CRONICĂ DE TEATRU Plăcerea textului: "Conu Leonida", cu  Victor Rebengiuc şi Mariana Mihuţ

Invitat pentru prima oară în impresionanta lui carieră la Teatrul Naţional din Bucureşti, dar într-o coproducţie cu Teatrul Municipal Ariel din Râmnicu Vâlcea, Silviu Purcărete a decis să monteze ”Conu Leonida faţă cu reacţiunea”.

E al treilea spectacol Caragiale din cariera marelui regizor, venind după Scrisoarea pierdută, montată către sfârşitul anilor 80 ai secolului trecut la Teatrul Mic, şi după D-ale carnavalului, o creaţie ceva mai recentă de la Teatrul Naţional Radu Stanca din Sibiu.

Lumea ca text, lumea ca ziar, lumea ca talk show

Pentru mulţi dintre exegeţii literari ai textului, Conu Leonida…ilustrează tirania textului (Maria Vodă-Căpuşan) sau lumea ca text ori ca ziar (Ioana Pârvulescu). Şi asta fiindcă aici ziarului îi revine misiunea de a funcţiona ca supremă probă a veridicităţii celor susţinute de Leonida şi tot el este elementul de verificare a realităţii ori irealităţii spaimelor trăite de bătrânul republican împreună cu consoarta lui Efimiţa, în noaptea de Lăsata Secului.

De fapt, pentru cei doi, dar şi pentru alte personaje caragialiene, lumea nu există în afara ziarului. Acesta e sursa culturii politice şi istorice aproximative, nesigure, a celor doi, “cultură politică” ce se manifestă în toată splendoarea ei poleită în primele minute ale spectacolului, într-o atmosferă similară celei de talk show atât de familiar serialului nostru cotidian.

Leonida şi Efimiţa în ţinută de gală, el în smoching, ea în rochie lucitoare de soare, îşi fac apariţia în scena ce aduce a studio de televiziune, înzestrat cu o canapea stil, şi încep să îşi joace rolurile rostind textul la microfon. O fac atent, riguros-atent, cu pedanterie, cu mici şi nedisimulate cochetării, preţios-ridicoli, hiper-atenţi la calitatea pronunţiei, controlându-şi despotic dicţia. E cert că doresc să fie auziţi, că vor să pară educaţi, informaţi, că aspiră la perfecţiune, iar pentru un plus de siguranţă că preţiosul lor mesaj ajunge  la auditoriu apelează la microfonul celuilalt.

Sunt asemenea unor marionete, iar ceva mai încolo, când, pe neaşteptate, îşi vor scoate veşmintele de lux şi de sub ele se vor ivi cămăşile de noapte, când mini-studioul tv se va fi metamorfozat, graţie înzestrărilor turnantei, în dormitor, când îşi vor fi isprăvit o parte dintre taclalele politice de dinaintea culcării, condiţia lor de păpuşi, de fiinţe manipulate prin vorbe, va fi reîntărită prin expunerea ca într-o vitrină, rezultat al ridicării pe verticală a patului conjugal.

Totul se va sfârşi atunci când Safta, conştiincioasă, dar şi ea în ţinută de cabaret, va veni, aşa cum i s-a poruncit, să facă focul şi le va spune cum stau lucrurile cu cheful şi cu binecuvântarea poliţiei, reprezentată de recurentul personaj Nae Ipingescu. Şi ca povestea cu fandacsia să fie încă şi mai clară, Safta pune şi ea mâna pe microfon, se metamorfozează în diseuză şi cu acompaniament de pian ne oferă tuturor lămuriri suplimentare.

Actorii- Mariana MIhuţ, Victor Rebengiuc şi Cătalina Sima - şi pianistul Mihai Murariu/Mihai Măniceanu (nu pot preciza care dintre ei a evoluat în seara în care am văzut eu spectacolul) ies la aplauze şi reprezentaţia pare să se fi terminat.

Repetir

Nu, nici vorbă să fie astfel. Spectacolul încă nu s-a încheiat. Un gest, o comandă aproape neobservată a Marianei Mihuţ, asemenea unei operaţii de preluare a puterii, o nouă mişcare a turnantei, o repoziţionare a celor doi bătrâni şi totul e luat de la capăt. Numai că de data asta Mariana Mihuţ e Leonida şi Victor Rebengiuc joacă textul Efimiţei.

Nu, nu se recurge deloc la travestiuri şi, poate, tocmai spre a sublinia absenţa unei atare intenţii, Mariana Mihuţ îşi face cu dichis o mască de noapte.

Dacă reasculţi cu luare aminte replicile, dacă eşti atent  la felul în care sunt ele rostite, dacă izbuteşti ca, printr-un efort de memorie, să compari intonaţiile realizezi esenţialul. Şi anume că în varianta viţăvercea totul e altfel. Şi aşa înţelegi sensul ascuns al spectacolului, dar şi rostul lui.

Înţelegi manevra lui Silviu Purcărete al cărei scop constă în înlocuirea tiraniei textului cu plăcerea acestuia.

De fapt, nu jocurile regizorale ori nenumăratele invenţii scenografice născute din fabuloasa imaginaţie a lui Dragoş Buhagiar importă, deşi nici ele nu sunt de nebăgat în seamă.

De fapt, e inutil să te întrebi ori să vrei să înţelegi de ce în prima parte Safta (Cătălina Sima) apare în toaletă de cabaret , iar în cea de-a doua de femeie simplă, de mahala, dărâmată de alcool şi mai apoi ucisă de un glonţ venit- cine ştie?- poate chiar din puşca lui domn Nae Girimea. Spectacolul de la Teatrul Naţional din Bucureşti nu e pentru oamenii care vor să înţeleagă tot.

În realitate, contează recitalurile interpretative, capacitatea de a interpreta şi a valora subtilităţile textului, de a descoperi subtexte, de a enunţa ori de a insinua prin intonaţii, gesturi şi tăceri a celor doi mari actori.

Contează incomensurabila lor capacitate de a reinventa o piesă despre care mai fiecare dintre noi crede a şti tot, de a ni-o oferi drept trufandă, drept ceva ce merită redescoperit nu prin trucuri, ghiduşii ori suprasolicitări/supralicitări regizorale, ci prin mari actori.

Care după ce au sărbătorit partitura caragialeană printr-o interpretare de mare clasă, îşi celebrează victoria şi tinereţea prin cântec şi dans, pe muzică de Vasile Şirli. Şi aceasta pentru că cea mai mare, cea mai cuprinzătoare metaforă a teatrului, expresia lui absolută rămân, orice s-ar zice, actorul şi jocul acestuia.

Teatrul Naţional I.L. Caragiale din Bucureşti- Conu Leonida faţă cu reacţiunea de I. L. Caragiale;

Spectacol realizat în colaborare cu Teatrul Municipal ARIEl din Râmnicu Vâlcea;

Regia: Silviu Purcărete;

Scenografia şi light design: Dragoş Buhagiar;

Muzica: Vasile Şirli;

Cu: Mariana Mihuţ, Victor Rebengiuc şi Cătălina Sima.

La pian: Mihai Murariu/Mihai Măniceanu.