Părul femeii din „Fresca“, cărare pentru bărbat

FOTO Florin Ghioca

Printre cele mai aclamate spectacole de dans din cadrul Festivalului Naţional de Teatru s-a numărat şi „Fresca”, o superbă montare creată de Angelin Preljocaj după un basm chinezesc.

„Dansul este axul central al ediţiei din acest an a festvalului Naţional de Teatru”, ea declarat Marina Constantinescu, selecţioner unic şi director artistic al celui mai important eveniment teatral al ţării.

Şi, într-adevăr, dansul pare a fi cuvântul de ordine al festivalului dacă ne gândim fie şi numai la faptul că eroii acestei ediţii sunt Miriam Răducanu şi Gigi Căciuleanu, cele mai importante nume ale dansului contemporan românesc. De altfel, cu spectacole semnate de Gigi Căciuleanu s-a deschis şi se va închide ediţia 2016 a FNT.

Spectacolul este un sublim oamgiu adus fenimităţii în stare pură, un omagiu cu atât mai curajos cu cât în zilele noastre se poartă mai multe frumuseţile androgine.

Eroina montării lui Preljocaj este Femeia în cel mai deplin sens al cuvântului, femeia fină, delicată, neajutorată în fragilitatea trupului, dar puternică în erotismul ei irezistibil.

Basmul chinezesc după care este creat spectacolul spune povestea a doi tineri care, într-o călătorie iniţiatică, călăuziţi de un bătrân călugăr, văd o veche frescă în care mai multe fete cu părul lung şi despletit dansează un fel de joc al ielelor, sărbătorindu-şi feminitatea şi frumuseţea într-un dans nebun. Unul dintre cei doi bărbaţi „intră” în această lume zugrăvită în frescă şi devine  parte din „poveste”, trăind o pasională poveste de dragoste cu una dintre minunatele fete din pictură.

„Ea-şi întinde părul negru de la uşă pân la pat ca să nu-şi uite bărbatul drumul lui predestinat” - Nichita Stănescu, poet

Povestea de dragoste este însă un pretext pentru a vorbi despre condiţia femeii în mai toate culturile tradiţionale ale lumii. Cât este tânără, fata îşi „poartă” visele libere şi pletele în vânt. Nimic nu pare să îi stea împotrivă. Ea zburdă ca o ciută fără griji prin „desişurile” vieţii neştiind că la  pândă stă „Vânătorul”, Bărbatul care îşi doreşte această căprioară ca trofeu, atras tocmai de independenţa ei.  „Ciuta” va intra de bunăvoie în capcana iubirii aducând drept ofrandă acestui nou zeu, Bărbatul, ceea ce are ea mai de preţ: libertatea simbolizată atât de frumos în spectacolul lui Angelin Preljocaj de părul lung şi rebel.

FOTO Florin Ghioca

Părul femeii este într-un fel, dacă e să ne luăm după Nichita Stănescu, chiar un fel de „cărare” pe care bărbatul calcă în drumul său spre „casă”, e un fir al Ariadnei folosit pentru a nu se rătăci „pe cale”. „Ea-şi întinde părul negru de la uşă pân la pat ca să nu-şi uite bărbatul drumul lui predestinat,” spune atât de frumos Nichita Stănescu.

 Ca semn al trecerii ei  de la stadiul de fecioară la cel femeie, eroinei i se va strânge părul într-un coc, aşa cum, conform tradiţiei româneşti, li se face şi mireselor la „spartul nunţii”, atunci când  devin „neveste”, când încetează să mai fie libere şi încep să „aparţină” soţului lor. Părul strâns într-un coc elaborat (ba încă în tradiţia românească femeilor li se pune şi batic pe cap ca să nu li se mai vadă părul deloc) marchează începutul sfârşitului pentru tânăra femeie.

Vorbind despre monarea sa, Preljocaj a declarat că: „acest spectacol este o comandă primită din partea lui Emmanuel Demarcy-Mota, directorul Théatre de la Ville din Paris , care mi-a propus să fac un spectacol dedicat publicului tânăr. Şi cel mai bun mod de a te apropia de această categorie de public este prin poveşti”, a mărturisit marele coregraf. “Astfel că am început să citesc basme din întreaga lume: din Oceania, din Africa, din America de Sud, din Japonia... Şi m-am oprit asupra acestei poveşti chinezeşti din secolul al XIII-lea, pe care o găsesc de-a dreptul tulburătoare. Elementul cel mai atipic al acestui spectacol este părul personajelor. Căci în basm, tânărul protagonist se îndrăgosteşte de imaginea dintr-o frescă a unei fete al cărei păr nu este desenat – simbol al femeilor necăsătorite, al femeilor libere”. 

“Fresca” nu se termină ca orice basm cu “au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi” pentru că fericirea în dragoste este la fel de iluzorie ca şi tinereţea şi, de ce nu, la fel de fragilă ca părul lung al unei femei.