Teatru

articolul anterior articolul urmator

„Marmura“ din suflete sau despre poezia care te salvează în închisoare

0
16 Oct 2015 13:51:34
Simona Chiţan
Victor Rebengiuc şi Marian Râlea, în Marmură         FOTO: Cosmin Ardeleanu
Victor Rebengiuc şi Marian Râlea, în Marmură         FOTO: Cosmin Ardeleanu

Spectacolul „Marmură“, de Iosif Brodski, în regia lui Yuri Kordonsky, cu Victor Rebengiuc şi Marian Râlea, vorbeşte despre închisoarea din fiinţele noastre şi despre faptul că suntem propriii noştri prizonieri. Numai poezia marilor clasici ne mai poate salva.

Un regizor ucrainean, Yuri Kordonsky, a ales o piesă a unui autor rus de Nobel, Iosif Brodski, care, la fel ca şi el, a ales calea exilului în Statele Unite. Discipol al regizorului Lev Dodin de la Sankt Petersburg, Kordonsky a creat din 2001 până în prezent unele dintre cele bune şi premiate spectacole de teatru din Bucureşti, printre care: la Bulandra  – „Unchiul Vania“, „Căsătoria“, „Sorry“, „Crimă şi pedeapsă“, „Îngropaţi-mă pe după plintă“, şi la Teatrul Naţional – „Inimă de câine“.

UN TURN-ÎNCHISOARE
Spectacolul "Marmură" jucat pe gradene, la Sala din Grădina Icoanei a Teatrului Bulandra, are o scenografie picturală, realizată de Nina Brumuşilă. O celulă, cu coloane dorice şi statui de marmură ale unor mari poeţi latini. Celula lui Publius (Victor Rebengiuc) şi Tullius (Marian Râlea) e decorată în stilul  lui Andrea Palladio, după cum notează autorul în didascaliile piesei.


Închisoarea se află într-un imens turn de oţel. Un canar cântă într-o colivie. În capătul celulei, se află o coloană decorată în stil doric şi partea exterioară a unui trunchi prin care circulă un lift, care străbate întregul turn ca un fel de osie, o axă centrală. 

Tot ce apare şi tot ce dispare din scenă se face prin orificiul din acest trunchi – o combinaţie între un lift şi o ghenă. De o parte şi alta a scenei – paturile lui Publius şi Tullius, doi romani închişi, mai mult în închisoarea din ei înşişi. Totul, în jurul lor, e confortabil: masa, chiuveta, toaleta, telefonul, tableta, cărţile din jur. Ici-colo sunt aşezate busturi ale autorilor clasici, dintre care se disting cele ale lui Ovidiu şi Horaţiu. În mijlocul scenei, o baie-piscină, în care se răsfaţă cei doi deţinuţi. Cei doi dezbat şi se contrazic asupra celor mai importante teme existenţiale.

Elemente de modernitate - tabletă, replici cu conotaţii sexuale - se întrepătrund cu trimiteri spre antichitate.

„DESPRE DURERE ŞI RAŢIUNE“
Dacă a ales textul lui Pavel Sanaev, „Îngropaţi-mă pe după plintă“, publicat în 2003 în Rusia, pentru actriţa Mariana Mihuţ, acum Kordonsky a căutat o piesă pentru Victor Rebengiuc.

 În "Îngropaţi-mă pe după plintă", regizorul se întâlnea şi cu Marian Râlea, care îl interpreta cameleonic atât pe naratorul omniscient care se întoarce dureros în vremea copilăriei, cât şi pe copilul foarte bolnav, care îşi iubea cu disperare mama, atât de mult, încât vroia să fie îngropat pe după plintă în camera ei. Era o poveste despre memorie, despre timp, despre modul cum vezi lucrurile când eşti copil, apoi când eşti matur. Personajul lui Râlea  încerca să-şi găsească un drum printr-un labirint al memoriei, încerca să se regăsească, încerca să uite, încearca să ierte. Marian Râlea, în cele două ipostaze, apărea sensibil şi cameleonic, parcurgând cele mai profunde şi mai intime stări.

