O schiţă şi un portret inspirate de „Fenomenul Sărindar“ şi un portret al erolui paginilor mele despre ţărani, Năiţă Lucean, în care mă ascund şi eu

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Venită pentru câteva zile de dincolo de oceanul Atlantic, o foarte bună prietenă, specialistă în relaţii internaţionale, dar şi în cultura indiană, consacrată de un doctorat anume, precum şi în istoria şi cultura române, şi aici cu un doctorat, Kiki Munshi, autoare şi a unui roman remarcabil despre Bucureştiul de ieri şi mai de curând, intitulat ”Şoapte în Bucureşti”,

 m-a ajutat să regăsesc în paginile revistei diplomatice ”Sinteza” un articol semnat de un american, om de teatru, Robert W. Corrigan, intitulat ”Teatrele României – un izvor de lumină”, care aruncă o amplă privire asupra mişcării teatrale româneşti din anul 1983!

Iată aici paginile consacrate ”Fenomenului Sărindar”:

”Dar poate cel mai interesant teatru român, cel puţin pentru vizitatorul american, este Teatrul Mic din Bucureşti. Această casă de teatru dispune de două săli, una având 385 de locuri, iar cealaltă 120. Cu toate că acest teatru a fost înfiinţat în 1964, el ocupă locul deosebit pe care îl are astăzi în viaţa teatrală a ţării din 1977, când Dinu Săraru a preluat conducerea sa. Săraru este un om fascinant, cu rezerve inepuizabile de energie şi aptitudini organizatorice deosebite. Abia trecut de 50 de ani, Săraru este cronicar de teatru şi critic literar, romanicer premiat, ”ţarul” emisiunilor culturale ale radio-televiziunii române şi, din 1979, membru al Comitetului Central al Partidului Comunist din România (supleant). Pentru teatrul românesc, cea mai importantă contribuţie a sa este ideea că repertoriul Teatrului Mic trebuie să fie alcătuit din lucrări ale dramaturgiei universale din secolul actual şi piese româneşti noi. Astfel, acest teatru, care funcţionează totodată ca centru cultural, sală de conferinţe şi galerie de artă, a prezentat în premieră numeroase opere ale unor autori români, lucrări recente ale unor dramaturgi americani, britanici, polonezi, germani şi austrieci şi un număr de capodopere ale dramaturgiei universale moderne. Ansamblul dispune de 40 de actori şi trei regizori (un număr relativ modest pentru un teatru est-european), fiecare dintre aceştia având un amplu potenţial creator.”

Întoarcerea în anul 1983 la care m-au provocat aceste pagini mi-a readus în amintire portretul lui Năiţă Lucean, eroul romanului ”Nişte ţărani”, aşa cum l-am descris în postfaţa ediţiei a treia a romanului, care s-a bucurat şi de filmul lui Mircea Danieluc,  mai întâi, ”Vânătoarea de vulpi,” şi, apoi, de marele spectacol al Cătălinei Buzoianu, „Nişte ţărani”, jucat 9 ani la rând cu casa închisă pe Sărindar şi, cu cordoane de miliţie, la Teatrele Naţionale din Timişoara, Cluj şi Iaşi.

În acest portret al lui Năiţă Lucean, în a doua parte a lui, se află ascuns – recunosc astăzi – şi autorul:

”Năiţă Lucean a făcut, ca tot ţăranul, tot războiul, întreaga lui experienţă de viaţă se măsoară cu experienţa războiului şi el chiar aşa îşi reprezintă viaţa, ca pe un fel de război neîntrerupt, cu sărăcia, cu împotrivirile de tot felul ale sorţii, cu primăvara prea ploioasă, cu vara prea secetoasă, cu toamna prea scurtă, cu iarna care nu se mai îndură să slăbească din ger, apoi cu pământul prea greu la săpat, şi prea zgârcit la rodit, cu fânul prea mestecănos la cosit, cu prunele prea necoapte la cules sau prea coapte încât se scutură singure pe jos şi se pierd, cu boii osteniţi primăvara la arat de cărăuşia din iarnă, cu porcul rău de sătul înainte de Crăciun, cu nevasta iute şi harnică şi neostenită, însă certăreţă şi meliţând din gură fără încetare şi nemulţumită până în ziua de Paşti, cu sărbătorile, când îl apucă şi pe el un dor să uite de toate şi dacă pune gura pe-o ţuică n-o mai lasă până nu face şi o bătaie cu te miri cine, un război nefârşit pe care a ajuns să-l iubească pentru că în sinea lui cea mai ascunsă nu poate să nu fie mândru de cât a făcut el pe lumea asta, şase băieţi şi şase case şi se află în putere, pregătit pentru patru nunţi de acum înainte. Un dor i-a rămas lui neîmplinit, o puşcă de vânătoare cu autorizaţie şi să plece el după prima ninsoare neferit şi liniştit după vulpi.”

În hârtiile mele mai vechi, răscolite cu prilejul acestor însemnări, am găsit chiar eu cu surprindere multe începuturi de povestiri având drept erou pe Năiţă Lucean, încât mi-am dat seama că el a fost pentru mine o obsesie. Chiar şi prima povestire publicată de mine în vechea Gazetă Literară, intitulată Ruptura, îl avea pe Năiţă Lucean ca erou, am mai găsit un început de poveste cu un proces la Horezu, cu cotele, cu Năiţă Lucean venit cu carul la judecătorie şi în car cu muierea şi copiii pe care se pregătea să-i lase în sala de judecată dacă el avea cumva să plătească cu libertatea.

De-o viaţă se luptă cu viaţa şi de-o viaţă visează că ”la anul” se va linişti şi se va mai odihni şi el niţel şi va pune capul pe pernă fără griji. Însă ”la anul mereu încep alte griji şi alte ambiţii şi războiul lui cu viaţa se înteţeşte din nou şi el calcă pământul iar cu nădejde şi mersul lui e mereu grăbit şi neostenit şi el parcă ar împinge cu pieptul înainte ca şi când ceva s-ar opune şi el trebuie să răzbească numai cu pieptul şi cu mâinile goale.”

Recitind aceste însemnări uitate, îmi dau seama acum că în toţi protagoniştii cărţilor mele, în toate biografiile lor, în toate zbaterile lor, în toate suferinţele lor şi în Năiţă Lucean, şi în Pătru cel Scurt din ”Nişte Ţărani” şi în Dumitru Dumitru din ”Clipa”, în militantul acesta, şi în directorul general al malaxorului din acelaşi roman ”Clipa” şi din filmul cu acelaşi nume, şi în tinerii din ”Iarba Vântului” şi, în primul rând, în săpătorul de fântâni, şi în Damian Vulpenaru din ”Crimă pentru pământ”, şi în biografiile acelor personaje protagoniste din Trilogia ”Dragostea şi Revoluţia”, care se termină cu romanul ”Speranţa”, şi în protagoniştii Trilogiei ”Ciocoilor”, cu excepţia ultimului roman din trilogie, şi, neapărat, în nuvela ”Un fluture alb cu sânge pe aripi” şi iar, neapărat, în ”Ultimul ţăran din Slătioara”, toate aceste personaje sunt, de fapt, eu, cu împovărătoarea mea raniţă de viaţă, în bătălia mea cu viaţa, ”cu mâinile goale”...

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite