarată a montării este problema generaţiilor, una aflată într-o dinamică absolută.

Mai clar. David Doiashvilli a fost preocupat de problema schimbărilor de mentalitate, de filosofie de viaţă, de raportare la esenţele vieţii şi a provocărilor ei, a raporturilor inter-umane.


FOTO Florin Ghioca

Aceasta este principala raţiune pentru care Regele Lear nu este un spectacol tradiţional istoric, este, în schimb, deopotrivă unul şi contemporan, şi contemporaneizat, regizorul jucându-se cu timpul, cu anacronismele (camere de luat vederi, microfoane, telefoane mobile, inserţii filmice) cu semnele contrare, fără a evita, însă, aşa cum ar fi fost de dorit, primejdia de amalgam, de indecis, de ezitant, de neorganic.

David Doiashvili scoate celebra piesa shakespeareană din zona generică a tragediei absolute şi o transferă în aceea a unui impur modern. Aceasta cu toate că tragicul pluteşte peste tot, rămâne constanta montării, mai cu seamă în felul în care este ilustrată tema nebunei. Devenită în partea a doua una a nebuniei la dublu. Nebunia devastează atât mintea tulburată a lui Lear şi aceea a puţinilor săi fideli (Bufonul, Ducele de Kent) - de unde şi ponderea scenelor dansate (coregrafia - Florin Fieroiu) - cât şi aceea a fiicelor sale Goneril şi Regan.

Impurul despre care vorbeam ia în spectacol felurite forme. De la prologul filmat care ne făgăduieşte că vom avea parte de dezvoltarea scenică a unei situaţii dramatice de tipul breaking news, o pistă repede abandonată, la impresia consistentă de filmic, de blockbuster în alb-negru (generice şi inscripţionări imense- King Lear, War-, decoruri în aceleaşi culori puternic contrastive semnate de regizor, costume aidoma coloristic, create de Liliana Cenean), de romance (de unde şi substanţiala pondere deţinută de muzica anume compusă de Nikoloz Rachiveli Memanisshvili), chiar de telenovelă. Văzute drept tot atâtea forme de impact cu contemporaneitatea şi de intruziune a acesteia în firul narativ al spectacolului.


FOTO Florin Ghioca

Numai că, din nefericire, tocmai acest fir narativ se subţiază cu fiecare nouă scenă ce se consumă, ce se aglomerează la propriu, se aglutinează, solicitându-ne tot timpul, neiertător atenţia, până a deveni de-a dreptul haotic în cea de-a doua parte a montării. Explicaţia pentru aceste derapaje, unele cu costuri majore în gramatica montării, se află în fascinaţia pe care sunt sigur că regizorul a resimţit-o în faţa propriilor propuneri, o fascinaţie pe care nu a mai fost în stare să şi-o strunească şi în temperarea căreia nici nu i-a sărit nimeni în ajutor.

Chiar şi în aceste condiţii, chiar dacă din motive independente de voinţa lui, monologul din prima parte este pe nedrept şters de prea multe forţe exterioare, Regele Lear de la Teatrul Naţional din Bucureşti este înainte de toate, aşa cum trebuia să fie, spectacolul lui Mihai Constantin. Actorul creează un Lear puternic, la început în deplină forţă, savurându-şi atotputernicia, dur, orgolios, mândru, pe urmă tot mai vulnerabil, mai marcat şi de slăbiciune, eminamente fizică, nu şi morală, de nebunie, dar, mai presus de toate, de umanitate. Avem de-a face cu un Lear marcat de ardere, de combustie internă, toate acestea apropiindu-l pe Mihai Constantin de condiţia de actor- kamikadze.

Dacă Mihai Constantin ilustrează un continuum tragic, Ioan Andrei Ionescu, în ducele de Glouceste,r dă dovadă de mai puţină coerenţă/consecvenţă, unor secvenţe bine construite contrapunându- li-se pe neaşteptate pierderi de ritm şi de substanţă.


FOTO Florin Ghioca

Fiicele Regelui nu au nici ele toate aceeaşi pregnanţă, oricum nu au pregnanţa dorită. Dacă Raluca Aprodu convinge în Regan, Monica Davidescu (Goneril) pierde din prea multă cochetărie, iar Crina Semciuc (Cordelia) e cvasi -neinteligibilă, în principal din cauza rostirii defectuoase. În principal, dar nu numai din atât. E excelent Istvan Teglas care semnează în forţă portretul lui Edgar căzut pradă nebuniei, sunt buni Marius Manole (Bufonul), Tudor Aaron Istodor (Glucester), Lari Giorgescu (Oswald), sunt promiţători Rareş Andrici (Ducele de Albany) şi Silviu Mircescu (Ducele de Cornwall), ratează vădit Gavril Pătru (contele de Kent), au apariţii fără urmări vizibile Idris Clate (Regele Franţei) şi Pavel Ulici (Ducele de Burgundia).

Acest minus de omogenizare a jocului actoricesc cade în totalitate în responsabilitatea lui David Doiashvili.

Şi aceasta nu fiindcă e mult mai la îndemână să dai vina pe vizitatori.

Teatrul Naţional I.L. Caragiale din Bucureşti- REGELE LEAR de William Shakespeare- Traducerea- Violeta Popa- Versiunea scenică- Maşa Dinescu - Regia, decorul, lighting designul- David Doiashvili- Asistent coordonator- David Murman Kartozia- Asistent regie- Laura Grosu- Costumele Liliana Cenean- Coregrafia- Florin Fieroiu- Muzica- Nikoloz Rachiveli Memanishvili- Filmări- Mihai Bădinoiu, Alexandru Popescu, Marius Donici- Editare video- Cornel Ionescu- Sound design- Sorin Brehuescu- Cu- Mihai Constantinescu, Idris Clate, Pavel Ulici, Silviu Mircescu, Rareş Andrici, Gavril Pătru, Ioan Andrei Ionescu, Istvan Teglaş, Tudor Aaron Istodor, Lari Giorgescu, Marius Manole, Monica Davidescu, Raluca Aprodu, Crina Semciuc- Data reprezentaţiei- 29 decembrie 2016

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

2 Comentarii

Sertorius
12.01.2017, 12:11:18

Avem un stil decadent, flamboaiant și, în ultimă instanță, inestetic. Ne exprimăm prolix, amalgamând genuri diferite și uneori incompatibile. Ne credem atât de deștepți încât ”spargem” toate ”convențiile”, iar rezultatul ne arată, de fiecare dată, de o prostie respingătoare. Și nu am în vedere doar teatrul românesc contemporan, cât și, mai ales, filmul.

Sorin Ionascu
12.01.2017, 12:48:32

Eu unul abia astept un comentariu "profesionist" la noua premiera cu vechea productie reciclata a lui Andrei Serban a operei "Lucia di Lammermoor" la ONB. Ieri a fost avanpremiera, maine e premiera, duminica inca un spectacol, in alta distributie.