„Marmură“ abordează problemele esenţiale ale existenţei, aceasta fiind de fapt unica raţiune de a face teatru, după cum susţine regizorul. Este o piesă de substanţă, foarte complexă, care vorbeşte despre viaţă, despre psihologia umană, despre timp, libertate, nebunie, evadare prin somnifere. „Brodski, care a primit Premiul Nobel în 1987, face parte dintre acei mari autori care au încercat toată viaţa să pătrundă adânc în aceste teritorii...“, subliniază Kordonsky.

Textul este conceptual, complex, de factură filosofică, dublat de o poezie subliminală, autorul îmbinând metafore sensibile cu idei aride despre timp, spaţiu şi moarte. Teoria relativităţii a lui Einstein este redată prin subtile metafore metafizice.

Petalele care zboară într-o lumină semidifuză, tăcerea, gesturile lui Rebengiuc, replicile despre timp şi moarte, mâna tremurândă a lui Marian Râlea căutând evadarea în somnifere, toate creează o poezie aparte, ce-ţi lasă un sentiment amar de durere şi neputinţă în faţa implacabilului -  această poezie şi emoţie răzbat dincolo de conceptualitatea ideilor, fapt definitoriu pentru spectacolele lui Kordonsky. 

De altfel, Brodski a scris eseul „Despre durere şi raţiune“ (1995), teme pe care le regăsim frecvent şi în această piesă.


CLASICII CARE NE ÎNSOŢESC
Titlul piesei este inspirat din statuile de marmură ale  lui Catullus, Tibullus, Properţiu, Vergiliu, Ovidiu, Horaţiu, care îi veghează, în celulă, de pe soclurile lor, pe Publius şi Tullius.

Vă redăm câteva fragmente din textul piesei, a cărui traducere este semnată de Maşa Dinescu.

„Clasicii ăştia sunt grei rău. Poţi să-ţi rupi şalele. Asta fiindcă-s de marmură. Marmura e rezistentă. Nu oricine are parte să i se cioplească moaca în aşa ceva. Cică se taie destul de greu. Poţi s-o arzi, poţi s-o-mpungi. Pică cel mult nasul. În timp. Dar altfel –  e un material rezistent. De-aia se şi fac statui din marmură. Abia mai târziu au început să meşterească totul din fier. Asta din egoism, cum ar veni. Fiindcă nu se mai gândeşte nimeni la generaţiile viitoare. Uite, şi Turnul ăsta. Dacă tot l-au încropit, să-l fi încropit din marmură.  Fiindcă oţelul ăsta cromat/inoxul ăsta – ştiu şi eu cât ţine? Hai să zicem încă o sută de ani, două sute. Horaţiu însuşi a scris despre asta...“,
se spune în piesă.

SPAŢIUL CARE TE DEVOREAZĂ 

„Toate-s la fel. Din punct de vedere anatomic adică. Dubluri. Lebedele. Îţi propui să ieşi din casă, să vezi oameni, dar te uiţi în oglindă şi s-a terminat. Oroarea constă în faptul că oamenii au mai multe lucruri comune decât diferite. Iar diferenţa aia, câtă e, se exprimă doar în centimetri. Problema e spaţiul care te devoră. De care n-ai unde să fugi, n-ai unde să scapi – poate doar în Timp. De unde şi Turnul. Fiindcă Turnul nu-i decât o formă de luptă cu spaţiul... Fiindcă lipsa spaţiului înseamnă prezenţa timpului. Pentru tine asta e o celulă, o închisoare; fiindcă tu eşti un barbar. Dar pentru un roman e un instrument de cunoaştere a timpului. De pătrundere în Timp… Iar carcera unde stai singur este probabil şi mai bună. Acolo e încă şi mai puţin spaţiu. După care, bineînţeles, nu mai urmează decât mormântul. Unde se termină spaţiul şi devii tu însuţi Timp. Deşi incinerarea este şi mai bună…“, este concluzia unuia dintre personaje.


"E adevărat că închisoarea presupune o carenţă de spaţiu, compensată printr-un exces de timp"...

