Teatru

articolul anterior articolul urmator

Masa

0
18 Dec 2012 12:21:52
Iarina Demian
Masa din piesa "A fost odata... in Brooklyn", regia Iarina Demian
Masa din piesa "A fost odata... in Brooklyn", regia Iarina Demian

Avea o lungime de 1 m şi 20 de cm, şi o lăţime cam la fel. Aş spune că era o masă pătrată, foarte solidă, deşi picioarele ei delicate îmi aminteau de picioarele cailor. În copilărie caii înhămaţi la trăsuri, aveau gleznele înfăşurate în mansoane colorate, ca nişte sorcove. Masa avea picioarele subţiri, iar la glezne tot un fel de mansoane, dar din lemn.

Masa era din stejar masiv şi la vârsta mea de atunci, mi se părea că este  enormă. Locul meu era lângă bunicul care stătea cu ochii pe mine şi îmi număra feliile de pâine pe care le mâncam sau mai bine zis nu le mâncam. Alături de bunicul stătea bunica cu spatele la soba în care iarna trozneau lemnele. Din când în când se scula şi cu un cleşte lung învartea  jarul din sobă şi mai arunca nişte cărbuni, dacă era cazul.

Pe latura din stânga stătea mama, aproape de uşa bucătăriei, iar alături de ea, tata. Sora mea stătea lângă mine şi era preferata bunicului, care-i spunea: prinţesă .

Eu eram deseori geloasă pe ea fiindcă era blondă, şi mama îi spăla parul cu muşeţel. Eu în schimb eram  preferata  tatălui meu, deşi când m-am născut se pare că tata nu a mai dat pe acasă trei zile, de supărare că nu sunt băiat…

Bunica era foarte delicată şi mânca foarte încet, întodeauna rămânea ultima la masă cu farfuria pe jumatate plină şi bunicul o certa. Avea o faţă fină, şi a rămas frumoasă până când a murit. Bunicul era înalt, slab şi chel, noi îi spuneam Gandhi. Nu îi plăcea decât să facă cumpărături, să doarmă să se întâlnească la şosea  cu prietenii lui generalii şi să-i “aştepte” pe americani. Era în schimb un om tare bun. Fratele meu încă nu se născuse, aşa că noi eram şaşe la masă, cu timpul însă am ajuns şapte.

Nu îmi pot imagina cum reuşea mama să ne adune pe  toţi la masă, fiindcă tata mergea zilnic la Institutul de Istorie al Academiei, unde lucra, iar noi copiii, aveam şcoală. Masa se afla în camera bunicilor, care pe timpul iernii era şi dormitor şi camera de zi, fiindcă lemnele nu ne ajungeau. Stăteam în jurul mesei, de două ori pe zi, uneori chiar de trei ori. Masa devenise un personaj principal, în existenţa noastră.

Masa nu ne servea doar ca să mâncam pe ea. Bunica întindea pe masă tot felul de materiale pe care le croia şi din care ne făcea rochii, paltoane etc etc. Uneori, camera arăta ca un adevărat atelier de croitorie. Când ne chema la probă, se aşeza în genunchi  şi cu o mână lua acele de gămălie de pe masă şi le prindea pe material. Acele aveau gămălii colorate şi transparente.

Erau fascinante. Uneori era destul de frig în cameră şi bunicii îi picura din nas o boabă de rouă, pe care, având mâinile ocupate, o lăsa să se prelingă pe bărbie… pe mine mă mânca nasul numai când mă uitam la ea. Bunica avea mâinile reci, dar ca să- i fac o plâcere îi spuneam că le are călduţe şi că nu îmi este frig când mă atinge. La fel îi spuneam şi când mă înţepa din greşeală cu câte un ac de gămălie.

Alteori, pe aceiaşi  masă, mama întindea un aluat de tăiţei, şi o îmbrăca toată ca pe o mireasă. Aluatul se întindea până aproape de podele, se transforma într-o pânză subţire şi albă fără să se rupă niciun pic. Lângă geam, deasupra unui bufet plin cu farfurii şi pahare de cristal disparate, era un difuzor care nu avea decât un singur post. Bunicul era mereu cu urechile ciulite ca să asculte meciurile de fotbal, dar cred că aştepta de fapt ca la acest amărât de difuzor, să se audă din moment în moment: “Vocea Americii”.

A murit şi el şi bunica, fără să o audă vreodată. Niciun obiect din casa vagon a copilăriei mele de pe strada Banu –Manta nr. 31, nu mi-a lăsat o amintire atât de puternică, ca aceea pe care mi-a lăsat-o  masa la care m-am aşezat copil, şi m-am sculat om în toată firea.

În 2002 am montat la Teatrul de Comedie, prima parte a trilogiei “Memoriile din Brighton Beach” de Neil Simon o piesă autobiografică  pe care am intitulat-o ” A fost odată în Brooklyn”.  Primul  “actor” pe care l-am distribuit, a fost masa mea de stejar. Amintirile mele s-au pastrat intacte. Foarte multe scene le-am construit cu gândul la masa copilăriei mele care ne-a adunat în jurul ei şi ne-a ţinut strâns uniţi. Povestea pe care am spus-o cu acel spectacol, a avut un foarte mare success.

În final, spectatorii păreau hotărâţi să nu mai plece din sală şi să aplaude până vom relua spectacolul.

Cred că dacă astăzi, toate familiile s-ar aduna în jurul unei mese ca cea pe care am avut-o eu în copilărie măcar o dată pe zi, tinerii nu l-ar mai confunda pe Eminescu cu Camil Petrescu, sau pe Arghezi cu Ion Creangă. Cred că ar consuma mai puţine droguri, mai puţine ţigări, nu s-ar mai sinucide, ar fi mai responsabili  şi ar înţelege că în viaţă ca să câştigi, trebuie să înveţi mai mult decât cel de lângă tine.

 

”Dacă el ştie trei limbi străine, tu trebuie să ştii 33. Aşa îl vei învinge tu pe el şi nu el pe tine.”

Viktor Rozov

                                                                                                                                        

Piesa: A fost odata... in Brooklyn

Cu: Constantin Cojocaru, Iarina Demian, Maria Ploae, Tudor Chirilă, Paul Ipate, Simona Popescu, Laura Vasiliu, Mirela Oprişor                 

Regia:  Iarina Demian

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

0 Comentarii

Modifică Setările