O revalidare

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
„Iona”, de Marin Sorescu, la Teatrul Sala Mică din Cluj-Napoca
„Iona”, de Marin Sorescu, la Teatrul Sala Mică din Cluj-Napoca

În capitolul inspirat intitulat Conceptul Sorescu, din cartea Ora 19.30 (Editura Meridiane, Bucureşti, 1983), Valentin Silvestru făcea observaţia fundamentală potrivit căreia “originalitatea absolută a lui Marin Sorescu şi atributul de dramaturg fundamental decurg nu numai din factura operei dramatice, ci şi din calitatea sa de inventator”.

Binecunoscutul critic, admirator şi promotor fervent al creaţiei soresciene, amintea în context că Sorescu e la noi creatorul “tragediei ontologice, al tragi-comediei istorice, al speciei moderne de dramă ritualică românească, al monodramei.”

În Istoria dramaturgiei române contemporane (Editura Albatros, Bucureşti, 2000), Mircea Ghiţulescu insista şi el asupra originalităţii scrisului sorescian, socotind că dramaturgul e o “excepţie greu de inseriat.” De ce? Fiindcă “el atacă teme mari ca Blaga, în dicţiune ironică, asemenea lui Caragiale, într-un aliaj unic, profund şi pitoresc deopotrivă. Să facem filosofie glumind! este deviza lui Sorescu, mai ales în trilogia Setea muntelui de sare, ceea ce este, între altele, un mod oltenesc de a exista.”

Convins la rându-i de modernitatea ca şi de originalitatea lui Sorescu, criticul Marian Popescu îi aborda creaţia, în cartea Chei pentru labirint (Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1986), din perspectiva metodelor de lucru oferite de Gustav René Hocke în lucrarea Lumea ca labirint, dar şi prin acelea propuse de Gabriel Liiceanu în Tragicul. Şi tot Marian Popescu e cel ce scria că “elementul de şoc pe care îl aduce Marin Sorescu constă nu numai în ineditul situaţiilor dramatice. Drumul către perfecţiune al personajelor sale nu este dat, în detalii expuse programatic. El devine drum al cunoaşterii profunde, direct, esenţial, tulburător prin simplitatea sa, aflat în perfect echilibru între seriozitatea riscului asumat şi ironia ca formă a lucidităţii.” Atât Iona cât şi Paracliserul intră în labirint, fie cu totul întâmplător, fie voit, pentru ca apoi să înceapă drumul spre perefcţiune. Primul o face încercând să iasă din burta chitului, cel de-al doilea vrând să ajungă sus, “în înaltul catedralei gotice pentru a-l găsi pe Dumnezeul absent din lăcaşul credinţei.” Asta în vreme ce Irina, protagonista piesei Matca, vrea să-şi salveze “pruncul pe cale de  veni pe lume.”

Monologul dramatic are, la rându-i, la Sorescu o seamă de originalităţi demne de subliniat. Valentin Silvestru spunea că “monodrama soresciană beneficiază de o dramaticitate specifică, nu e un simplu monolog în decoruri alternate. Are ceva din specia platoniciană a dialogului cu un interlocutor fictiv.”. Marian Popescu sesiza şi el dominanta în cauză a monologului sorescian. O dominantă cât se poate de necesară în cazul omului Iona fiindcă atât claustrarea cât şi tirania duratei ce se fac simţite aici implică permanenta verificare, eu aş zice autoverificare, a poziţiilor personajului. În primul rând descoperirea şi verificarea propriului eu graţie dialogului cu sine însuşi. Iar autoverificarea e, ca şi reîntoarcerea, de altminteri, semnul speranţei. “În momentul în care pescarul ghinionist are revelaţia propriului eu ca realitate individuală, lupta sa de reducere a indeterminării lumii, nevoia de certitudine şi de solidaritate cu soarta sa îi oferă accesul într-o sferă superioară a spiritului.” (Marian Popescu)