"Deoarece nu omul cucereşte spaţiul, ci spaţiul îl exploatează pe om. Iar spaţiul e inevitabil. O coteşti după un colţ - te gîndeşti că poate-i o altă stradă. Dar e aceeaşi: fiindcă se află în spaţiu. De aia şi împodobesc ei faţadele – cu tot soiul de frize – , (de-aia) agaţă numere, pun tot soiul de nume, pun câte o coloană, două... Ca să nu se mai gîndească la tautologia asta cumplită, pe orizontală. Fiindcă totul e o încăpere: o duşumea, un tavan, patru pereţi. Sud şi Nord, Est şi Vest. Numai metri pătraţi. Sau, dacă vrei, cubi. Dar orice încăpere e o fundătură, Publius. Mare sau mică, dar tot o fundătură (e). Un veceu, Publius, nu se deosebeşte de Imperiu decît prin dimensiuni. Mai rău, omul însuşi este o fundătură. Fiindcă are o jumătate de metru în diametru. În cel mai bun caz. (...)


"Colivia între gratii. Oaza de oroare în pustiul de plictis. Toate-s la fel. Din punct de vedere anatomic adică. Dubluri. Lebedele. Natura  mamă nu ne răsfaţă cu diversitatea, toate sînt la fel. Îţi propui să ieşi din casă, să vezi oameni, dar te uiţi în oglindă şi s-a terminat. Oroarea constă în faptul că oamenii au mai multe lucruri comune decît diferite. Iar diferenţa aia, cîtă e, se exprimă doar în centimetri. Cap, mîini, picioare, locul cu pricina; plus ţîţele, la muieri. Dar din punctul de vedere al spaţiului, Publius, din punctul de vedere al spaţiului, cînd te urci pe o muiere, are loc ceva monosexual. De parcă nici n-ai fi pe o muiere. Are loc un soi de perversiune topografică. Topo-sexualitate, dacă vrei. Tautologie. Pleonasm.Tiberius a înţeles chestia asta tocmai fiindcă era Caesar. Fiindcă era obişnuit să-şi studieze supuşii în masă.  Problema e spaţiul care te devoră. De care n-ai unde să fugi, n-ai unde să scapi – poate doar în Timp. De unde şi Turnul. Fiindcă Turnul nu-i decît o formă de luptă cu spaţiul. Nu doar cu orizontala, cu ideea însăşi. El reduce încăperea la un minimum. Aproape că te împinge, fizic, afară în Timp. În Timpul pur, neîmpuţit de kilometri: în Cronos… Fiindcă lipsa spaţiului înseamnă prezenţa Timpului. Pentru tine asta e o celulă, o închisoare; fiindcă tu eşti un barbar. Dar pentru un roman e un instrument de cunoaştere a Timpului. De pătrundere în Timp… Iar carcera unde stai singur este probabil şi mai bună. Acolo e încă şi mai puţin spaţiu. După care, bineînţeles, nu mai urmează decît mormîntul. Unde se termină spaţiul şi devii tu însuţi Timp. Deşi incinerarea este şi mai bună…"

UNDE MI-E SOMNIFERUL?

"Ce autori buni a avut Roma. Doar că-s cam grei… Mă rog, sînt clasici. Marmură.  Ei, clasicilor, e timpul să coborîm  din stele, cum se zice , în glodul vieţii.
E clar că tocătorul s-a făcut zob. Şi crocodilaşii la fel.
De voi mi-a părut totuşi rău. Tu Horaţiu probabil că nici n-ai apucat să te acomodezi aici. Iar tu  Ovidiu… cum îi zice.. Nec sine te, nec tecum vivere possum. Nici cu tine, nici fără tine nu pot trăi … Ceea ce-i perfect adevărat.         

O modalitate de a evada, Publius, se găseşte întotdeauna. Dar o modalitate de a rămîne… De fapt ce demonstrează o evadare? Că sistemul e imperfect. Acum, bineînţeles, ţie asta îţi convine. Fiindcă tu, Publius – ghici cine eşti? – iartă-mă că trebuie să-ţi spun, eşti  un barbar. Fiindcă pentru tine Pretorul e un duşman, Turnul o temniţă. 

Pentru mine în schimb primul e un nimeni, iar al doilea un nimic. Numai că ei – nimeni şi nimic – trebuie să fie perfecţi. Unde mi-e somniferul?

