Note despre „Jurnalul“ lui Ion Raţiu

Mai întâi, să ne reamintim contextul. Într-o Românie sărăcită, cu oameni bucuroşi că FSN-ul şi dl. Ion Iliescu le-au satisfăcut câteva nevoi elementare- le-au dat căldură în case, le-au lăsat curent electric 24 de ore din 24, au dat drumul la importuri, au adus mâncare în galantare- au apărut doi domni veniţi din străinătate.

Amândoi reprezentau partide istorice reînviate după 22 decembrie 1989, a căror istorie adevărată era foarte puţin cunoscută de locuitorii României. Majoritatea dintre ei născuţi după 23 august 1944 şi familiarizaţi cu istoria fasificată ce li se predase în şcoală.

Având de partea lor TVR-ul, câteva ziare cu mari tiraje, acelaşi FSN şi, desigur, omniprezentul Ion Iliescu au pus la punct o amplă operaţiune de dezinformare. Au calomniat deopotrivă şi PNŢCD, şi PNL, şi pe cei doi domni care nu aveau deloc alură de tovarăşi. Care veneau din lungi exiluri în străinătate, care- nu-i aşa? - nu mâncaseră salam cu soia, ci doar croasante (o calomnie lansată şi asupra lui Corneliu Coposu) şi care nutreau acum dorinţa de a ocupa suprema demnitate de preşedinte al României.

Pentru majoritatea românilor, care prinseseră vremea lodenelor, înlocuite la sfârşitul anilor 80 cu pretinse canadiene de cea mai proastă calitate, haine cu care sperau să se protejeze de frigul din case (nu le recomandase, oare, însuşi Nicolae Ceauşescu să pună pe ei, dacă le e frig, o haină în plus?), un domn manierat, elegant, purtând haine de calitate şi - păcat suprem! - papion, era de neacceptat să ocupe fotoliul de preşedinte. La alegerile prezidenţiale din 20 mai 1990, domnul în cauză, având numele de Ion Raţiu, a suferit o înfrângere usturătoare. Iar calomniile la adresa domnie-sale au continuat, presa fesenistă a continuat să îşi facă datoria. Şi-au mai spus cuvântul infiltrarea securistică a PNŢCD, dar şi disensiunile din sânul partidului. Puţini au fost românii ce şi-au aflat răgazul de a citi cartea autobiografică a lui Ion Raţiu, Cine mă cunoaşte în ţară aşa cum sunt?, apărută în 1991 la o editură cvasi-necunoscută (Progresul Românesc), încă şi mai puţini s-au gândit la semnificaţia lansării pe piaţă a unui ziar high quality, aşa cum era Cotidianul, menit să stimuleze gândirea democratică, ziar finanţat de Ion Raţiu.

Iată, avem acum ocazia de a recupera măcar o parte dintre greşelile trecute, citind consistentul prim volum (peste 670 de pagini) al Jurnalului lui Ion Raţiu. Volum ce acoperă 14 ani (1940-1954), adică ceea ce subtitlul cărţii numeşte Începuturile unui exil îndelungat. Cartea a apărut în colecţia Istorie a editurii Corint, ca urmare a unui demers al Fundaţiei Caritabile „Ion Raţiu“ şi al lui Nicolae Raţiu care semnează o prefaţă lămuritoare. Este de semnalat calitatea studiului introductiv, a notelor şi a îngrijirii ediţiei, toate trei asumate de istoricul Stejărel Olaru.

Mi se pare util să reamintesc că Ion Raţiu s-a născut în iunie 1917. Ceea ce înseamnă că în anul 1940, atunci când a fost numit consilier de legaţie la Londra şi a inaugurat notaţiile în Jurnal (ministru era Viorel Tilea, unul dintre personajele principale ale cărţii, cu o evoluţie oarecum simptomatică pentru ceea ce înseamnă condiţia românului exilat, dar şi controversele, contradicţiile, agitaţiile din exilul românesc), Ion Raţiu nu avea decât 23 de ani. Surprind, aşadar, şi maturitatea, şi echilibrul, şi anvergura preocupărilor tânărului diplomat, aşa cum transpar ele în Jurnal. Încă din primele pagini ale cărţii ne întâmpină un tânăr care a profitat de slujba care i s-a oferit spre a-şi completa şi perfecţiona studiile universitare, practic deja încheiate cu un doctorat în Drept.

