Minunaţi piloţi de încercare

Premiera absolută a piesei „Doi pe un balansoar”de William Gibson a avut loc în anul 1957. Scrierea a devenit într-un interval record de timp ceea ce fără probleme ar putea fi numit o “o piesă-cult”. Aceasta în pofida faptului că un critic, probabil mai scorţos, care scria pe vremea aceea la prestigiosul „New York Times”, găsea de cuviinţă să aprecieze că „asemenea balansoarului, piesa balansează între strălucire şi mediocritate”.

Pesemne, pentru mari nume ca, de pildă, regizorii Peter Brook sau Luchino Visconti ori actriţele şi actorii Anne Bancroft, Shirley Mc Laine, Annie Girardot, Marcelo Mastroiani, Jean Marais, Robert Mitchum, Henry Fonda preponderentă a fost strălucirea fiindcă cum altfel ar fi dorit ei din toată inima să o joace? E vorba despre o strălucire care se concentrează la nivelul construcţiei dramatice graţie excelentului dozaj temporal al faptelor (povestea se petrece în intervalul dintre un început de toamnă şi sfărşitul lunii mai, adică în decursul a  mai puţin de un an), în frumuseţea, inteligenţa, spontaneitatea, sinceritatea şi adevărul uman al replicilor (curios, nimic banal în ceea ce îşi spun doi oameni oarecare, el avocat, ea aspirantă mediocră la statutul de balerină), care se întâlnesc, se îndrăgostesc, îşi caută salvarea unul în celălalt şi apoi se despart deloc melodramatic fiindcă bărbatului îi este imposibilă vindecarea altundeva decât alături de femeia de a cărei acţiune excesiv protectoare fugise, în delicateţea dar şi incisivitatea analizei sentimentelor şi a psihologiilor.

Nu, Doi pe un balansoar nu mi se pare ceea ce s-ar putea numi cu o sintagmă standard “ o felie de viaţă”, sau nu este în principal asta, ci, înainte de orice, o foarte frumoasă poveste de dragoste. Dragoste neîmplinită, nedusă până la capăt din cauza traumelor, ezitărilor bărbatului. Şi a demnităţii şi refuzurilor compromisurilor în viaţă ale fetei.

Doi pe un balansoar are o anume istorie şi pentru tot ceea ce înseamnă teatrul românesc postbelic. Nu doar fiindcă a fost montată pentru întâia oară în România de un mare regizor şi un inegalabil şef de şcoală regizorală- Radu Penciulescu-, nu numai fiindcă în distribuţia spectacolului ce a avut premiera în toamna anului 1964 figurau doi actori inegalabili- Leopoldina Bălănuţă şi Victor Rebengiuc. Doi pe un balansoar a fost unul dintre primele succese, dacă nu cumva chiar prima izbândă a ceea ce avea să devină în timp un mare Teatru- Teatrul Mic. Dintr-un articol apărut în numărul din luna septembrie a anului 1964 al revistei Teatrul, articol ce găzduia o seamă de confesiuni de creaţie ale lui Radu Penciulescu, aflăm că pregătirea viitorului spectacol a început în ceea ce se chema încă Teatrul Tineretului, în vreme ce într-o cronică publicată în numărul 2/1965 al aceleiaşi reviste, cronică extrem de analitică datorată Mirei Iosif, descoperim detaliul că fostul Teatru se metamorfozase în Teatrul Mic. Care-şi începea activitatea cu o piesă azi uitată a lui Dorel Dorian (Oricât ar părea de ciudat) şi scrierea americanului William Gibson. Piesă pe care, iată!, a avut minunata idee de a o readuce în actualitate marele regizor Victor Ioan Frunză în scenografia cum nu se poate mai adecvată, aparent nespectaculoasă, a Adrianei Grand. Scenografie căreia i se potriveşte de minune o afirmaţie a lui Louis Jouvet . „Un decor adevărat reprezintă un mare sentiment dramatic”. Două camere simple, standard, închiriate, simple, cu dotare minimă. Prima îi aparţine avocatului ce îşi luase lumea în cap spre a-şi dovedi în primul rând sieşi că poate să izbutească în viaţă şi fără ajutorul familiei soţiei, cea de-a doua, ceva mai aranjată, a balerinei Gittel Mosca. La loc vizibil în camera bărbatului se află valizele, înţelese ca semn premonitor al provizoratului. În centrul ambelor camere aparate telefonice graţie cărora vor ajunge mai întâi să intre în vorbă, apoi să se cunoască, ceva mai încolo să se iubească şi să creadă că şi-ar putea fi de folos unul celuilalt Gittel şi Jerry. Mai avem şi imaginea oraşului, cu blocurile lui cu zeci de etaje, imagine situată în contrapondere cu singurătatea protagoniştilor. Totul asezonat cu muzica momentului (ca întotdeauna foarte bine aleasă) şi reclame. Şi multe, foarte multe mici nimicuri. Nimicurile lumii, nimicurile vieţii.

Dar mai rezistă astăzi, mai interesează piesa lui William Gibson? Dacă ţinem seama de bijuteria de spectacol, cu mare, admirabilă atenţie acordată nuanţelor, calităţii rostirii replicilor, evitării oricăror patetisme gratuite în favoarea relevării esenţei autenticelor sentimente, a tensiunilor reale, a adevăratelor ezitări şi laşităţi umane, spectacol semnat regizoral la Teatrul „Maria Filotti” din Braila de Victor Ioan Frunză, orice îndoială în această privinţă mi se pare exclusă. Văzând cât de bine, de autentic omenesc evoluează în cele două roluri Corina Moise şi Alin Florea, cu câtă implicare şi plăcere joacă, cât de abil se arată a fi dozajul dintre tăceri şi vorbe, dintre elanuri şi cenzurarea acestora, nu am nici cea mai mică îndoială că piesa lui William Gibson a trecut testul. Totul e să ai drept piloţi pe încercat un cvartet de calitatea şi profesionalismul lui Victor Ioan Frunză, a Adrianei Grand, a Corinei Moise şi a lui Alin Florea.        

Teatrul “Maria Filotti” din Brăila- DOI PE UN BALANSOAR de William Gibson; Direcţia de scenă: Victor Ioan Frunză; Scenografia: Adriana Grand; Distribuţia: Alin Florea (Jerry Ryan),Corina Moise (Gittel Mosca); Data reprezentaţiei: 14 septembrie 2019ş

Foto:MARIA ŞTEFĂNESCU