O văduvă veselă într-o ţară tristă

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Imagine din „Văduva veselă” (ONB)
Imagine din „Văduva veselă” (ONB)

Noul spectacol al lui Andrei Şerban, „Văduva veselă”, montat la Opera Naţională Română din Iaşi în colaborare cu Opera Naţională Bucureşti, a făcut deja, aşa cum regizorul intuise de la bun început, multe valuri, deşi nu s-a jucat decât de patru ori la Bucureşti şi de trei ori la Iaşi.

Dacă publicul a fost în delir, „puriştii” operei şi ai operetei s-au „ofuscat” supărându-se exact pentru ceea ce un mare regizor este chemat să facă: pentru spectacol.  

Iar „Văduva veselă” este un show din toate punctele de vedere. A trecut demult epoca în care tenorul, tot ca să îl cităm pe Andre Şerban, „cânta cu mâna la inimă spunându-i „te iubesc” nu sopranei, ci privind semeţ, la balcon, sau, când e nesigur pe el, privind fix la dirijor. Clişeele sunt greu de eliminat în operă. Totul e artificial la culme şi uneori de-a dreptul caraghios”, mai spunea Andrei Şerban într-o conferinţă despre regia de teatru versus regia de operă.

Or tocmai aceasta este marea realizare a montărilor lui Andrei Şerban în operă şi în operetă: că soliştii devin actori şi, în cazul de faţă, excelenţi dansatori. Iar în „Văduva veselă” până şi cei din corpul de balet cântă live şi joacă teatru.

Coregrafia Andreei Gavriliu este una de zile mari. Momentele coregrafice trec de la „bătuta moldovenească” („moldrovenească” de fapt , după numele ţării din care provin personajele, ţară care reprezintă, desigur, România), la valsul vienez,  numere de cabaret şi chiar la un savuros moment ce trimite la „Full Monty”, în care tenorii, başii şi baritonii, unii mai „fit”, alţii mai grăsuţi, fac un soi de striptease absolut amuzant, mărturisind, în acelaşi timp, prin cântec, un adevăr absolut: că bărbaţii sunt toţi nişte proşti când vine de vorba de femei.  Spectacolul te prinde de la început până la sfârşit, iar muzica, deşi rămâne „regina balului”, face şi ea parte tot din poveste. (Orchestra Operei din Iaşi îi are la pupitru pe Vlad Conta şi Ciprian Teodoraşcu).

Se râde mult, dar, în substrat, mesajul este unul foarte trist, după cum „Moldrosovia este o ţară tristă plină de umor.”

Nimic din ceea ce tarează România de azi nu a fost trecut cu vederea de Andrei Şerban, iar unii i-au reproşat, prin urmare, că este un spectacol prea politizat şi prea updatat. Pe de altă parte, dacă ar fi montat după regulile operetei de la 1900, s-ar fi spus că este un spectacol „la conservă” care nu mai spune azi nimănui nimic. Sigur, muzica lui Franz Lehar rămâne etern valabilă, dar ce rost are ca spectator al secolului XXI să vezi un spectacol vetust când poţi să asculţi muzica fără să ieşi din casă.

Pe când discuţiile despre plagiate, politicieni corupţi, bărbaţi care abuzează de funcţii pentru a-şi urmări iubitele (Şerban a folosit în spectacol chiar stenogramele convorbirilor primarului ieşean, Nichita, cu poliţiştii locali puşi pe urmele unui preţios „pachet”: amanta din dotare. De altfel regele Moldrosoviei se numeşte Nichitauk al XIII-lea, un conducător cu ghinion, dacă ne luăm după numărul 13), despre discursuri sforăitoare şi goale de conţinut („politicienii sunt în stare să ne promită că fac un pod chiar şi pe acolo pe unde nu trece nici o apă”, se spune la un moment dat), jocurile de putere făcute de presă („să opreşti manipularea presei e ca şi cum ai încerca să dai o lege să nu mai plouă niciodată în Moldrosovia” ), ipocrizia, infidelitatea, imoralitatea  naţionalismul şi eterna goană după bani, sunt lucruri pe care fiecare dintre noi le cunoaştem foarte bine şi de care ne lovim zilnic.

Sunt pomenite, evident, şi personaje celebre ale lumii noastre precum „un mare actor şi un mare patriot, Puricovski” care propagă un mesaj aiuritor despre cum „moldrosovenii“ sunt cel mai inteligent şi mai curat popor al lumii, victimă a tuturor celorlalte neamuri. „Dar, vom învinge!”, ne asigură marele patriot. „Moldrosovenii” sunt adânc pătrunşi de astfel de discursuri şi dau cu fiecare prilej drumul la “robinetul cu fior patriotic”. Nu cu multă vreme în urmă, chiar la Opera din Bucureşti s-a strigat „Afară cu străinii din ţară!” aşa că se pare că spiritul lui Vadim Tudor este încă viu, acesta fiind un nou motiv de a trage, prin artă, un semnal de alarmă.

Textul este scris de Andrei Şerban şi de vechea sa colaboratoare, Daniela Dima, în timp ce dialogurile sunt inspirate din perlele politicienilor, sportivilor şi „vedetelor” tv, culese de către Radu Paraschivescu în culegerile lui apărute la Humanitas (în colecţia „De râsul lumii”),  dar şi de eseurile dulci-amare ale lui Andrei Pleşu.   

Maestrul de ceremonii al tuturor parangheliilor stropite din belşug cu „spumant patriotic”, un fel de bufon shakespearian (jucat cu măiestrie de Claudiu Bleonţ şi de mai tânărul Ruslan Bârlea) spune trist în final, folosind cuvintele lui Andrei Pleşu

„E limpede că ţărişoara nu merge bine. Am ajuns masa de manevră a unor golănaşi închipuiţi. Eu unul nu mă pot împăca cu gândul că asta merităm.”

Există totuşi o salvare, cea care a fost dintotdeauna singura cale de „mântuire” atât personală, cât şi a omenirii întregi: dragostea. Iubirea dintre Văduva veselă (jucată pe dublu rol de minunatele soprane Amelia Antoniu şi Ana Maria Donose) şi prinţul Danilo (interpretat de talentaţii şi fermecătorii Tiberius Simu şi Adrian Mărcan) este într-un contrast puternic cu lumea meschină în care trăiesc, populată şi condusă de tot soiul de „golănaşi închipuiţi.”

Pe fondul unei bufonade socio-politice se desfăşoară tema principală a dragostei autentice”, spune Andrei Şerban vorbind despre contrastul dintre „derapajele şi promiscuitatea unei lumi încremenite într-o confuzie josnică şi iresponsabil-Veselă, lipsită de ideal, şi nevoia de alt orizont a celor doi îndrăgostiţi, care, deşi s-au pierdut unul pe altul şi chiar pe sine, se regăsesc pentru că nu au încetat să se caute”.

În final, îndrăgostiţii se pierd într-o ninsoare binefăcătoare care, după cum mărturiseşte regizorul, „purifică jegul reflectat în oglinda incomodă a spectacolului fiind o mângâiere, o alinare mult dorită.”

„Restul e tăcere”, spunem noi, citând un mare prieten de-ai lui Andrei Şerban. Cel puţin până cade cortina şi până ce unii cronicari se apucă de scris.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite