Pe scenă şi pe platourile de filmare, Ovidiu Iuliu Moldovan era un actor entuziast. I-a interpretat pe Tudor Pantelimon în pelicula „Dreptate în lanţuri“ şi pe Caligula în spectacolul omonim, a recitat poezii de Eminescu şi a dezaprobat falsul patriotism. Însă, în viaţa de zi cu zi, vorbea rar despre el, nu s-a căsătorit şi n-a avut copii. A murit de cancer la 66 de ani şi nici măcar fratele lui nu aflase că era bolnav.

În cinematografele din România, în 1983, s-a strâns o sumedenie de oameni să vizioneze filmul „Dreptate în lanţuri“, cu Ovidiu Iuliu Moldovan, Victor Rebengiuc şi Claudiu Bleonţ în rolurile principale. În pelicula regizată de Dan Piţa, Moldovan e Tudor Pantelimon, un ţăran român care fură de la cei avuţi ca să le ofere sărmanilor. Piţa s-a inspirat dintr-o poveste de viaţă reală, a haiducului Pantelimon, unul dintre acei tâlhari greu de prins de autorităţi. Dintre toţi, s-a întâmplat ca el să fie personajul des prezentat de presă, în special după ce istoricul Mihai Stoian a redactat „în scop propagandistic“, cum au afirmat diverşi literaţi, studiul „Reabilitarea unui haiduc“, publicat în 1968, despre lupta de clasă, despre ţăranul care se răscoală împotriva moşierilor.   

„Titlul «Dreptate în lanţuri» duce cu gândul la un film de protest social, militant. După părerea mea, nu este aşa. Deşi tema este politic corectă, suntem în 1983, e vorba de haiducul Pantelimon, care pe la începutul secolului XX ia de la bogătani şi dă săracilor. Încearcă să facă o justiţie socială pe care autorităţile o pervertesc cu cruzime“, a spus cu ani în urmă jurnalistul Cristian Tudor Popescu la emisiunea „Cine te prinde“, de pe postul de televiziune Pro Cinema. „E un film potrivit din punct de vedere al doctrinei şi moralei socialiste, pe linie, dar regia îl face să fie cel mai aproape de vârful de creaţie al regizorului Dan Piţa, care va surveni peste doi ani, «Pas în doi», fiind frumos din punct de vedere vizual“, conchide el.

„Ovidiu Iuliu Moldovan“, un festival
Personajul Pantelimon a fost unul dintre cele pe care Ovidiu Moldovan le-a îndrăgit cel mai tare, povestea el într-un interviu din 1995, acordat criticului de film Eva Sîrbu. Un an mai târziu, în ’96, a interpretat al doilea personaj important pentru parcursul lui profesional, Horea, rolul principal din pelicula cu acelaşi nume, regizată de Mircea Mureşan, autorul unor filme precum „Toate pânzele sus“ şi „Răscoala“. Horea, împreună cu Cloşca şi Crişan, s-a ridicat, alături şi de alţi ţărani iobagi, dependenţi de pământul stăpânilor, din Transilvania, împotriva nobilimii, în 1784. Revolta chiar a rămas în istorie drept „Răscoala lui Horea, Cloşca şi Crişan“.

Alături de Tamara Creţulescu, în pelicula „Despre o anumită fericire“  FOTO: imdb.com

Moldovan s-a născut pe 1 ianuarie 1942 în satul Vişinelu, pe atunci în judeţul Cluj, acum în Mureş. De originile lui aminteşte şcoala gimnazială din sat, care îi poartă numele, iar anul trecut a fost a doua ediţie a Festivalului de Film şi Teatru „Ovidiu Iuliu Moldovan“, cu ocazia Zilelor Oraşului Sărmaşu, de care aparţine şi Vişinelu. La Casa de Cultură, spectatorii au trecut, timp de o săptămână, prin poveştile personajelor interpretate de el în filmele „Profetul, aurul şi ardelenii“ şi „Misterele Bucureştilor“. Unul dintre invitaţii speciali ai evenimentului a fost actorul Dorel Vişan.

Urmaşul familiilor Raţiu şi Bariţiu
În adolescenţă, Moldovan a studiat un pic mai departe de casă în acelaşi judeţ, la Turda, unde a absolvit Colegiul Naţional „Mihai Viteazul“. Atunci scria versuri „ca tot omul“, le-a păstrat până la maturitate, însă nu şi-a propus să le publice. La acea vârstă era încă apropiat de mama lui, singurul dintre părinţi care a supravieţuit în urma celui de-Al Doilea Război Mondial. „Tatăl meu, Iuliu Moldovan, a fost unul dintre martirii transilvăneni, adică unul dintre cei 40 de români care, împreună cu 130 de evrei, au fost împuşcaţi în 1944 de către trupele de ocupaţie horthyste“, a spus actorul într-un interviu, după Revoluţie. „Asta s-a întâmplat la 15 kilometri de Sărmaşul de Câmpie, un orăşel aflat pe-atunci în judeţul Cluj.“ După decesul soţului, Marta Moldovan, mama lui, care a lucrat ca învăţătoare, a fugit cu fiul ei la Cluj. „Au fost ani grei aceia, pentru că oricum ai mei nu erau văzuţi cu ochi buni. Tatăl meu se trăgea dintr-o familie care-şi are obârşia în familiile Bariţiu şi Raţiu, oameni influenţi, vestiţi memorandişti, printre care s-au aflat şi mulţi preoţi“, a mai povestit Moldovan. „În casele bunicilor şi străbunicilor mei se discuta, fără preget, soarta Transilvaniei.“   

Tatăl meu, Iuliu Moldovan, a fost unul dintre martirii transilvăneni, adică unul dintre cei 40 de români care, împreună cu 130 de evrei, au fost împuşcaţi în 1944 de către trupele de ocupaţie horthyste.

Adesea se discuta şi despre viitorul lui. Mama îl vedea  medic, el nu se gândea neapărat la ce va studia, ceea ce s-a schimat peste ani, când Dorina Ghibu-Stanca, vara lui, actriţă la teatrele de la Sibiu şi Cluj, şi soţul ei, Radu Stanca, membru al „Cercului Literar de la Sibiu“, l-au îndrumat spre teatru. S-a întâmplat după ce a făcut doi ani de Filosofie şi după ce a văzut de 20 de ori spectacolul „Domnişoara Nas-tasia“, o tragicomedie a lui George Mihail Zamfirescu. Studentul perfecţionist, cum îl percepeau colegii de scenă, a terminat cursurile Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale“ din Bucureşti în 1964, la clasa profesorului Octavian Cotescu. Pe scenă a debutat în ’65, la Teatrul Naţional din Timişoara, cu rolul Mio din spectacolul „Pogoară iarna“ al dramaturgului american Max-well Anderson. La Institut a aflat de la profesori că era necesar ca actorul să fie grijuliu cu expunerea elementelor din viaţa personală „pentru că într-o oglindă de vizavi, care este conştiinţa celorlalţi, ea capătă alte sensuri, pasibile de interpretări neaşteptate“.   

                                                                                                                                                                 Horea din filmul omonim FOTO: Wikimedia Commons

Un prim spectacol remarcabil de la începutul carierei a fost „Regele Lear“, în care l-a distribuit regizorul Radu Penciulescu. El l-a zărit la Bucureşti, în timpul unei sesiuni a Institutului Internaţional de Teatru, ONG fondat la iniţiativa UNESCO, într-un spectacol al teatrului din Timişoara, unde lucra, şi i-au plăcut tehnicile lui actoriceşti. Aşa a hotărât să îi ofere rolul Oswald, semnificativ, chiar dacă secundar.   

„Caligula“, spectacolul necenzurat
„Toţi eram tineri în acel spectacol, într-adevăr extraordinar. Tocmai asta a şi creat acea «vâlvă» în jurul lui. Pentru majoritatea spectatorilor şi chiar şi a criticilor obişnuiţi cu stilul clasic de montare – gen Sică Alexandrescu, să zicem –, Lear era un rege bătrân“, povestea Moldovan pentru revista „Formula AS“ în 2003. „Idealul era întruchipat, fireşte, de un actor cu părul alb (…) Şi, când colo, lumea s-a pomenit cu noi. Cu George în Lear, cu mine, în Oswald, cu Silvia Popovici, cu Eliza Plopeanu, cu Vali Seciu şi cu Costel Constantin. Şi decorurile erau uluitoare... Domina albul, totul era doar sugerat... Scenografa, care realizase şi costumele, era tot foarte tânără: Florica Mălureanu“. Era vorba despre anul 1970, când s-a angajat la Teatrul Naţional Bucureşti (TNB). Vremuri în care montau spectacole cu determinare şi fervoare regizori precum Liviu Ciulei, Lucian Pintilie şi David Esrig.

Punctul culminant a fost în ’79, când l-a conturat pe împăratul Caligula, protagonistul din spectacolul omonim regizat de Horea Popescu pe scena TNB. Una dintre cele mai dificile chestiuni a fost să joace astfel încât să stârnească dispreţul în inimile spectatorilor faţă de personaj. Spectacolul a avut la bază piesa scriitorului şi filozofului Albert Camus despre acest dictator al Romei Antice.

Deşi premiera s-a desfăşurat în timpul lui Nicolae Ceauşescu şi mesajul era vădit împotriva totalitarismului, cenzorii nu au blocat proiectul. Asta l-a uimit atunci pe Moldovan. Costumele fuseseră realizate de creatoarea de modă Doina Levintza  iar decorurile, de Paul Bortnovsky.

Întâlnirea cu Petre Ţuţea
Pe când juca în „Caligula“, Moldovan l-a cunoscut pe filozoful Petre Ţuţea. Într-o seară de iarnă, fusese la spectacol cu scriitorul Marcel Petrişor într-o sală unde era la fel de frig ca afară; după aceea, s-au dus o parte dintre actori şi spectatori la restaurantul „Berlin“. Toate restaurantele se închideau după 23.00, iar odată ce i-au anunţat chelnerii că a sosit momentul să plece, au ieşit. Acolo, în ger, Ţuţea le-a ţinut patru ore un discurs lui Moldovan şi lui Marcel Petrişor despre filozofia lui Camus. Lui Moldovan nu i-a venit să creadă cât era de vioi, în ciuda bătrâneţii şi a bolii. S-au împrietenit.

Cu gândul la clipa morţii, Petre Ţuţea i-a cerut ajutorul lui Petrişor, ca să-şi îndeplinească o dorinţă. Cu toate că tatăl lui fusese preot ortodox pe lângă oraşul Câmpulung, din judeţul Argeş, Ţuţea voia să fie înmormântat la cimitirul greco-catolic de la Blaj. „Marcel mi-a spus, iar eu, fiind «înarmat» cu scrisoarea lui Ţuţea, am luat legătura cu fostul episcop ortodox de la Alba-Iulia. În vremea aceea  încă nu fusese recunoscută Biserica Greco-Catolică“, îşi amintea Ovidiu Moldovan în 2003. „Scrisoarea o am şi-acum. Prin ea, Ţuţea îşi motiva dorinţa de a fi înmormântat la Blaj, în Transilvania, pentru că el, Ţuţea, considera că «Transilvania este coloana vertebrală a neamului românesc!»“. Era înainte de Revoluţie, Ţuţea a mai trăit până 1991, iar în cele din urmă a fost înmormântat în Argeş. 

Fănuş Neagu: „Ovidiu este unul dintre cei mai mari actori pe care i-am văzut“

Cu Silvia Popovici, în „Caligula“  FOTO: Teatrul Naţional Bucureşti

Printre cei care şi-au mărturisit, în comunism, aprecierea faţă de Ovidiu Iuliu Moldovan se află şi scriitorul Fănuş Neagu, care i-a dedicat chiar un portret în revista „Teatrul“ din aprilie ’83. „Poleit de critici şi îmbogăţit cu fasoane de adolescent, el, Ovidiu, va mai avea de a face cu lumea. Spre mulţumirea publicului de la galerie. (Ah, acolo e lumea iluziei, acolo are francul culoare şi vorba o lungă şi neiertătoare privire!)“, nota autorul. „Ovidiu este unul dintre cei mai mari actori pe care i-am văzut în viaţa mea – şi am văzut mulţi mari actori.“