Încă din 1940, de la începutul prezenţei sale la Londra, Ion Raţiu a fost intens preocupat de a fi în permanent contact cu evenimentele cotidiene şi din ce în ce mai dramatice din România. O dorinţă din ce în ce mai greu de satisfăcut după ce ţara noastră s-a aflat în stare de război cu Regatul Unit, iar activitatea legaţiei române practic a încercat. De aici şi eforturile depuse de românii din Marea Britanie pentru a menţine măcar un minimum de dialog cu autorităţile britanice.

Or, încă din acest moment a intervenit imensa, insurmontabila problemă a luptelor de orgolii, de supremaţie, dintre feluritele vârfuri ale emigraţiei, controversele legate de ataşamentul faţă de tânărul rege Mihai sau de sprijinirea acţiunilor lui Carol al II lea. Toate aceste dispute şi neînţelegeri s-au acutizat după 23 august 1944, au ajuns la un vârf de sarcină în momentul în care a atins apogeul disputa dintre generalul Rădescu şi fostul ministru de Externe Grigore Gafencu. Relevantă în acest sens cartea acestuia din urmă (O istorie în epistole a exilului românesc), apărută anul trecut la editura Vremea.

Tocmai de aceea una dintre temele majore de reflecţie din primul volum al Jurnalului lui Ion Raţiu, temă recurentă, este necesitatea unităţii. În notaţiile sale prilejuite de acest subiect, Ion Raţiu evită partizanatele, recunoaşte greşelile comise chiar de cei apropiaţi de persoana lui (atitudinea adeseori critică faţă de Viorel Tilea).

Având destul de devreme conştiinţa faptului că exilul început în 1940 va fi unul de durată (deşi, de mai multe ori este încercat de dorinţa, chiar de elanul de a se întoarce în ţară), Ion Raţiu a meditat frecvent la rolul şi rostul românilor din exil: „Eu văd un exil lung. La întoarcerea în ţară, nu vom mai fi noi cei ce am trăit afară din ţară, care vom umple posturile de importanţă, ci cei care vor rezista în afara ţarii. Misiunea noastră este cu atât mai mare şi mai frumoasă. Căci nouă ni se cere să reprezentăm suferinţele de acasă pentru ca întreaga lume să le audă; să muncim pentru înţelegerea spiritului vremii şi să învăţăm frumuseţea idealului democratic. Când ne vom întoarce acasă, noi va trebui să propovăduim înţelegerea acestor idei şi idealuri. Iar până atunci să nu economisim nici un efort pentru a aduce ziua eliberării mai aproape. Dacă ne putem ridica aşa de sus, dacă vom putea accepta să fim sacrificaţi în această luptă, atunci ne vom servi ţara şi neamul.“ (notaţie din data de 22 mai 1949).

Unor teme de reflecţie majoră (războiul, personalitatea lui Iuliu Maniu, viitorul regalităţii, relaţia cu URSS, relaţia cu Marile Puteri, condiţia de exilat a Regelui Mihai, raporturile dintre români şi maghiari după Unirea din 1918, acţiunile iredentiste, relaţia cu exilul legionar, viitorul PNŢ după arestarea lui Iuliu Maniu), le-a fost asociată o acţiune practică susţinută. Întâlniri, discuţii cu refugiaţi români, dar şi cu diplomaţi străini, scrierea de articole în presa românească din Diaspora, colaborările constante la emisiunile în limba română ale BBC, tatonarea unei viitoare funcţii în ierarhia Secţiei Române a Europei Libere, pe vremea aceea în plin proces coagulare, dar şi măcinată de certuri şi dispute intestine dau seama despre efervescenţa acţiunilor în exil ale lui Ion Raţiu.

Lectura primului volum al Jurnalului lui Ion Raţiu îndeamnă la reflecţie. Asupra felului în care noi, românii, am ratat oportunităţi şi ne-am lăsat înşelaţi de minciuni, de iluzii şi vorbe mincinoase.

Ion Raţiu - JURNAL - vol. 1. Începuturile unui exil îndelungat (1940-1954), Prefaţă de Nicolae C. Raţiu; Studiu introductiv, note şi ediţie: Stejărel Olaru; Editura Corint, Bucureşti, 2017