Vreau într-adevăr să mă asemăn Timpului. Adică ritmului său. Fiindcă nu sînt poet şi nu pot crea un ritm nou… Singurul lucru pe care aş vrea să-l încerc este să-mi fac existenţa un pic mai monotonă. Mai puţin melodramatică. Mai pe şleau – să dorm cît mai mult. Opt ore de somn, şaisprezece de veghe – această versiune a Timpului o cunosc deja.. Mă gîndesc că ar putea fi modificată".

Regizorul Yuri Kordonsky spune că a dorit ca acest text să fi fost o provocare pentru actorii Victor Rebengiuc şi Marian Râlea.  „Ambii sunt actori intelectuali, aceasta fiind singura cale de a aborda piesa. În timpul repetiţiilor am vorbit adesea despre filosofie, istorie, poezie, artă în general, pentru a înţelege modul în care funcţionează personajele: prin emoţie, dar şi prin idee. Am putut monta piesa aceasta, fiindcă ambii actori sunt intelectuali; ei au şi transmit puternic emoţia, dar au şi nişte minţi minunate, cu experienţă şi cunoştinţe despre istorie, ei înşişi fiind martori direcţi ai unor cataclisme istorice, martorii evenimentelor care au avut loc aici în ultimele decenii, evenimente care au schimbat faţa lumii. Piesa aceasta nu poate fi jucată de actori care n-au capacitatea de a aprecia poezia, arta. Cei doi trăiesc în artă. Viaţa însăşi e artă, de aceea ei pot vorbi şi simţi aceste teme, aceste subiecte care l-au frământat atât de mult pe Brodski...“


UN METEORIT CĂZUT ÎN ROMÂNIA

Victor Rebengiuc, la rândul său, afirmă că regizorul Yuri  Kordonsky este „un meteorit care a căzut în România. Stăteam şi noi liniştiţi şi deodată, poc, vine ceva care magnetizează. Îmi place teatrul rus şi am fost mereu fascinat de spectacolele lui Dodin, al cărui elev a fost Kordonsky. Kordonsky ne-a prezentat o altă faţă a piesei. A dat alte dimensiuni personajelor. Deodată era o altă lume. Am muncit mult la piesa asta. Acest regizor a reuşit să ne facă să ne iubim între noi şi să iubim spectacolul. Mi-am dorit să se întoarcă să lucreze iar cu noi, pentru că ne-a transmis o bucurie a comunicării totale cu ceea ce făceam“. 


Iosif Brodski – unul dintre cei mai mari poeţi ruşi ai secolului al XX-lea s-a născut pe 24 mai 1940, la St. Petersburg. Arestat şi judecat pe 18 februarie 1964 pentru parazitism social, Brodski este condamnat la cinci ani de muncă silnică în nordul Rusiei, fiind deportat în satul Norenskaia, regiunea Arhanghelsk. Şedinţele de judecată au fost stenografiate de Frida A.Vigdorova, stenogramele fiind publicate ulterior în Occident. Urmare a intervenţiei unor importante personalităţi culturale europene – inclusiv a lui Jean Paul Sartre – Iosif Brodski este eliberat după 18 luni.
Părăseşte ţara, dar înainte de plecarea din URSS, Brodski îi scrie o scrisoare deschisă lui Brejnev: „chiar dacă poporul meu nu are nevoie de trupul meu, sufletul meu îi va fi de folos”, fiind convins că în cele din urmă va reveni în ţară „în carne şi oase sau pe hârtie”.
Brodski va preda în şase universităţi din SUA – inclusiv Columbia şi New York – şi în Marea Britanie. În 1987 i se decernează Premiul Nobel pentru „opera sa atotcuprinzătoare, plină de o gândire lucidă şi de o poezie strălucitoare”. A fost invitat să revină în patrie, dar Brodski refuză, intimidat de perspectiva onorurilor şi a atenţiei din partea presei. Unul din ultimele sale argumente: „cea mai bună parte din mine sunt versurile mele”. Moare la New York în 28 ianuarie 1996.

 

INFO
Marmură
de Iosif Brodski

Teatrul Lucia Sturdza Bulandra, Sala Toma Caragiu
Traducere: Maşa Dinescu
Regia: Yuri Kordonsky
Decor şi costume: Nina Brumuşilă
Lighting design: Lucian Moga
Asistent regie: Taisia Orjehovschi
Cu:Victor Rebengiuc, Marian Râlea
 


 

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

0 Comentarii