Fănuş Neagu, cu zece ani mai în vârstă decât Moldovan, originar din Grădiştea-de-Sus, din Brăila, deloc aproape de Mureşul actorului, a stat ani la rând cu ochii pe personajele lui şi i-a descris cariera într-un paragraf: „Inflexiunea vântului sub lună, asfinţituri văratice, pălărie de poliţist peste o căutătură denunţată de credinţi adolescentine, agresivitatea unui trecut prea molcom (ardelean?!) în mormintele de iarbă, dealuri cu vii la Pietroasa şi Tîrnavele, ţăranii, ostilitate, pepenii, confruntări cu barda între fraţi, valuri de sudoare, un poet masiv şi pueril de crud – ou spart la amândouă capetele – incredibil de puternic, expresiv şi exact la locul lui atunci când e pus în cătuşe, rege păgân şi împărat roman care-şi sfâşie imperiul (Caligula)“.

Moldovan n-a fost doar actor, ci şi interpret de poezie, încă din facultate, când profesorul A. Pop Marţian îl trimitea cu Ion Caramitru şi Valeria Seciu la recitaluri de versuri de Schiller, Goethe şi Eminescu. De la acel dascăl ei au învăţat despre metrică şi muzicalitate.

La 42 de ani, când finalizase deja 40 de filme, Moldovan îi spunea jurnalistei Eva Sîrbu într-un interviu publicat în anii ’90, în volumul „Interviuri uitate“: „Ştiu că am ratat foarte multe roluri, am avut multe eşecuri şi în teatru, şi în film, dar fiecare a lăsat ceva în mine. O umbră. O urmă. O iluzie. O deziluzie. O neîmplinire... “. Chiar dacă a ţinut cel mai tare la Pantelimon şi Horea, în urma peliculei „Actorul şi sălbaticii“, a simţit că a avut un rol deosebit, aplaudat de public, precum şi şansa să lucreze şi să se împrietenească „cu un om extraordinar şi un artist unic“, Toma Caragiu.

N-a fost nicicând dezinteresat de profesia lui, oricât de slabe i s-au părut anumite producţii cinematografice – la unele participa fără să ştie că aveau să ajungă sub nivelul aşteptărilor. A muncit la fel de mult pentru toate. „Pe mine, cel puţin, insuccesul mă incită, mă stârneşte, mă obligă să găsesc soluţii nesperate. Dar, evident, este cu mult mai plăcut să te întâlneşti cu roluri sigure, care te duc către un succes sigur.“ 

„Celălalt Cioran“, ultimul spectacol

Din 1995, de când a murit mama lui, Ovidiu Iuliu Moldovan a făcut paşi înapoi din viaţa publică, nu a mai jucat în filme, ci doar în spectacole de teatru şi recitaluri de poezie. Întotdeauna l-a bucurat să rostească poeme. „Niciodată nu am simţit că publicul vibrează mai puternic şi este tulburat şi atins de valoarea unui sens ca în faţa unui poem patriotic cum ar fi Scrisoarea a III-a de Eminescu. Numai că, foarte adesea, în numele ideii de patriotism, la noi se scrie multă maculatură. Şi, evident, în faţa unei maculaturi care umbreşte şi ofensează atât ideea de patriotism, cât şi pe aceea de poezie, nici eu, nici publicul, nu ne putem emoţiona“, i-a mărturisit criticului de film Eva Sîrbu.

În 2004, cu patru ani înainte să se stingă, a obţinut Premiul UNITER pentru întreaga carieră, însă a rămas în continuare solitar. Fratele lui vitreg după mamă, Mircea Moldovan, nici nu a auzit că era bolnav de cancer, credea că avea doar diabet. Într-o seară de miercuri, pe 12 martie 2008, la 66 de ani, Ovidiu Iuliu Moldovan a încetat din viaţă pe un pat al Spitalului Universitar din Bucureşti, unde fusese internat în urmă cu două zile.

„De o discreţie desăvârşită“
Prietenii, colegii şi spectatorii l-au privit pentru ultima dată pe scenă pe 15 ianuarie, de ziua lui Mihai Eminescu, în spectacolul „Trecut-au anii“, cu actorii Valeria Seciu şi Ion Caramitru. Iar cel din urmă rol pentru care a primit aplauze a fost Cioran, din „Celălalt Cioran“ (FOTO Cinemagia.ro), în regia lui Radu Penciulescu. După ce a murit, colegii de breaslă n-au ezitat să îşi transmită regretele când i-au contactat jurnaliştii. „Mi-l aduc aminte tânăr, puternic, jucând în «Regele Lear», cu privirea lui dreaptă, directă, exactă, pe care nu o vom mai regăsi decât în filmele lăsate“, a declarat Vlad Rădescu. Florina Cercel îşi amintea că „a fost de o discreţie desăvârşită“, iar Ion Besoiu, că „era un recitator admirabil şi un mare iubitor de poezie“. Şi Vladimir Stănescu, director tehnic al Teatrului Naţional din Bucureşti, şi-a dorit să spună câteva cuvinte despre el: „Când îşi făcea apariţia, prin simpla lui prezenţă impunea un mare respect“. 

Vlad Rădescu, despre Ovidiu Iuliu Moldovan: „Era neliniştit, clocotea“

FOTO: Eduard Enea

„Weekend Adevărul“: Cum l-aţi întâlnit pe Ovidiu Iuliu Moldovan?
Vlad Rădescu: L-am cunoscut personal pe Ovidiu în vremea în care eram director la Teatrul Naţional Târgu Mureş, dar ca actor l-am cunoscut cu mult înainte, văzându-l pe scenă. Nu jucasem cu el. Prima dată l-am întâlnit prin ’93 la un restaurant din spatele Teatrului Naţional; era la masă cu Gheorghe Dinică şi cu Marin Moraru. Atunci am încercat să gândim un proiect pentru care să îl invit la Târgu Mureş pe David Esrig, să refacem vestitul spectacol „Nepotul lui Rameau“ (n.r.  – după Denis Diderot). Proiectul nu s-a realizat, dar am visat împreună. Cu Ovidiu am mai vorbit şi despre cum să alegem o piesă în care să fie el protagonist şi să vină să joace la Târgu Mureş. Nu am mai reuşit să avansăm, eu am revenit în Bucureşti şi ne-am reîntâlnit la nişte filmări de la „Somnul Insulei“, realizat de prietenul lui apropiat Mircea Veroiu. Am petrecut două-trei seri împreună la mare, la Costineşti, toamna, în timpul filmărilor. Ne-am destăinuit unul altuia şi am descoperit un om care vibra la tot ce se întâmpla în jurul lui. Multă lume m-a întrebat ce au însemnat pentru mine filmele în care am jucat. Profesional, îţi aduc stima, respectul, dragostea spectatorilor şi a telespectatorilor, dar cel mai important, în cazul fiecărui film, a fost că am cunoscut anumiţi oameni, la „Somnul Insulei“, pe Mircea Veroiu şi pe Ovidiu Iuliu Moldovan, repetând împreună.

Era solitar?
Părea retras. Era deja matur, mai în vârstă decât mine, un actor foarte cunoscut, apreciat de o bună parte dintre colegii mei. A fost din partea mea un exerciţiu de dragoste profesională şi umană faţă de el, pentru că simţeai în el pulsând un fel de a fi diferit de al multor altora.

În anii 2000 v-aţi mai văzut?
Nu, doar am asistat la nişte repetiţii înainte de anii 2000, la spectacolul „Tamerlan“ al lui Marlowe regizat de Ioan Victor Frunză. Nu jucam eu, ci Mihaela, soţia mea. El era protagonistul. Era un spectacol complicat, au ţinut toţi să iasă foarte bine. N-a avut o viaţă lungă pe afiş şi peste câţiva ani, când am devenit director la Teatrul Nottara, m-a căutat Ovidiu o dată la telefon şi m-a întrebat dacă văd cumva cu experienţa de manager o soluţie pentru preluarea spectacolului şi gestionarea pe scena de la Nottara, lucru nerealist: diferenţa dintre scene era mare, nu aveam loc pentru toate decorurile. Nu am reuşit să facem paşi înainte. Dar acest lucru a demonstrat că era un actor neliniştit, care clocotea. Dorea să facă să se întâmple ceva. Era retras, dar nu faţă de meserie.