De fapt, aici, în Iona, piesă catalogată de Mircea Ghiţulescu drept textul fundamental al poetului, scriere pusă în relaţie cu setea de absolut din care se hrăneşte marea literatură dramatică a lui Camil Petrescu, ne întâlnim cu aventura captivităţii şi a libertăţii (prin opoziţie), ambele înţelese ca părţi ale cunoaşterii. Aş spune că în Iona  aventura cunoaşterii de sine e dublată la Sorescu de aventura cunoaşterii lumii. De unde şi permanenta autointerogaţie, dorinţa obsesivă a personajului de a se întreba spre a dobândi, redobândi şi a-şi reîntări certitudini. Cea din urmă dictată şi de spaţiul nou, inedit, atipic în care se consumă existenţa sa, mai exact, ultima parte a existenţei sale. Partea trecerii spre inexistenţă.

Am simţit nevoia de a reveni la bibliografie, de a-mi reaminti toate acestea, lucruri demult citite, conspectate, ştiute după ce am văzut spectacolul Iona produs de Teatrul Sala Mică din Cluj în colaborare cu Salina din Turda. Au trecut, cred, mai mult de zece ani de când nu am mai avut ocazia de a urmări un spectacol cu Iona, au trecut, de asemenea, mulţi ani de când nu am mai văzut nici un alt spectacol cu vreo piesă de Marin Sorescu şi tocmai de aceea nu pot decât să mă bucur că un  teatru particular, dar şi că doi tineri creatori- regizoarea Mihaela Panainte şi actorul Florin Vidamski- au redescoperit monodrama soresciană, au fost fascinaţi de ea şi s-au străduit să o valorifice teatral, artisticeşte, într-un chip original, în consonanţă cu originalitatea însăşi a textului. Nu tăind-o, nu masacrând-o, nu sluţind-o, nu abuzând-o textual. Partitura e rostită, cred, integral, de Florin Vidamski, condiţia de monolog dialogat al textului e conştientizată şi de actor, şi de regizoare. Poate că această conştientizare e uneori excesiv subliniată, poate că învestirea spectatorilor cu calitatea de martori şi destinatari ai confesiunii se cuvenea să fie ceva mai subtilă, dar şi mai discretă.

Şi Mihaela Panainte, şi Florin Vidamski au înţeles foarte bine că aventura ontologică e dublată în Iona de una gnoseologică. Că personajul Iona se află într-o mare trecere. Dar şi că în piesa Iona  contează extrem de mult relaţia cu spaţiul. Cei doi au găsit un spaţiu scenografic inedit, impresionant, acela al Salinei din Turda. Contrastul dintre urieşescul chitului şi minusculul fiinţei umane e absolut impresionant în spectacolul celor doi, tot la fel cum e impresionant spaţiul sonor al rostirii, al ecoului, al zgomotului, al apei. Toate acestea evitându-se riscul realismului primar, agresiv.

iona

Spectacolul e, însă, departe de a fi perfect. Ar mai fi fost de lucrat la asumarea partiturii căci unele părţi ale ei sunt rostite încă alb, nu îndeajuns de implicat sau de convingător. Ar mai fi fost de căutat în registrul originalităţii zicerii deoarece Florin Vidamski e mult prea îndatorat aici unui fel de emisie al sunetului, unei rostiri, unei frazări ce aminteşte frapant de arta lui Gheorghe Dinică. Florin Vidamski nu e singurul actor care greşeşte, adesea fiindu-mi dat să văd şi să aud în teatrele româneşti epigoni, fie ai lui Marcel Iureş, fie ai lui Gheorghe Dinică. Aş fi preferat ca Florin Vidamaski să nu greşească şi ca Mihaela Panainte să îl ajute să evite această greşeală. Oricum, impresia generală e pozitivă. Iar spectacolul are, între altele, semnificaţia revalidării peste ani a valorii piesei lui Marin Sorescu.

Teatrul Sala Mică din Cluj-Napoca în colaborare cu Salina Turda- IONA de Marin Sorescu;

Regia: Mihaela Panainte;

Interpretează: Florin Vidamski;

Data reprezentaţiei: 15 februarie 2014

image
Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite